'O, DUMNEZEUL NOSTRU, NU-I VEI JUDECA TU PE EI? CĂCI NOI SUNTEM FĂRĂ PUTERE ÎNAINTEA ACESTEI MARI MULŢIMI, CARE ÎNAINTEAZĂ ÎMPOTRIVA NOASTRĂ, ŞI NU ŞTIM CE SĂ FACEM, DAR OCHII NOŞTRI SUNT ÎNDREPTAŢI SPRE TINE!'

   La această ultimă întrebare a lui Iosafat, cronicarul adaugă următorul verset

   'Tot Iuda stătea în picioare înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele şi fiii lor.'

   Rugăciunea începe cu Iosafat în picioare înaintea Domnului, dar acum ni spune ca un postscriptum că mii de familii, de aproape şi de departe i s-au alăturat în acel moment al istoriei lor, când credeau că bătălia ce avea să urmeze nu putea fi câştigată.

   Ce le-a răspuns Dumnezeu? A spus

   'Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.'

   Acest verset stă chiar în mijlocul Vechiului Testament, şi pe bună dreptate, deoarece ne asigură că atunci când ne încredem în Dumnezeu, El va lupta pentru noi. Bătălia nu este a noastră, ci a Lui.

   Aplicaţia acestei rugăciuni este crucială. Nu eşti Tu?... Nu ai făcut Tu?... Nu vei face Tu?... În primul rând, ea ne aminteşte că Dumnezeu este Cel a fost şi va fi - eternul Eu Sunt. El nu Se schimbă niciodată. Venim la El aşa cum copiii vin în braţele unui părinte iubitor. În al doilea rând, ni se aminteşte că Dumnezeu este Domn şi peste istorie. De fiecare dată când ne uităm la amploarea bătăliei, şovăim în faţa ei. Dar dacă ne uităm la Dumnezeu, rămânem liniştiţi, fiind convinşi că bătălia este a Lui. Este uşor să ne descurajăm în faţa atâtor eşecuri şi duplicităţi ale politicienilor şi ale puternicilor lumii. Vedem milioane de oameni care trăiesc încă sub tiranii şi regimuri depotice îmbrăcate în straie ideologice. Suntem martorii unei retorici dure împotriva lucrurilor sacre. Ne tulburăm în faţa curentelor ce domină artele plastice, în special când vedem felul în care televiziunea trivalizează sacrul şi glorifică profanul. Eroii noştri sunt preocupaţi mai mult de faimă şi de adulaţie decât de lucrurile care contează cu adevărat.

   Naţiuni care în trecut au înţeles că Dumnezeu este vrednic de închinarea noastră tratează acum religia ca pe un vestigiu al unei gândiri primitive. Se pare că o armată înfricoşătoare se adună împotriva Bisericii. Mai deţine Dumnezeu controlul? El care este şi a fost, va fi pururea Domnul suveran al Universului!

   De-a lungul anilor, ori de câte ori am văzut noi atacuri asupra Numelui lui Cristos, m-am consolat cu un eseu al cunoscutului scriitor englez F. W.Boreham. Acesta poartă frumoasul titlu LUMÂNAREA ŞI PASĂREA. Boreham consideră că prezenţa lui Dumnezeu se aseamănă mai degrabă cu pasărea decât cu lumânarea. Când o lumânare se stinge, lumina ei dispare. Dar când o pasăre e gonită dintr-un loc, ea pleacă şi îşi reia cântecul pe o altă ramură.

..............................

   Flacăra sfântă însă nu se stinge niciodată. Ca în cazul păsării, cântecul ei răsună pe diferite ramuri. Sunt convins că oricât de adânc ar părea întunericul ce ne înconjoară, se aud deja acordurile unei noi melodii. S-ar putea ca Domnul istoriei să Îşi acordeze instrumentele ca niciodată înainte. Să nu vedem aşadar, doar partea sumbră a lucrurilor.

În vreme ce valurile obosite, izbindu-se în van de ţărm,

Par să nu câştige niciun centimetru din ţărm,

Undeva departe, curgând în şuvoaie şi în râuri cristaline,

Apele coboară abia auzit, revărsându-se mereu.

Lumina nu pătrunde doar, în zori de zi,

Prin ferestre deschise spre Soare-Răsare.

Nu, ci soarele urcă tiptil, înaintând mereu,

Dar iată - spre apus ţara străluceşte sub razele ei.

   Pasărea îşi cântă aria. Dar melodia trebuie cântată mai întâi în inimile noastre. Filozoful poate să polemizeze. Scepticul poate să ironizeze. Experienţa poate să ne înşele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne veşnic, şi acel Cuvânt a strălucit pe faţa Domnului nostru Isus Cristos. Trebuie să fim permanent vigilenţi, deoarece roata istoriei se întoarce, şi de fiecare dată când credem că îi putem schimba cursul prin compromis, nu numai că Îl dezamăgim pe Dumnezeu, dar ne înşelăm şi pe noi înşine. Rugăciunea lui Iosafat nu a fost doar o aducere-aminte necesară lui, ci şi o rugăciune către Dumnezeu care ne aude toate nevoile şi ne controlează istoria. Putem sta liniştiţi la gândul că bătălia nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu, Tatăl nostru sfânt care a fost, este şi va fi mereu.

   Cine eşti TU, DOAMNE?

   Eşti Suveran, sfânt, omniscient şi imuabil!

   Eşti Tatăl nostru sfânt care rămâne Acelaşi ieri, astăzi şi în veci, iar inimile noastre sunt neliniştite până ce îşi găsesc liniştea în Tine.