• Dacă nu găsim harul Sfântului Duh, energiile divine, puterile care mişcă sorii, planetele, galaxiile şi inimile noastre, cadelniţe cu fum de tămâie, clepsidre de pământ cu precizie de ceas atomic, dacă nu găsim acest duh şi în noi înşine sunt puţine şanse să găsim acest duh altundeva. Problema este nu că nu există evidenţă, ci că Sfântul Duh este prezent pretutindeni. Ne-am obişnuit ca unele lucruri să se împlinească de la sine, ca apele să curgă totdeauna la vale, cu propria respiraţie care continua . Din păcate nu mai reuşim să vedem minunile simple din jurul nostru. De aceea Dumnezeu găseşte câteodată de cuviinţa să orbească prin lumina revelaţiei pe cei aflaţi pe drumul Damascului. Revelaţiile sunt totuşi excepţiile de la regulă.

 • Duhul lui Dumnezeu nu poate fi încarcerat în doctrine şi dogme sau crezuri oricât de importante ar fi acestea pentru stabilitatea şi continuitatea de învăţătura a bisericii. Dacă ar fi fost aşa până acum s-ar fi uscat şi prăfuit ca un fluture pironit într-un insectar. Duhul lui Dumnezeu nu este fluturele ci zborul, vibraţiile pe care le crează aripile fluturelui, ori aripile îngerilor nevăzuţi, vibraţii şi reverberaţii ale căror valuri concentrice amplificate, spun oamenii de ştiinţă, pot stârni furtuni şi uragane pe oceane, în cosmos, până la marginile lumii, dincolo de orizontul cunoaşterii.

 • Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni. Cu excepţia poate a minţilor celor prea plini de ei înşişi. Nu poţi turna mai multă apă într-un vas dacă vasul este deja plin fiindcă dă pe delături şi e păcat de atâta risipă. Dar şi acolo unde s-ar crede că nu există, Duhul Sfânt tot prezent este, dar nu este simţit, perceput. Este precum o lumină ţinută sub obroc. Trebuie să dai la o parte obloanele de la ferestre dacă vrei să vezi şi să te bucuri de razele soarelui. Altfel umbra muntelui necredinţei din faţa ferestrei nu poate fi mutată din loc.

 • În eonul spiritual post-creştin se manifesta tot mai activ un „paraclete” străin, un duh de sorginte gnostică, faustică, îngropat prin secolul al patrulea al erei creştine sub sancturul de la Delphi. A înviat şi duhul naturalist-panteist dar asta încă de acum vreo câteva sute de ani în urmă. Direcţiile acestui „duh nou” sunt relativiste, pseudo-profetico-mesianice şi sociomorfistice radical diferite de spiritualitatea smereniei asceto-chenotice la care nevoiră de câteva mii de ani profeţii şi sfinţii. Noul duh pare a fi acelaşi duh care l-a ispitit pe Iisus în pustie.

 • Ura, mândria, idolatria şi celelte vicii şi forţe negative care sălăşluesc în întunericul inconştientului individual şi colectiv sunt stimulate şi controlate în mare măsură de puterile nevăzute ale spiritului ispitelor. Acest spirit mercurial („Mercurius duplex”) are doua feţe, o faţă întunecată şi o faţa luminoasă, strălucitoare, seducătoare. La Pentecost Dumnezeu şi-a revarsat ploaia de har a Duhului Sfânt şi darurile harismatice pentru a-l ajuta pe om să poată să distingă mai uşor lumina divină de cea luciferică, lumina benefică de cea malefică.

 • Focul adus în lume de Iisus, focul Sfântului Duh, mai arde încă în sufletele celor care îl caută pe Dumnezeu cu smerenie şi iubire. Dar văpaia începuturilor şi-a pierdut substanţial din intensitate, pare a se fi răcit de tot. De multe ori  însă ca într-un incendiu în pădure focul se stinge aproape de tot pentru ca dintr-o flacără mică, neobservată, să aprindă din nou pădurea uscată.

 • Diversitatea darurilor harismatice, formele de manifestare ale acestor virtuţi împărtăşite de Sfântul Duh sunt multe. Dar este un singur Duh. Harismele sunt necesare pentru a nu se stinge duhul, focul divin care mai arde încă pe altarele inimilor multora.

Copyright © 2017 Marin Mihalache