Înainte ca Domnul Dumnezeu să creeze omul pe pământ, mai întâi i-a pregătit o lume de lucruri folositoare și plăcute pentru subzistența și plăcerea lui. În relatarea creației din Geneza, acestea sunt doar LUCRURI. Au fost făcute pentru folosul omului, dar totdeuna au fost menite să fie exterioare omului și de folos lui. În adâncul inimii omului era un sanctuar în care nu era vrednic să intre nimeni altcineva decât Dumnezeu. Înlăuntrul lui era Dumnezeu, în afară, o mie de daruri pe care Dumnezeu le revărsase peste el.

   Dar păcatul a adus complicații și a făcut ca darurile lui Dumnezeu să devină o sursă potențială de distrugere a sufletului.

   Necazurile noastre au început atunci când Dumnezeu a fost forțat să iasă din sanctuarul Său central și lucrurilor le-a fost permis să intre. În inima omului lucrurile au preluat controlul. Acum, prin firea lor, oamenii nu mai au pace în inimile lor, pentru că Dumnezeu nu mai este încoronat în ele, ci, acolo, în semiîntunericul moral, uzurpatorii încăpățânați și agresivi se luptă între ei pentru locul întâi pe tron.

   Aceasta nu este o simplă metaforă ci o analiză exactă a necazului nostru spiritual real. În inima umană există o rădăcină viguroasă și fibroasă a vieții căzute, a cărei natură este de a poseda, totdeauna de a poseda. Râvnește lucruri cu o patimă adâncă și înverșunată. Pronumele MEU și AL MEU par destul de nevinovate în scris, dar folosirea lor constantă și universală este semnificativă. Exprimă adevărata natură a vechiului om adamic mai bine decât ar putea-o face o mie de volume teologice. Ele reprezintă simptomele verbale ale bolii noastre profunde. Rădăcinile inimilor noastre s-au prins adânc de lucruri și noi nu îndrăznim să smulgem nici măcar o radiculă ca nu cumva să murim. Lucrurile ne-au devenit necesare - o evoluție care nu a fost niciodată intenționată. Acum, darurile lui Dumnezeu iau locul lui Dumnezeu și întregul curs al naturii este răsturnat de această înlocuire monstruoasă.

   Domnul nostru a făcut referire la această tiranie a lucrurilor atunci când a spus ucenicilor:

   Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga.

   Dacă segmentăm acest adevăr pentru a-l înțelege mai bine, se pare că înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un vrăjmaș pe care îl tolerăm spre pierzarea noastră. Isus l-a numit VIAȚĂ sau SINE, sau după cum am spune noi, VIAȚA SINELUI. Caracteristica lui principală este setea de posesiune. Cuvintele CÂȘTIG, PROFIT, sugerează acest lucru. Să permiți acestui vrăjmaș să trăiască înseamnă, până la urmă să pierzi totul. Să-l repudiezi și să renunți la totul de dragul lui Hristos înseamnă să nu pierzi nimic până la urmă, ci să păstrezi totul pentru viața veșnică. De asemenea, aici ne este dat un indiciu cu privire la singurul mod eficient de a nimici acest dușman: prin cruce. SĂ-ȘI IA CRUCEA ȘI SĂ MĂ URMEZE.

   Calea spre o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu este prin văile singuratice ale sărăciei sufletești și ale renunțării la toate lucrurile. Cei fericiți care stăpânesc Împărăția sunt aceia care au refuzat orice lucru exterior și au smuls din inimile lor orice simțământ de posesiune. Aceștia sunt CEI SĂRACI ÎN DUH. Ei au ajuns la o stare lăuntrică similară cu starea exterioară a celui mai sărac cerșetor de pe străzile Ierusalimului. Iată ce înseamnă de fapt cuvântul SĂRAC, așa cum a fost folosit de Isus. Acești săraci fericiți nu mai sunt scalvii tiraniei lucrurilor. Ei au sfărâmat jugul asupritorului și au făcut acest lucru nu prin luptă, ci prin predare. Deși sunt eliberați de orice simțământ de posesie, ei posedă totuși toate lucrurile: A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR!

   Dați-mi voie să vă îndemn să luați în serios lucrul acesta. Nu trebuie înțeles ca pe o simplă învățătură biblică ce trebuie depozitată în minte, laolaltă cu o masă neînsuflețită de alte doctrine. Ci este un indicator pe drumul către pășuni verzi, o cărare croită pe versanții abrupți ai muntelui lui Dumnezeu. Nu îndrăznim să o ocolim dacă vrem să mergem mai departe pe această sfântă căutare. Trebuie să urcăm pas cu pas. Dacă refuzăm să facem un pas, punem capăt înaintării noastre.