1). Introducere. Pornim de la prima afirmaţie din Biblie[1] care spune Geneza 1:1  „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, înţelegem faptul că Dumnezeu a creat universul spiritual şi universul material, din nimic, „ex nihilo”, a adus în fiinţă timpul, spaţiul, universul fizic şi spiritual, energia, materia moartă, făpturile create, îngerii şi oamenii,  fiinţele vii neinteligente, şi ca o încununare a creaţiei l-a făcut pe om. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” 27  Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”.  Fără a încerca să stabilim o ordine cronologică a creaţiei, care este prezentată în Scriptură,   ştim despre îngeri că sunt fiinţe create, iar o treime din ei în frunte cu Satana s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.  Ei au fost învinşi şi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu, iar ca loc final de pedeapsă este Iadul cel veşnic. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni îngerii nu se pot pocăii. În contrast  îngerii buni sunt fiinţe spirituale,  înzestrate  cu calităţi excepţionale, care au diferite funcţii sau îndatorii în Cer şi pe Pământ şi locuiesc în prejma lui Dumnezeu. Păcatul s-a produs prima dată în Cer, iar Biblia ne relatează destul de puţin despre aceste lucruri. Isaia, Ezekil, Isus şi Ioan în Apocalipsa fac afirmaţii despre îngerii căzuţi. La sfârşitul lucrării Dumnezeu face o afirmaţie : Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea”. Ca în final Biblia ne spune că Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, în contrast se poate pune ce spune Isus. Ioan 5:17  „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez,” aspect care indică trei dintre cele mai importante atribute ale divinităţii Atemporalitatea, Transcendea şi Imanenţa despărţite şi simultane în acelaşi timp. Cel mai probabil răzvrătirea lui Satana a avut loc după afirmaţia lui Dumnezeu din Geneza  1:31. Pe de altă parte este scoasă în evidenţă atemporalitatea lui Dumnezeu faţă de finitul fiinţelor create.  În final va fi un Cer nou şi un Pământ nou.

2). Păcate  care nu se iartă (efectuate în cer ).  Un aspect important este cum privim şi înţelegem mesajul profetic. El presupune cel puţin două aspecte.  1. Prorocul se adresează poporului, împăratului în mod direct  dar sunt cazuri, în care prorocia curge peste timp în viitor sau în trecut. 2. prorocia în sine vizează şi aspecte trecute sau viitoare cu referire la evenimente din cer sau de pe pământ. Avem câteva texte de referinţă cu privire la îngeri din Isaia, Ezechiel,  Matei şi Apocalipsa care se referă la acest aspect. Redăm cele trei texte care, ne vorbesc despre acest lucru. Primul este Isaia care face referire la el. Isaia 14:12  „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Al doilea text este în Ezechiel, carte care în esenţa ei este profetică. Ezekil 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Despre această problemă vorbeşte şi Isus într-o afirmaţie directă. Luca 10:18  „Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” O parte dintre îngeri sunt liberi până la judecata viitoare Ioan 12:31  „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (aspect atemporal),  dar sunt  şi îngeri care sunt legaţi până la judecată Iuda 1:6  „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Din păcate păcatul a afectat întreaga creaţie, inclusiv pământul atunci când omul ispitit de Satan a căzut în păcat şi neascultare de Dumnezeu. Geneza 3:17  „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.  Astfel păcatul a afectat Şarpele, Pământul, bărbatul, femeia, şi întreaga rasă umană care a descins din Adam şi Eva.  Atunci când ne gândim la păcat, avem în minte  câteva aspecte prezentate de Biblie. Ne gândim la scopul pentru care a fost creat omul, la faptul că există Har şi la decretele lui Dumnezeu. Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” în contras cu Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.  Se poate aminti şi versetul în care Dumnezeu îşi arată puterea şi disponibilitatea de iertare încă în Vechiul Testament Isaia 1:18  „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşiii ca purpura, se vor face ca lîna.” Aici se poate aminti termenul de Omnipotenţă, o calitatea, atribut al lui Dumnezeu, care poate să facă orice lucru, termen regăsit şi în Scriptură  Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ,” omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie.

3)  Ymago Dey  Nu ştim cum era omul înainte de cădere dar avem câteva indicii care ne ajută să înţelegem acest lucru. Maitreya[2], prezintă câteva caracteristici pe care şi noi le vom prezenta conform Bibliei. Prin Ymago Dey Dumnezeu şi-a finalizat lucrarea prin „atingere personală”, l-a făcut pe om din ţărâna pământului, ia dăruit viaţă din suflarea Lui (Geneza 2:7), astfel omul este unic între fiinţele vii, fiind creat de Dumnezeu, având o parte materială, un trup şi parte imaterială formată din suflet, numit şi spirit, iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Duh (Ioan 4:24), dar El este prezentat în Biblie şi ca o Persoană care are atribute sau calităţi care ţin de natura Sa, şi  calităţi naturale şi morale care ţin de măreţia şi bunătatea Sa[3]. În cazul acesta atunci când se face afirmaţia „după chipul sau asemănarea”,  se referă la faptul că într-un fel sau altul trupul lui Adam[4] a reflectat, sau oglindit întru-n anume fel  viaţa în Dumnezeu, omul a avut  o sfinţenie, şi o sănătate perfectă pentru că înainte de cădere omul a fost şi el nemuritor. Astfel Ymago Dey, se referă mai mult la partea imaterială din noi, omul fiind diferit de celelalte animale, fiind pus stăpân peste ele.  Geneza 1:28  „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. Atunci când ne gândim la  „chip şi asemănare” surprindem trei aspecte şi anume o asemănare în sens mental, moral şi social. 1. Sub aspect mintal, omul a fost creat ca şi o fiinţă raţională, cu capacitate de gândire şi alegere, nu un robot. Acest lucru este o „reflectare a libertăţi şi inteligenţei lui Dumnezeu”. De câte ori omul scrie, pictează, face un calcul, inventează ceva, dă un nume unei legi din univers, unui animal sau copilului său, acest lucru este o indicaţie a faptului că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa. Omul a comunicat cu Dumnezeu, a înţeles poruncile primite, a vorbit cu Eva, a dat nume tuturor animalelor,  deci nu era lipsit de raţiune. 2. Sub aspectul moral fiinţa umană a fost creată inocentă şi curată fiind  o oglindă a sfinţeniei lui Dumnezeu, omul era fără păcat. În Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune….”, iar acest lucru îl include şi pe om. Ca şi mărturie stă conştiinţa noastră care ne spune ce este bine sau rău, se poate aprecia comportamentul unui om ca fiind bun sau rău, ne simţim vinovaţi de faptele noastre rele, sau ne bucurăm de un lucru bun, iar dacă avem posibilitatea dăm legi bune sau rele. Toate aceste aspecte ne indică faptul că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. Sub aspect social omul a fost creat pentru comuniune, stare care reflectă natura triplă a lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de om. Prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza 3:8), verset care ne indică ca a exista o relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, înainte de a fi creată Eva. Dumnezeu a dat un ajutor potrivit omului Geneza 2:18  „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”, indicând şi prin acest lucru aspectul social. Atunci când ne căsătorim, ne facem prieteni, părtăşia din Biserică, indică faptul că am fost creaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O caracteristică importantă a Ymago Dey, este libertatea de alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de poruncile date de Dumnezeu în grădina Edenului. Deşi Adam avea o natură desăvârşită, deplină şi completă sub toate aspectele, el face o greşeală imensă şi se împotriveşte Celui care l-a creat. Astfel imaginea lui Dumnezeu în om s-a deteriorat (puţin spus), iar acest lucru, definit ca şi păcat s-a transmis întregii rase umane Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, aspect care se păstrează şi astăzi. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...”.  În  fiinţa noastră se mai păstrează asemănarea lui Dumnezeu în noi Dumnezeu (Iacov 3:9), dar şi urmele păcatului, în plus cele trei aspecte amintite mai sus se regăsesc în fiecare fiinţă umană. Există şi Vestea Bună a faptului că Dumnezeu răscumpără omenirea întreagă printr-o Persoană, şi începe restaurarea Ymago Dey,  şi a creat omul nou în Cristos după Chipul şi asemănarea Lui Efeseni 4:22  cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. Dar ne întoarcem la neascultarea lui Adam şi Eva.

4). Păcatul[5]. Prin neascultarea lor Adam şi Eva, au prăbuşit rasa umană în blestem şi moarte, păcat care sa răsfrânt asupra întregii rase umane. Păcatul poate fi definit ca şi acel  „acel păcat şi vina lui pe care îl avem toţi în ochii lui Dumnezeu ca rezultat direct al păcatului lui Adam din Grădina Edenului” Doctrina păcatului originar este concentrată pe efectele păcatului asupra naturii umane înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu avem o vrâstă a responsabilităţii, fiind încă copii, sau când comitem păcatul în mod inconştient. Originea păcatului[6]. Păcatul s-a petrecut înainte de  păcatul efectuat de Adam şi Eva (Geneza 3:1 …,Ioan 8:44, 2 Petru 2:4.  Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, „(1 Ioan 3:8,  Iuda 6), dar Biblia dă puţine referinţe la originea răului din Univers, ci mai mult despre originea omului şi păcatul din viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 …). „Satana a fost subtil şi a influenţat pe Adam şi Eva la năzuinţa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5…..). atacul lui Stana a fost împotriva lui Dumnezeu şi a vizat „integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă” cu privire la soarta omului, a ademenit omul spre răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Creatorului, cel ce era de fapt stăpân peste om. Prin neascultare omul a dorit să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), a încercat să fie independent faţă de Domnul, a pus sub semnul întrebării, natura, ordinea existenţei în care trăia, lucru complet fals pentru că omul avea viaţă prin Harul şi grija lui Dumnezeu faţă de el. Prin această pretenţie de a fi ca Dumnezeu, omul a încetat să se închine lui Dumnezeu, să îl adore, în schimb s-a uitat spre el însuşi a devenit idolatru şi de fapt s-a închinat  lui Stana în mod indirect. Păcatul nu trebuie căutat într-o acţiune neapărat exterioară (Geneza 2:17, 3:6), ci mai degrabă în inima omului, o aspiraţie a omului de a fi ca Dumnezeu, a-l ignora, iar expresia exterioară a fost actul neascultării. Biblia nu ne indică cum anume omul  sa aflat în posibilitatea de a fi ispitit, fiindcă nu ştia ce este acela păcat ? Dar Biblia ne prezintă pe Isus Cristos care a fost Om, dar fără de păcat, fiind ispitit ca şi noi (Evrei 4:15, Matei 4:3…… 1:19, 2:22…). Sursa răului din Univers este legată de „taina nelegiuiri” (2 Tesaloniceni 2:7), iar explicaţia logică  a tăcerii cu privire la originea păcatului în Univers, este că ne sustrage atenţia de la Scriptură, şi mai precis la mărturisirea personală a păcatului (G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). Natura păcatului nu se poate cunoaşte în mod obiectiv, dar păcatul se scoate pe sine în evidenţă" (S. Kierkegaard). Păcatul[7] are o terminologie atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, iar ca şi subiect principal al Scripturii ca temă dominantă este mântuirea omului din starea de păcat, prin Harul lui Dumnezeu. El se referă la a se îndepărta de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată, cu sens moral şi religios în relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Geneza 20:9, Plângerile 5:7). El înseamnă şi a devia sau a greşi ţinta, cuvântul folosit este  ht’ cu derivatele lui, utilizat la început în contextul vieţii sociale mai precis a războiului Judecători 20:16  „În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Termenul este folosit mai târziu ca şi utilizare pentru jertfă de ispăşire adusă pentru păcat (Levitic 4 ). Alte derivate ale cuvântului folosit pentru păcat sunt ps’, tradus prin „răzvrătire" sau „revoluţie” (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.),  răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (1Împăraţi 12:19), ‘wh  însemnă  perversiune sau „răstălmăcire" voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul ‘awon redă ideea de vinovăţie faţă de Dumnezeu după un păcat comis deliberat (Geneza 44:16; Ieremia 2:22), sau cu referire la pedeapsa pentru păcat  (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Un alt cuvânt este sagah care înţelesul de a se depărta de la calea bună, păcat făcut din ignoranţă, greşeală omenească sau rătăcire (Ezechiel 34:6, 1 Samuel 26:21; Iov 6:24). Cuvântul rasa indică o faptă făcută cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33), iar  amal, indică un păcat prin care s-a produs paguba altor persoane (Proverbe 24:2; Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? (Habacuc 1:13). Cuvintele care definesc păcatul nu trebuie scoase din contextul în care au fost redate. În Noul Testament cel mai utilizat cuvânt pentru păcat este  hamartia cu derivatele lui, echivalent cu ht, care înseamnă a rata ţinta sau a alege un drum greşit.  El se referă în mod direct la călcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46….. 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul care conduce un om sau un popor în decizii şi acţiuni  (Romani 5-8). Mai există termenul de  parabis „călcare de Lege” (Romani 4:15; Evrei 2:2), sau asebia utilizat în LXX  prin termenul ebraic ps, care indică absenţa evlaviei (Romani 1:18,  2 Timotei 2:16). Alte cuvinte sunt anomia, fărădelege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneria care indică depravare spirituală şi morală (Faptele Apostolilor 8:22…. Efeseni 6:12) poneria poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12), adikia - nedreptate" (Romani 9:14), „strâmbătate" (Ioan 7:18), „nelegiuire" (Romani 2:8), „fărădelege" (2 Timotei 2:19), enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină" (Marcu 3:29; şi opheilema, „datorie"  şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (Matei 6:12). Din mulţimea de cuvinte care definesc păcatul este destul de greu să afirmi că nu ai ştiut ce este păcat. O caracteristică deosebită este faptul că păcatul este îndreptat totdeauna prima dată împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4; Romani 8:7) implicit şi a omului. Păcatul se manifestă sub diferite forme dar în esenţă lui este o contrazicere a lui Dumnezeu  cu tot ce presupune acest lucru ca legile, poruncile decretele, învăţăturile Sale, etc.  Păcatul a afectat întreaga rasă umană, inclusiv creaţia. Consecinţele păcatului are numeroase aspecte care vizează atitudinea omului faţă de Dumnezeu, care „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” , ne arată o schimbare care s-a produs în mintea omului (Geneza 3:8, v. 7). Ei au fost creaţi pentru a avea părtăşie s-au înspăimântat şi înfricoşat că se vor întâlni cu Dumnezeu Ioan 3:20  “Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. Ruşinea şi frica au fost sentimentele care l-au dominat pe om şi ne arată despărţirea dintre Dumnezeu şi om. Şi Dumnezeu a reacţionat când omul a păcătuit, prin mânia şi dezgustul lui Dumnezeu cu privire la păcat, care contrazicea natura sfântă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu mustră, condamnă, blestemă Şarpele, femeia, omul, pământul şi alungă pe om din prezenţa Sa şi din Grădina Eden. Dumnezeu nu îşi poate nega natura adică pe El însuşi. Au existat consecinţe care au afectat pe toţi urmaşii lui Adam, Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, dar în plus oamenii se solidarizează cu păcatul şi cu răul, iar istoria omenirii este plină de păcate şi vicii. (Geneza 4:8, 19, 23…. 6:2-3). Nelegiurea oamenilor s-a accentuat şi mai mult, fapt care a dus la distrugerea oamenilor prin Potop, din care Dumnezeu  a avut milă faţă de  Noe. Geneza 6:8  „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Consecinţele păcatului au avut efect şi asupra creaţiei, asupra materiei fizice „Blestemat este pământul din pricina ta" (Geneza 3:17, Romani 8:20). Omul fiind creat după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey, el fiind în postura de coroană a creaţiei, fiind stăpân peste toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ, blestemul păcatului s-a răsfrânt şi asupra lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, care i-au fost date în stăpânire. Deşi păcatul a fost un eveniment în domeniul spiritual, el a avut efect şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Un alt aspect este apariţia morţii, ca o pedeapsă pentru păcat rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2:17). Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea este separarea elementelor componente din fiinţa umană ca şi fenomen fenomenologic. Omul este compus din trup material, suflet şi duh. Această separare este şi expresia separării omului de Dumnezeu, ea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5,  „şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:15). Există şi alte efecte ale păcatului[8] care afectează relaţia omului cu Dumnezeu pe care doar le enumerăm, plaja fiind foarte mare. În primul rând omul cade în “dizgraţie divină, vină, moartea fizică, spirituală şi eternă, înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, autoânşelarea, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţi cu alţii, respingerea realităţii, incapacitatea de a iubi”. De asemenea alte aspecte sunt păcatul este Imputat[9], prin care păcatul săvârşit de Adam are semnificaţie pentru întreaga lume (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Aici este subliniată o transgresiune, care înseamnă că păcatul şi moartea au intrat în lume printr-un singur om Adam, „călcarea de lege a lui Adam", „greşeala unuia", „unul a păcătuit", „neascultarea unui singur om",  din care rezultă expresia „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12). Acelaşi lucru se spune şi în Corinteni. “Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; (1Corinteni 15:22). O altă consecinţă este Depravarea[10], sau perversitatea minţii şi o predispoziţie pentru păcat. Acţiunea şi deciziile păcătoase sunt rezultatul unei inimi păcătoase (Marcu 7:20-23; Proverbe 23:7). Această stare este valabilă atât pentru primul păcat, cât şi a tuturor păcatelor oamenilor. Depravarea este solidaritatea directă a păcatului nostru cu păcatul lui Adam. Prin naştere naturală noi moştenim natura păcătoasă a lui Adam, aspect recunoscut şi de David „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea" (Psalmul 51:5), iar  Isus face afirmaţia  Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6). Teologii  mai numesc această stare şi “depravare totală”, în sensul că dacă Dumnezeu nu ar fi întins o mână salvatoare omului, acesta nu ar fi reuşit niciodată să primească mântuire. Biblia ne indică o răspândire a păcatului, iar Geneza 6:5-7; 8:21, ne prezintă un „caz închis”, iar acest lucru nu s-a limitat la Potop, ci a trecut mai departe în istorie, şi avem în primele pagini  a Revelaţiei divine, iar  estimarea sau măsurarea moralei de mai târziu ne indică acelaşi lucru (Ieremia 17:9-10, Romani 3:10-18) De asemenea, starea noastră este o „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7). Această este din start o judecată severă, neînduplecată, şi necruțătoare, la adresa omului, care nu se mai poate îndreptăţii pe sine înaintea lui Dumnezeu. Depravarea totală atinge orice domeniu din viaţa omului şi nu este compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar El nu îi lasă pe toţi să cadă în versetele expuse de Pavel în (Romani 1:24, 28) şi din spirit civic fac şi fapte bune sau măcar au un etalon în inimile lor „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;” (Romani 2:14). Dar conform acestui punct de vedere faptele omului nu sunt suficient de bune ca să fie în conformitate cu poruncile date de Dumnezeu, iar criteriul final cerut este ca El să-şi întemeieze  şi să aibă o bază  pentru judecată  în favoarea noastră (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14…. sunt foarte multe referinţe…. .. Matei 6:2, Evrei 11:4, 6). “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (Evrei 11:4). O altă consecinţă a păcatului este Incapacitatea umană de a face binele, din cauza naturi sale corupte şi pervertite. Omul nu-şi poate schimba caracterul de unul singur şi o face Duhul Sfânt prin regenerarea credinciosului. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). Omul nu poate îndeplini voia lui Dumnezeu, este supus legii (Romani 8:7), omul este firesc (Romani 8:8), un pom rău nu poate face fructe bune  (Matei 7:18), şi mai sunt aspecte care ne indică caracterul păcătos al omului, care ne arată imposibilitatea omului de a se ridica la normele de moralitate ţi sfinţenie a lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa în Dumnezeu devine imposibilă pentru om, dacă nu suntem atraşi de Creator care este Tatăl Nostru (Ioan 6:44 …. 65). De asemenea fără naştere supranaturală din apă şi din Duh, nimeni nu are cum să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) (Ioan 3:5 …8, Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29, 3:9, … 4: 18). Se observă în mod clar necesitatea transformării omului de la o stare de păcat şi robie, iar Evanghelia, pune la îndemâna omului tocmai eliberarea din robia şi sclavia păcatului, fiind o Evanghelie a Harului. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). O altă formă a consecinţe păcatului este Culpabilitatea, care înseamnă situația unei persoane, sau mai multe care a comis un delict şi care cunosc sentimental de vinovăție, dat care produce în mod cert şi sigur mânia lui Dumnezeu. Există multe versete din Scriptură care vorbesc despre mania lui Dumnezeu, ca o reacţia a păcatului săvârşit de om „Iată, Numele Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă şi un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie, şi limba Lui este ca un foc mistuitor”; (Isaia 30:27), sau în Noul Testament „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). Termeni folosiţi pentru a scoate în evidenţă mânia lui Dumnezeu sunt în ebraică ‘ap, -  haron ‘ap cu înţelesul de „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu” folosit de multe ori  Exod 4:14, Numeri 11:10…..Ţefania 2:2), hema frecvent (Deuteronom 29:23….Naum 1:20), ebra (Psalmul 78:49……Osea 5:10), ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; …..Osea 5:10), şi qesep (Deuteronom 29:28…..Zaharia 1:2). Ele sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate, za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (Psalmul 38:3; ….Naum 1:6). Referinţele din Vechiul Testament la mânia lui Dumnezeu redă ideea de indignare violentă, neplăcere şi în final răzbunare. În Noul Testament avem cuvintele orge şi thymos,, frecvent folosite,  Ioan 3:36; ……Apocalipsa 6:17), şi Romani 2:8; Apocalipsa 14:10….vezi zelos în Evrei 10:27). Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană  capabilă de sentimente cum este dragostea Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, nu avem nici o bază logică de a exclude mânia lui Dumnezeu ca şi sentiment, mai ales că el este prezentat pe paginile Biblie. Ea este o realitate în limbajul Scripturii. Se pot face trei observaţii în ceea ce priveşte mânia lui Dumnezeu. În primul rând mânia lui Dumnezeu, ca reacţie la păcat este împotriva naturii sfinte  al lui Dumnezeu, apoi nu este vorba de o „sete de răzbunare” ci de o indignare sfântă şi o detestare justă a păcatului, şi în ultimul rând mânia este un produs şi o reacţie la producerea păcatului şi pedepsire lui. Ea se poate exemplifica cu ce este în inima omului, şi în Persoana lui Isus Cristos  Marcu 3:5. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. (Marcu 10:14). Păcatul este ceva personal, iar mânia lui Dumnezeu se revarsă asupra persoanei în cauză. Pedeapsa pe care o suportă păcătoşii acum şi în viitor este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentele de vinovăţie şi de chin ale conştiinţei noastre sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. În final esenţa pedepsei este aplicare mâniei lui Dumnezeu, asupra celor care au păcătuit . (Isaia 30:33….Marcu 9:43, 45, 48). „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12). Există trei puncte de vedere principale care tratează acest aspect[11].  Pelagianismul,  susţine că păcatul, făcut de Adam şi Eva, nu are efect asupra descendenţilor, ci numai exemplul păcătos a influenţat oamenii care au venit după Adam ca să păcătuiască. Conform acestei teorii omul are putere să nu mai păcătuiască, şi este liber să facă acest lucru. Învăţătura este contrară cu pasaje din Biblie care ne arată că omul este rob şi fără scăpare raportat la păcatele sale, şi că acţiunile sale chiar pozitive sub aspect moral sunt „moarte”, sau fără valoare în ochii lui Dumnezeu (Efeseni 2:1-2, Matei 15:18-19, Evrei 6:1; 9:14). Romani 7:23  „dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. Arminianismul, este o concepţie care susţine faptul că păcatul este rezultatul „naturii păcătoase” a omului, care ne face să păcătuim, considerând acest lucru ca şi pe ceva natural. Ei susţin faptul că omul nu are puterea de a se opri din a efectua păcat, de unul singur, de aceea Dumnezeu a dat tuturor oamenilor un har universal, numit anticipat, care dă posibilitatea omului să se opresc din a comite păcat. Dar această învăţătură nu are un suport biblic, nu se ţine seamă de păcatul lui Adam şi Eva, ci numai de păcatul personal. Mai mult noi toţi am suferit din pricina păcatului, chiar dacă nu toţi au păcătuit în mod voit ca şi Adam şi Eva. 1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”, Romani 5:12-18), iar în Biblie nu găsim nici o învăţătură cu privire la harul anticipat. Al treilea punct de vedere este Calvinismul, a cărui doctrină susţine că în afara naturii păcătoase a omului rezultat din păcatul lui Adam, există şi o culpabilitate şi vinovăţie a omului faţă de Dumnezeu care atrage o pedeapsă pe care o merităm. Datorită păcatului originar în care suntem concepuţi ca şi oameni aşa cum recunoaşte şi David Psalmi 51:5  „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”, denotă faptul că moştenim a natură păcătoasă aşa de decăzută (teologii folosesc un cuvânt greu de acceptat „depravare totală”, aspect pe care şi prorocul Ieremia îl scoate în evidenţă (Ieremia 17:9). deci nu doar Adam este vinovat, ci  vinovăția, păcatul şi culpă, ne aparţin şi nouă (Romani 5:12 -19). Calvinimul are două puncte de vedere cu privire la păcat. 1. Rasa umană era în sămânţa lui Adam, iar vina lui ni s-a transmis şi nouă, iar noi am păcătuit în el. 2. Adam este reprezentantul nostru, iar atunci când a păcătuit, întreaga rasă umană a fost găsită vinovată. Ambele aspecte sunt adevărate din acest punct de vedere. Din punctul de vedere al calviniştilor omul nu are posibilitate să învingă păcatul fără ajutorul Duhului Sfânt, care este şi Persoană şi Putere, şi acţionează în noi în  momentul în care ne întoarcem la Cristos, suntem dependenţi de El şi de Sacrificiul pe care l-a făcut pe Cruce. Punctul de vedere calvinist este cel mai apropiat de învăţătura biblică, fiindcă noi păcătuim corespunzător şi potrivit ca natura noastră păcătoasă. Avem şansă de mântuire în momentul în care credem în Isus Cristos, dar dacă respingem această ofertă, noi suntem de acord cu natura păcătoasă a omului şi de fapt suntem de acord cu ce a făcut Adam şi Eva în Grădina Eden. În sensul acesta suntem vinovaţi fără să producem acel păcat în mod real. Deşi Dumnezeu  a dat Har din belşug, totuşi există păcate care nu se iartă iar Biblia le menţionează.

5). Păcate care nu se iartă.[12]. (efectuate pe Pământ) Biblia menţionează trei păcate care nu beneficiază de iertare, iar  ele sunt Hula împotriva Duhului Sfânt, Păcatul cu voia, şi Păcatul care duce la moarte.

5). 1.) Hula împotriva Duhului Sfânt -  Cuvântul hulă are mai multe înţelesuri pe acelaşi fond  şi înseamnă ocară, injurie; ponegrire, calomnie; blasfemie, etc. Matei 12:31 „De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată”. Acest păcat al   “blasfemiei sau păcatului împotriva Duhului Sfânt", este menţionat în  Noul testament (Marcu 3:22-30, Matei 12:22-32), iar termenul care este folosit în esenţa lui înseamnă “ireverenţa defăimătoare". El este asociat cu termenul de păcat ca blestemarea lui Dumnezeu, sau prezentare lui Dumnezeu în mod deliberat ca ceva rău şi ceva care degradează, umileşte şi înjoseşte lucrarea sau Persoana lui Dumnezeu. La fel se întâmplă când asociem lucruri rele cu Dumnezeu, sau lucruri bune pe care nu le atribuim Lui. Dar aici avem un caz specific numit ca “hula împotriva Duhului Sfânt" (Matei 12:31-32), în care fariseii deşi le-au fost prezentate mărturia faptului că Isus a făcut minuni prin putere Duhului Sfânt, ei au considerat în mod rău voitor că Isus  a fost stăpânit de un demon, Belzebul (Matei 12:24). În Evanghelia după Marcu Isus arătă în mod precis prin ce anume au comis fariseii „hula împotriva Duhului Sfânt” Marcu 3:30  „Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.”  Există şi alte moduri în care se poate ajunge la păcatul blasfemiei, dar acest tip de blasfemie nu poate fi iertat. Acest gen de păcat nu poate fi repetat pentru că sus Cristos s-a Înălţat la cer, dar cu toate acestea se poate aduce hulă împotriva Duhului Sfânt, pentru o persoană care moare în necredinţă. A respinge în mod constant şi deliberat îndemnul Duhului Sfânt la pocăinţă, sa ajunge la blasfemie care nu se poate ierta. Dacă se ia ca şi referinţă Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” situaţia în care cineva nu beneficiază de iertarea lui Dumnezeu este ca persoana respectivă  să nu facă parte din „pentru ca oricine crede în El”. Se poate să existe şi alte situaţii dar nu avem referinţe biblice.

 5). 2. Păcatul care duce la moarte. 1 Ioan 5:16 „Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte nu-i zic să se roage pentru păcatul acela”. Păcatul respectiv este un păcat care duce la moarte  şi în fiecare secol “ păcatul care duce la moarte” a fost perceput diferit. Dacă se ia ca şi referinţă versetul cheie „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23), fiind un singur verset este foarte greu să ne dăm seama despre ce păcat care duce la moarte este vorba ne vom folosi de comentarii pe acest verset. Nu se poate afirma în mod categoric care este  păcatul care duce la moarte[13] şi se folosesc diferite interpretări, alegând opinia cea mai corectă din punct de vedere biblic. 1. Sunt persoane care cred că păcatul care duce la moarte este un păcat în care credinciosul îl face şi stăruie în continuare în păcatul respectiv care deja devine viciu. Au fost credincioşi care au murit pentru că au luat Cina Domnului şi nu s-au judecat singuri 1 Corinteni 11:29  ”Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osînda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului”. 2. Alţii cred  acest  păcat se referă la ucidere, iar pentru cel care face lucrul acesta nu avem libertatea de a ne ruga. 3. Unii  îl identifică cu păcatul blasfemiei, care nu se iartă, atunci când atribuie lucrările Duhului Sfânt lui Beelzebul, adică Satana. 4. Alte persoane cred că păcatul este o formă ”specială de fărădelege” şi se referă la un păcat făcut de Moise, Aron, Anania şi Safira şi Dumnezeu pedepseşte cu o judecată sumară. 5. O altă explicaţie este că se referă la păcatul apostaziei, care este cea mai adecvată interpretare în contextul respectiv. Apostatul a luat cunoştinţă de  adevărul credinţei, este convins în plan intelectual, a făcut şi o mărturie în sensul acesta, dar nu a fost în realitate mântuit. După ce a ”gustat”,  renunţă complet la Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn personal şi îl respinge, desconsideră, îi negă divinitatea şi mai grav îl batjocoresc pe faţă şi cad în cea ce spune Pavel în Evrei cap 6, fiind imposibil de iertat, efectuând un păcat care duce la moarte. Un creştin nu mai are libertatea să se roage pentru asemenea persoană fiindcă Dumnezeu a arătat deja în Cuvântul Său că aceşti oameni nu mai pot să fie iertaţi. O altă perspectivă a pactului care duce la moarte[14], este de a compara cu ce s-a întâmplat cu Anania şi Safira  Faptele (Apostolilor 5.1-10, sau 1 Corinteni 11.30), un păcat care este comis în mod deliberat, comis cu voia, în mod continuu, şi fără să aibă loc procesul pocăinţei. În Harul Său Dumnezeu permite oamenilor să păcătuiască, fără să îi pedepsească imediat, dar, există un punct, o linie, pe care o cunoaşte doar Dumnezeu, iar dacă cel care păcătuieşte trece de punctul respectiv, nu mai se poate pocăii, iar Dumnezeu decide să pedepsească chiar şi un creştin, în viaţa de acum sau în eternitate. Acest lucru s-a întâmplat în biserica din Corint, alte biserici, şi în bisericile din zilele noastre. Pentru noi este dificil de a conştientiza momentul când nu mai trebuie să te rogi pentru o persoană, dar decizia este la Dumnezeu,  iar Duhul Sfânt ne va lumina şi în privinţa aceasta.

5). 3. Păcatul cu voia. Păcatul cu voia este o întoarcere deliberată şi conştientă împotriva lui Dumnezeu.....se subînţelege, din contextul cărţii Evrei „1. Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. 2  Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. 3  Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcarcă lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. (Evrei 4:1-3) Păcatul cu voia este expus de apostolul Pavel şi se arată şi pedeapsa care urmează.  Ele este un păcat conştient şi voluntar[15]. Ca şi terminologie cuvântul voit (gr.  Hekousiōs), este folosit de Petru (1 Petru 5:2) şi se traduce „ de bunăvoie”, care este opus păcatelor care se fac din neştiinţă sau slăbiciune. De asemenea termenul de cunoştinţă (gr. epignōsin), înseamnă o cunoaştere în sensul bun şi adânc al adevărului despre Cristos şi Evanghelia Sa. De asemenea avem termenul de împotrivitori” (gr. hypenantious), care arată natura acestui păcat şi înseamnă pus împotrivă, opus, ostil, adversar. Acest lucru înseamnă respingerea în mod deliberat, şi conştient al Evangheliei şi adevărului reprezentat în Ea. Ca şi definiţii ale păcatului cu voia se pot elabora câteva care se apropie de adevăr. 1. omul respinge în mod deliberat Cuvântul lui Dumnezeu, deşii acest a fost propovăduit corect 2. Acest păcat este făcut de către creştini, care deşi au fost în Biserică nu au avut parte de Naşterea din Nou. 3. Pedeapsa care arată că „nu mai rămâne jertfă pentru păcate” indică faptul că respingerea Jertfei lui Cristos (unicul mod de iertare), fiindcă nu mai există o altă variantă de mântuite şi ea se face în termenii lui Dumnezeu şi nu a omului. Evrei 10:26  „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”, 4. în contextul „cărnii” o parte dintre credincioşi, evrei sau neamuri (şi din cauza persecuţiei), au rămas nehotărâţi, iar unii au trecut în tabăra opusă şi s-au împotrivit Evangheliei. Urmează pedeapsa respingerii lui Cristos Evrei 10:26  … nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, 27  ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”. În mod clar este vorba despre creştinii din biserică, care au respins Evanghelia pedeapsa fiind dublă . Nu mai au nici o variantă pentru mântuire şi urmează să fie pedepsiţi în focul cel veşnic.  Ca şi termeni pentru păcat avem „a călcat în picioare” (gr. katapatēsas”), (Matei 5:13, 7:6.. 12:1), iar semnificaţia este „a arunca mărgăritare porcilor”, încearcă să valorific ceva care nu mai poate fi folosit, sau nu are valoare în ochii unor oameni. Această stare este una dintre cele mai dispreţuitoare forme de respingere, şi problema  este tratată în mod neglijent şi insultător. Un alt termen folosit este a socotit „necurat” (gr. koinon), ca ceva comun  obişnuit, prin care Dumnezeu este „redus” de  la caracterul sacru la profan. În Vechiul Testament păcatul este exemplificat şi pedepsit „cine a disprețuit legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori, cu cât mai rea pedeapsă gândiți că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfințit și L-a insultat pe Duhul harului?” În acest caz păcatul este comparat cu „dispreţul” pe care cineva îl arată faţă de Legea dată de Dumnezeu prin Moise şi respinge binecuvântarea oferită de Dumnezeu, aspect valabil şi în Noul Testament Termenul „insultat” (gr. enybrisas) înseamnă a trata cu dispreţ şi aroganţă şi a batjocori pe Dumnezeu sau Evanghelia, şi are mai mult un aspect verbal insultat” Evrei 10:15  Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: 16  „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” 17  adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” 18  Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat”, ce ne indică faptul că ambele Legăminte au fost  sfinţite prin sânge. Păcatul face[16] referire  dispreţ şi batjocorirea Jertfei lui sus Cristos. În Vechiul Testament cine călca Legea lui Moise era omorât, iar pentru cel care respinge şi dispreţuieşte Evanghelia pedeapsa este şi mai mare. Ca şi esenţă a pedepsei este faptul că ştim de păcatul respectiv. Deuteronomul 32:35  A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti, Când va începe să le alunece piciorul! Căci ziua nenorocirii lor este aproape, şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.”  Un alt aspect este cunoaşterea caracterului şi promisiunilor lui Dumnezeu. Ca şi o mică concluzie este versetul din Evrei 10:31  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!, atunci când faci păcatul în mod conştient repetat şi respingi Evanghelia. Ca şi o definiţie păcatul cu voia este o respingere voluntară a Evangheliei, şi acest lucru denotă că nu te poţi pocăi, iar Dumnezeu nu oferă o altă cale, iar dacă se continuă tot aşa omul va cădea sub pedeapsa lui Dumnezeu. Atunci când[17] păcătuim cu voia după ce am cunoscut adevărul, nu mai există decât o aşteptare înfricoşată a judecăţii lui Dumnezeu. O acuzaţie gravă este a călca în picioare „sângele legământului cu care a fost sfinţit”, (Evrei 6:6), cu referire la Jertfa lui Cristos, păcat care nu mai are iertare. Cunoaşterea creează responsabilitate, iar omul având liber arbitru decide, iar dacă după ce a auzit Evanghelia  refuză şi se întoarce şi luptă împotriva ei Dumnezeu dă verdictul iar omul respective merge în Iad. 1 Petru 4:17  “Căci Suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?”. Dumnezeu este Suveran peste acest univers şi va judeca lumea. Este un lucru groaznic să cazi sub judecata lui Dumnezeu. De asemenea potirul mâniei lui Dumnezeu se va revărsa asupra necredincioşilor “Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17). În cazul acesta nu mai există nici o speranţă. Lepădarea de credinţă înseamnă apostazie  (gr  apostasia), apare ca şi substantiv Fapte 21:21, 2  Tesaloniceni 2.3 şi în Evrei 3:12  „Luaţi seama, deci, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu”. 1. Lepădarea de credinţă[18] se aplică credincioşilor care au cunoscut adevărul şi l-au respins. Ea poate îmbrăca forme doctrinare, sau teologice, prin care se resping sau se neglijează în mod intenţionat învăţături biblice 1 Timotei 4:1  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”, şi aspecte morale, care înseamnă trăirea în păcat. Romani 6:16  „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire”?. 2. Biblia avertizează de pericolul apostaziei care pândeşte pe cel necredincios în nenumărate versete din care cităm doar unul 1 Timotei 4:1  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”. Avem suficiente versete de lepădare de credinţă la modul real. Isaia 1:2  „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea”, fiind vorba de poporul ales, sau  Galateni 5:4  „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”, verste care se aplică şi la nivel individual 2 Timotei 4:10  „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia.” 3. Există etape care conduc credinciosul la apostazie. Prin necredinţă credinciosul nu priveşte cu seriozitate îndemnurile şi avertizările din Biblie. Când în ochii lui realitatea lumii este mai mare ca şi realitatea cerului el nu se mai apropie de Dumnezeu. Este amăgit de păcat şi devine îngăduitor cu păcatele personale. Prin împietrirea inimi el respinge Glasul lui Dumnezeu şi ignoră mustrarea. Duhul Sfânt este întristat, şi „stins” şi se depărtează de credinciosul în cauză. Atunci când apostazia are o formă continuată, există un punct sau o linie pe care o cunoaşte numai Dumnezeu, iar dacă persoana în cauză trece de acel punct  nu mai are puterea de a se întoarce şi nu mai există iertare ( Evrei 6:4-5). În mod paradoxal ei se consideră creştini dar  Pavel îndeamnă la verificare  Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi. (2 Corinteni 13:5). Un om care este sincer ştie că Dumnezeu “ nu doreşte moartea păcătosului” (Ezechiel 18:23) şi primeşte pe toţi aceea care se căiesc şi se întorc la El. Matei 26:74  “Atunci el a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul”. 75  “Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Pentru a pune în contrast păcate care se iartă şi păcate care nu se iartă, vom pune în opoziţie Harul şi predestinarea din care iese în evidenţă libertatea omului de a alege, fiindcă Dumnezeu nu ne-a creat roboţi.

6). Liber arbitru. Ca şi o definiţie se poate spune  că liberul arbitru, este puterea şi îndemânarea, iscusinţa, dibăcia sau  abilitatea omului, în desfăşurarea unei acţiuni, sau luarea unei decizii, fără să fie influenţat de cauze exterioare, evenimente anterioare, sau predestinare divină. În felul acesta liberul arbitru este o cauză şi nu un efect. În cazul acest libertatea omului de a acţiona este impusă de limitele umane, dar în sensul acesta este definită în mod negativ (ca absenţă a limitelor), dar această libertate nu poate intra în conflict cu legile morale care definesc fiinţa umană. Liberul arbitru se poate înţelege şi ca o consacrare a omului  pentru afirmare esenţei sale. Libertinismul este „doctrina” extremă în cazul acesta iar opusul ei este determinismul, care afirmă faptul că acţiunile şi deciziile omului nu sunt libere ci rezultatul unor influenţe exterioare, circumstanţe externe, iar omul nu are control individual ci totul este hotărât dinainte. Determinismul este de două feluri, 1. Divin,  în care o divinitate, în cazul nostru Dumnezeu este acela care hotăreşte acţiunile şi deciziile omului, fapta care nu este adevărat.  Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, (Exodul 34:6), aspect care este adevărat şi astăzi pentru că Dumnezeu este Imuabil, dar se ia în calcul şi Omniştienţa lui Dumnezeu care ştie ce se va întâmpla în viitor. 2. Natural în care se consideră că acţiunile şi deciziile omului sunt determinate de cauze şi factori naturali, iar libertatea omului este afectată numai în măsura în care aceşti factori se face simţită asupra sufletului ?  Atunci  când se pune problema libertăţii umane este necesar a realiza o teorie care să explice realitatea universală a naturii şi relaţia oamenilor cu ea. Dacă Universul este “raţional” este necesară succesiunea dintre cauză şi efect, iar fiecare acţiune şi efect trebuie să fie bazate pe o succesiune ne-întreruptă a cauzelor, până la cauza primară care este Dumnezeu, iar actul de liber arbitru este în cazul acesta un act  necauzat, în afara lanţului de succesiuni cauzate. Lucrul acesta este posibil pentru că Dumnezeu a dat libertate omului de a alege în a crede sau nu a crede în existenţa Sa, a asculta sau a se răzvrăti împotriva Lui, dar urmând consecinţele de rigoare, şi cred că trebuie să menţionez Omniştienţa lui Dumnezeu care cunoaşte viitorul. Opusul aceste idei de a nega ordinea raţională, sau un desing inteligent, face ca universal în sine să fie iraţional. În acest mod nu avem o rezolvare satisfăcătoare cu privire la univers, om şi relaţia dintre ele. Filozofii au încercat să dea un răspuns aceste probleme. Socrate, Platon Spinoza, au viziuni diferite cu privire la libertatea umană, pe când  Lebniz crede că nimic nu este întâmplător ci totul este cuprins în planul divin al lui Dumnezeu. Descartes pune omul pe acelaşi plan cu divinitatea, iar când greşim este datorită faptului a unei cunoaşteri finite. Deşi cunoaşterea omului[19] este finită, rămânem egali cu divinitatea şi chiar superiori. Contradicţia este evidentă şi lipsită de logică.  Pe de altă parte Nietzsche consideră faptul că doar clasele superioare (aristocraţii) sunt capabili de a avea acest liber arbitru, iar clasele inferioare nu sunt capabile de a experimenta acest sentiment. Kant la rândul său susţine faptul că libertatea omului este un postulat care este necesar pentru consecinţele morale ale omului. Pe de altă parte Kierkegard percepe două sfere ale existenţei umane pe care omul poate să le aleagă aestetică (legată strâns de hedonism) şi calea etică care include o datorie, care reprezintă o pierdere a responsabilităţii umane, dar concepţia nu este satisfăcătoare şi recomandă a treia cale în care omul se supune voii lui Dumnezeu şi în momentul în care omul face acest lucru are o libertate adevărată, el se apropie de adevăr, deşi a renunţat la teologie şi s-a afirmat ca filozof. „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”(Ioan 8:32). Din momentul în care religia creştină se răspândeşte tot mai mult, se pun în opoziţie problema răului şi a liberului arbitru, pentru că Dumnezeu este Omipotent şi Omniştient,  poate împiedeca răul, iar atributele Sale  se răsfrâng şi în viitor, iar acţiunea umană este decretată înainte de către El. Dar conform Bibliei lucru acesta nu este adevărat şi aşa cum amintit la început nu suntem roboţi ci fiinţe libere responsabile de alegerea noastră. Dacă se pune problema în felul acesta  Dumnezeu prin Omnipotenţa Sa se poate afirma că este “responsabil de tot răul din lume”, iar îndemnurile morale nu îşi mai au locul. Dar să ne amintim că răul s-a produs prima dată în cer de către Satan şi îngeri lui care este iar acest lucru este adevărat pentru o vreme “în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:11). Din acest punct de vedere predestinarea care va fi abordată mai târziu este o falsă abordare teologică. Deşi pentru gândirea umană mila lui Dumnezeu faţă de mânia Sa apar ca şi aspecte paradoxale, iar oamenii sunt responsabili morali pentru deciziile şi acţiunile lor,  liberal arbitru, deşi apare ca o contradicţie, rămâne o falsă problemă, dar şi cu multe dispute. Augustin era adeptul  predestinării şi susţinea că doar cei aleşi de Dumnezeu vor fi mântuiţi, iar răul era absenţa binelui, aşa cum întunericul este absenţa luminii. El crede şi faptul că binele este coruptibil, iar răul pătrunde la fiinţele care au liber arbitru. Dar ce spune Augustin nu este adevărat fiindcă Biblia afirmă „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. (Romani 11:32). La această doctrină se opune şi Pelegialismul care deşi este o doctrină eretică susţine că prin graţia divină oamenii au libertatea de a alege sau nu calea oferită de Dumnezeu. În conformitate cu învăţătura Bibliei, Dumnezeu a oferit libertate se alegere a omului, iar răul este o alegere greşită. Îndemnurile date de Dumnezeu indică faptul că nu există ceva dinainte stabilit în ceea ce priveşte deciziile şi acţiunile sale cu privire la alegerea făcută de om, iar noi avem libertatea de a urma sau nu sfaturile Sale. Liberul arbitru se manifestă în plan temporal pentru oameni şi Omnipotenţa, Omniştienţa  şi Eternitate lui Dumnezeu, nu afectează acum capacitatea oamenilor de a se manifesta liber în vieţile lor, dar în Escaton prin Eternitatea Sa, sau “planul voii Sale”, ne indică un plan în ceea ce priveşte sfârşitul lumii după care are loc un nou început “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. (Apocalipsa 21:1). În acest sens omul are libertatea de a accepta şi urma planul divin, iar refuzul în cazul acesta înseamnă Iad. Evrei 4:3  “Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcarcă lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii”. Părerile sunt împărţite chiar şi în cadrul religiei creştine astfel Calviştii neagă liberul arbitru al omului, şi este de acord cu doctrina predestinării, în care unii dintre oamenii sunt aleşi pentru mântuire, iar alţii sunt damnaţi. Pa de altă parte Arminianismul (sec XVII), afirmă faptul că liberul arbitru poate exista fără a limita putere lui Dumnezeu. Se foloseşte termenul de „oi şi capre” din Matei 25:32 termen folosit  la judecata neamurilor şi este de acord cu predestinarea. El se axează pe dragostea lui Dumnezeu când este vorba de alegere în detrimentul Omnipotenţei lui Dumnezeu, iar alegerea ţine de destin, iar Jertfa lui Cristos este valabilă pentru toţi oamenii. Sunt contradicţii evidente, fiindcă destinul omului ţine de alegerea făcută de om, prin libertatea dată de Dumnezeu şi cred că aici trebuie să ne axăm mai mult pe Omniştienţa lui Dumnezeu care cunoaşte viitorul. Religii necreştine sau ateismul la fel au păreri diferite în ce priveşte liberul arbitru. Islamul consideră faptul că alături de creştinism şi iudaism există un singur Dumnezeu, numit Alah, care are ca şi calităţi  omnipotenţa şi omniştienţa care este Creatorul universului. Cuvântul islam înseamnă a te supune voinţei lui Alah, iar în faţa lui toţi oamenii sunt egali, iar musulmanii trebuie să urmeze învăţăturile Coranului. În cazul acesta se exclude liberul arbitru, dar mai avem o problemă, fiindcă Mahomed[20] s-a născut la Meca în anul 570, iar în urma unei „revelaţii” înfiinţează o nouă religie, iar în 630 cucereşte Meca şi religia musulmană se extinde. Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei care au omorât bătrâni şi copii când au cucerit Canananul iar Coranul motivează gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33), dar este o falsă comparaţie. O altă problemă[21] este că Mahomed face o teologie de capul lui, de jos în sus, împrumută versete din Biblia, dar vorbeşte foarte urât la adresa lui sus Cristos şi a Mariei. Totuşi evreii, creştinii şi Musulmanii au un tată comun pe Avaram, care la început a avut doi fii pe Ismael şi pe Isaac fiul făgăduit de Dumnezeu. Fiecare din ei au destine diferite în generaţiile care descind din ei în viitor „Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Geneza 16:11-12). La fel se întâmplă şi în dreptul fiului promis, Issac şi a generaţiilor care se vor desprinde din el prin promisiune făcută de Dumnezeu lui Avram. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. (Geneza 12:2-3), prin Cristos. Existenţialismul[22] (Kierkegaard) este o doctrină filozofică care este caracterizată de o accentuarea libertăţii şi propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii, el cuprinde un sistem de idei, o morală ţi o învăţătură bazată pe acţiune. În sensul acesta liberal arbitru[23] este acceptat fiindcă include angajament şi responsabilitate, iar omul îşi alege singur calea. Privind aşa de multe viziuni şi aspecte ale liberului arbitru, considerăm că omul are un destin, dar acesta este ales de om, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea răului în lume, fiindcă de la început omul a avut posibilitatea alegeri Geneza 2:15  16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”. În esenţă totul se reduce în a asculta sau a nu asculta de poruncile date de Dumnezeu atunci şi acum. Mergând pe firul acestei idei “vei muri negreşit” sau Romani 6:23  “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” se abordează o altă problemă, aceea predestinării omului de care am amintit mai sus.

7).Predestinarea[24]. De la început este necesar să fac precizarea faptului că predestinarea este un subiect controversat şi există versete pro şi contra, şi se pune întrebarea dacă ea este biblică. Cred că este o falsă problemă teologică pentru că oamenii nu au fost creaţi să meargă în Iad. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”. De asemenea este adus în discuţie şi versetul aşa de mult cunoscut. Romani 11:32  „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” sau Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. De asemenea Domnul ne spune Romani 11:32  „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi”. În cazul de faţă alegerea este a omului, este liber arbitru de care am vorbit mai sus, fiindcă nu suntem creaţi ca şi roboţi, ci ca fiinţe umane, cu libertate de alegere dată de Dumnezeu.  Din alt punct de vedere tot Scriptura afirmă .Romani 8:29  Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. 30  Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit sau în Efeseni 1:5  ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale. Sunt mulţi oameni care se opun doctrinei predestinării iar alţii afirmă că este o doctrină biblică. Cuvântul predestinat este de origine greacă “proorizo, cu înţeles de determinat mai dinainte,” “ordonat,” “decis dinainte”. În aceşti termeni Dumnezeu ştie ce se va întâmpla dinainte, în realitate, potrivit cu citatul de mai sus. Domnul stabileşte care persoane vor fi conform cu imaginea Fiului Său, Ymago Dey, fiind aleşi şi mântuiţi (Matei 24:22, ….2 Petru 1:10). Din acest punct de vedere poate fi o doctrină biblică, şi mergând pe firul acestei idei, se aminteşte că nimeni nu merită să fie mântuit, fapt care este adevărat, dar atunci trebuie să scoatem din ecuaţie Harul lui Dumnezeu, care este o realitate.  Se aduce în atenţie şi versetul care spune (Romani 3:23), „toţi am păcătuit”  şi Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea:……… ” care înseamnă Har. În cazul acesta avem de a dace cu dreptatea lui Dumnezeu, dar  şi cu îndurarea Sa. Dacă Dumnezeu alege pe cei care sunt mântuiţi cum rămâne cu libertatea de alegere, „liber arbitru” tratat anterior ?  În Biblie găsim că cei care aleg să creadă în Cristos vor fi mântuiţi (Ioan 3:16; Romani 10:9-10), şi nu găsim loc în Biblie în care Dumnezeu să refuze un om care îl caută pe Dumnezeu Deuteronomul 4:29  Şi dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău, iar Dumnezeu este Imuabil. Sub acest aspect predestinarea se împleteşte cu persoanele care sunt atrase de Dumnezeu (Ioan 6:44), şi care primesc mântuirea Romani 1:16  „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”. Deci Dumnezeu predestinează pe cei care vor fi mântuiţi, însă noi alegem pe Isus Cristos, pentru a  avea viaţă  veşnică. Contradicţia este evidentă, dar alţi credincioşi susţin că ambele variante, alegerea lui Dumnezeu şi a noastră sunt adevărate în mod egal. Nu sunt de acord cu faptul că ambele variante sunt adevărate ci mai degrabă cu faptul că Dumnezeu ştie dinainte ce se va întâmpla, aducând în discuţie atributul Omniştienţa lui Dumnezeu, care înseamnă şi Cunoaştere cu privire la El însuşi la modul complet şi toate lucrurile posibile trecute, prezente şi viitoare, care îi sunt cunoscute, fiindcă Dumnezeu este atemporal. Psalmi 139:16  „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Acest  aspect nu se referă numai la David ci la fiecare persoană umană şi la întreaga specie umană.  Dar suntem prea mici să dăm un verdict categoric şi Pavel însăşi recunoaşte această stare  finită a omului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Romani 11:33  „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui!”.

8). Harul[25]. Ca şi o scurtă definiţie, Harul însemnă milă nemeritată. El implică subiecte ca mântuirea, pocăinţa regenerarea (Naşterea din Nou), şi dragoste omului faţă de Dumnezeu. Cuvântul echivalent din Vechiul Testament este hesed, care înseamnă îndurare, dragoste statornică, bunăvoinţă, loialitate bunătate. Cuvântul se întâlneşte în contextul Legământului mozaic de la Sinai prin care Dumnezeu îşi arată îndurarea faţă de popor, iar acesta trebuie să răspundă prin ascultare şi dragoste. Mai există cuvântul  hen care înseamnă favoare nemeritată dar nu este un cuvânt care indică Harul sau o relaţie cu Dumnezeu,  dar omul poate face un  hen doar altui om, dar nicidecum lui Dumnezeu. În contrast avem cuvântul Lege căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. (Ioan 1:17), dar şi Legea dată de Dumnezeu lui Moise era tot prin Har. Există ideea de promisiune în Noul Testament Galateni (3:16-22) şi în cartea Evrei. Acest lucru ne indică faptul că Harul a fost dat înainte de Lege, pentru că Dumnezeu i-a tratat pe Avram Isac şi Iacob, în baza unei promisiuni, dar  pe poporul evreu la tratat în baza Legii conform Legământului mozaic. Harul este înainte de Lege, fiindcă alegerea Israelului ca şi popor a lui Dumnezeu  este alegerea liberă a Domnului şi nu „a neprihănirii” a evreilor. Iniţiativa vine din partea lui Dumnezeu şi nu a omului Deuteronomul 7:7  „Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi Sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. 8  Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului”. Şi profeţii Vechiului Testament au chemat oamenii la pocăinţă dar ei vizau interiorul inimii omului şi o inimă schimbată care este un dar de la Dumnezeu Ezechiel 18:32  „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi.” În cartea Psalmilor avem cuvinte ca ( bunătate şi credincioşie, cei care se încred în Tine, credincioşi), care corespund cuvântului „hesed, hasid, hasidim”. Psalmi 5:7  „Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în casa Ta, şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel Sfânt”. În Noul Testament[26] cuvântul în greacă este  charis -  care corespunde cel mai bine cuvântului hen. Termenul de Har este considerat mai bun fiindcă include mai bine puterea divină prin care omul este înnoit şi înzestrat cu o viaţă morală şi sfântă conform Scripturii. În Evangheliile sinoptice, deşi cuvântul Har nu apare el este prezent prin ce a făcut sus care afirmă că a venit să mântuiască pe cei pierduţi, iar prin pilde ne învaţă doctrina Harului, ca exemplu prin Pilda fiului risipitor pe care tatăl l-a primit deşi fiul nu merita acest lucru  (Luca 15:20-24) Harul lui Dumnezeu este un dar oferit oamenilor dar  pentru mântuire este necesară credinţa şi pocăinţa. În Evanghelia după Luca, Harul are sensul de favoare pe care un om o face altui om (Faptele Apostolilor 24:27), dar se prezintă şi ca ceva dinamic din care rezultă curaj şi o mărturie în a vesti Evanghelia  Fapte 4:33, 13:43  „Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu”. Aici observăm aspectul universal al Cuvântului lui Dumnezeu.  Luca aduce împreună termenii de Har şi Evanghelie „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4:22), Fapte 20:24 “Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evaghelia harului lui Dumnezeu”. Astfel lucrurile încep  să prindă contur, iar cuvântul Har se foloseşte tot mai mult în saluturile lui Pavel din scrisori şi în benedecţie, la care se adaugă cuvântul pace. Ca temelie pentru doctrinei pe care o foloseşte Pavel se află în cartea Romani în care el afirmă că suntem justificaţi prin credinţă Romani 1:16,  „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. (Romani 3:20). În altă ordine de idei credinţa este răspunsul omului faţă de Harul lui Dumnezeu, Romani 5:2,  care este darul lui Dumnezeu  “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2:8) Credinţa  este necesară şi vitală prin ea însăşi şi lucrează prin dragoste.  Credinciosul raportat la Harul lui Dumnezeu, mai corect poziţia pe care o are nu depinde de el ci de voia lui Dumnezeu. În acest caz  doctrina alegerii are două funcţii : 1. “limitează independenţa umană şi auto-îndreptăţirea, şi arată că Dumnezeu este complet liber atunci când acordă o favoare” 2 Timotei 1:9  „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii”, iar procesul din viaţa credinciosului, chemarea, credinţa, pocăinţa se datorează Harului lui Dumnezeu, dar nu se lasă afară nici responsabilitatea omului căruia i se cere ascultare Romani 1:5 „prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile,” 2. La fel şi prin botez nu se prezintă un adevăr subiectiv ci unul obiectiv al credinţei celui în cauză. În celelalte scrieri din Noul Testament Petru percepe Harul în aspecte obişnuite ale alegerii prin Legământ şi moştenire, sau cu referire la gloria viitoare a credinciosului 1 Petru 5:10  „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi”. În cartea Evrei scrisă de Pavel,  Harul „cuvinte de har”, expresie folosită de autor este legat de suferinţele lui Cristos, şi este utilizat în aspecte care privesc mulţumirea omului faţă de Dumnezeu dar Şi ca o consacrare. De asemenea găsim expresia :”tronul harului”, în care se uneşte măreţia divină cu Harul şi formula Duhul Harului. Evrei 4:16  „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie”. Ioan vorbeşte mai puţin despre Har dar se focalizează pe dragostea lui Dumnezeu, iar ideea de Har este raportată la „viaţă veşnică”. La fel Harul şi Adevărul caracterizează Cuvântul Întrupat (Ioan 1:14), care sunt un ecou al „îndurării şi adevărului” lui Dumnezeu (hesed we’ ‘emet) din Exodul 34:6 . Se poate trage o mică concluzie că „religia Bibliei „este o religie a harului, sau dacă nu, nu este nimic... nici har, nici Evanghelie" (Grace in the New Testament, p. xv), Moffatt). Această graţie o datorăm divinului Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani 5:2).  O problemă deosebită este Chemarea eficace[27], atunci când se discută despre alegere, Har, sau predestinare şi suveranitatea lui Dumnezeu. Întrebare se referă la ce anume face Dumnezeu atunci când intervine pentru a duce o persoană la credinţă. Au fost dispute în istoria Bisericii, între şcoala augustiniană şi şcoala semi-pelagiană, cu puncte de vedere diferite. Referinţa se face la momentul în care un om păcătos vine la credinţă, iar calvinismul, arminianismul, augustinianismul, semi-pelagianismul, sunt de acord că Harul lui Dumnezeu este o cerinţă absolută pentru mântuire.  Se pun diferite întrebări dar cel mai bun este un răspuns biblic pentru care se apelează la texte din Scriptură.  Efeseni 2:1-3  „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Pavel le aminteşte efesenilor faptul că au fost treziţi de la moarte la viaţă. Morţii nu pot colabora cu nimeni, nici Lazăr când a murit, nu a fost întrebat şi mort nu a cooperat cu nimeni. Prin puterea divină  Isus a poruncit, iar cel care era mort a înviat, această ilustraţie fiind o analogie. În timp ce oamenii sunt morţi în păcat Dumnezeu îi aduce la viaţă veşnică şi prin Duhul Lui schimbă inima omului. Pavel continuă mai departe şi arată suveranitatea lui Dumnezeu care intervine şi schimbă inima omului de la moarte la viaţă veşnică Efeseni 2:4 -7 „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,  cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”. Pavel se referă la minunile Harului, farmecul predestinării şi alegerii noastre în Cristos. El reaminteşte faptul că mântuirea care se primeşte prin Har Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă…………”. Dar rămâne întrebarea de ce sunt aşa de mulţi oameni care nu cred în Cristos, ci din contră unii luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Răspunsul este faptul că Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere, iar  regenerarea inimi este o condiţie a mântuirii. Faptul că există diferenţe între teologia reformată şi teologia non-reformată, cu privire la diferitele aspecte ca regenerare şi credinţă,  dar nu se poate ca regenerarea să se producă înaintea credinţei aşa cum cred unii dintre evanghelicii de astăzi 1 Corinteni 3:6  „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Doar Dumnezeu prin Duhul Sfânt are puterea să schimbe inima omului. Dumnezeu, nu respinge nici un om care doreşte să se împace cu El, dar nici nu obligă pe nimeni la o relaţie mântuitoare cu Isus Cristos.  Problema monergismului şi sinergismului este dacă Harul regenerării este eficace, sau nu, în alţi termeni dacă Harul este irezistibil pentru toţi oamenii sau doar pentru unii dintre oameni. Înainte de a fi cineva mântuit este nevoie de Har, credinţă şi de cooperarea omului. În subiectul de faţă este vorba despre neprihănirea lui Dumnezeu care face oferta oamenilor dar decizia rămâne în mâna fiecărui individ. Dacă se ia textul din Romani dat de Pavel găsim în el un „lanţ de aur” Romani 8:28-29  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.  Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. 30  Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”. Aici avem o ordine care începe cu ceea ce  se numeşte cunoaşterea (Ominştieţa lui Dumnezeu, un atribut netransmisibil), „predestinarea”, chemarea, îndreptăţirea şi proslăvirea celui care a răspuns chemării lui Dumnezeu. se scoate în evidenţă cuvântul „toţi”, iar în baza Omniştienţei Dumnezeu ne „alege”, iar Dumnezeu nu vorbeşte despre întreaga lume, despre cei care ştie că nu vor primi Cuvântul Lui,  ci  despre cei  care acceptă mântuirea şi doar aşa se poate spune că sunt predestinaţi, care sunt cunoscuţi dinainte şi chemaţi la mântuire. Astfel toţi care sunt cunoscuţi mai dinainte, sunt chemaţi de Dumnezeu, sunt îndreptăţiţi, predestinaţi şi vor fi proslăviţi. Un al doilea punct de vedere este faptul că  deşii Cristos a murit pentru păcatele întregii umanităţi, toţi oamenii beneficiază de mântuire Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, şi  totuşi vedem aşa de mulţi oameni necredincioşi, chiar dacă există şi o poruncă în sensul acesta Faptele Apostolilor 17:30  „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” deci omul are liber arbitru în alegerea sa. În sensul acesta predestinarea „spre Iad”, nu are suport biblic pentru că omul nu a fost creat pentru aşa ceva. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”!, iar Harul irezistibil se aplică întru-un anumit fel celor chemaţi special pentru o lucrare, un credincios sau mai mulţi, apropo de marile treziri spirituale din istorie. În final hotărârea de a accepta oferta lui Dumnezeu la mântuire prin Cristos rămâne la alegerea fiecărui individ în parte judecata nefiind colectivă Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (Matei 25:32-33)

9). Conclizii.  În momentul în care Dumnezeu dă porunci, decrete, hotărâri, acestea se pun în aplicare indiferent de voinţa altor fiinţe, îngeri sau oameni şi acest lucru se numeşte voia Sa hotărâtoare, dar  este  şi  atributul Omnipotenţei care se poate da ca exemplul în momentul în care Cristos judecă lumea. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni, îngerii răi nu se pot pocăii şi vor sfârşi în Iadul şi pedeapsa veşnică. O parte dintre îngeri sunt legaţi până la judecată „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;” (2 Petru 2:4), dar alţii sunt liberi şi strică lucrarea lui Dumnezeu, în frunte cu Satana care va fi şi El judecat în final. Apocalipsa 20:10  „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.  În Iad vor ajunge şi oamenii care s-au împotrivit lui Dumnezeu,  Cuvântului Său şi au făcut voia lui Satana Apocalipsa 21:8  „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Am făcut referinţă  la păcatele făcute de îngerii care nu mai au scăpare din faţa mâniei lui Dumnezeu,  în contrast cu oamenii care în funcţie de deciziile şi acţiunilor lor, vor ajunge în cerul lui Dumnezeu în binecuvântarea sau în Iad, care înseamnă pedeapsă  veşnică. În faţa omului stă alegerea fiindcă este o fiinţă liberă care poate sa aleagă drumul pe care merge. Jertfa lui Isus Cristos poate să ierte toate păcatele, oferă omului mântuire şi salvare, deci viaţă veşnică şi totuşi, Există puncte de vedere diferite asupra păcatelor omenirii, care tratează păcatul în mod diferit, dar calviniştii sunt cel mai aproape de adevărul biblic. Ei cred şi susţin conceptul de „depravare totală”, pocăinţă, şi faptul că numai dacă ne întoarcem la Cristos şi Jertfa Sa, prin puterea Duhului Sfânt, avem posibilitatea mântuiri dacă rămânem credincioşi până la capăt. Pentru cest lucru este necesar să crezi în Isus Cristos „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. (Ioan 3:16). Şi totuşi Biblia menţionează  trei păcate pe care omul le poate face şi care să nu fie iertate. În cazul păcatului denumit Hula împotriva Duhului Sfânt, contextul în care se face acest păcat este destul de clar,  Isus prin Duhul Sfânt face minuni, dar este acuzat că le face prin puterea lui Satana. De asemenea în mod analog atunci când atribuim răul legat de Persoana lui Dumnezeu, este posibil să facem acest păcat. În ceea ce se întâmplă azi în lume, a respinge în mod constant îndemnul Duhului Sfânt la pocăinţă, se poate ajunge şi la Hulă, iar persoana moare în necredinţă. La fel  a nega minunile sau vindecările actuale în totalitate, înseamnă a nega şi lucrarea Duhului Sfânt în lume, iar a le atribuii pe toate Satanei, este extrem de periculos şi mai bine ne abţinem. În Biblie persoanele care au fost vindecate prin minunile făcute de Isus Cristos, ulterior au dat slavă lui Dumnezeu şi acest aspect merită reţinut, dar numai pentru o judecată analitică fără a da un verdict categoric. Dumnezeu[28] a făcut minuni în poporul Israel, dar acestea nu l-au determinat să se întoarcă cu faţa la Dumnezeu. La rândul lui Isus a făcut minuni, dar au fost o majoritate care nu au crezut în El.  De asemenea scopul pentru care Isus a făcut minuni este unu de autentificare a Persoanei Sale ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Fapte 2.22, 2 Corinteni 12:12), „fiind temelia credinţei noastre fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. (Efeseni 2:20). Dumnezeu mai face minuni[29] şi astăzi şi există o posibilitate reală ca minunile să aibă loc, (1 Corinteni capitolele 12-14) , dar perspectiva trebuie mutată,  în ceea ce priveşte darul Duhului Sfânt, care pot fi dăruite şi azi oamenilor. Dar în primul rând trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt este suveran şi în ceea ce priveşte aceste daruri spirituale (1 Corinteni 12:7-11). Motivaţia pentru primirea acestor daruri spirituale sunt semnele unui apostol Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi. (2 Corinteni 12:12). În afara acestor persoane au fost persoane care au fost simpli creştini care au primit în mod excepţional aceste daruri. Spre sfârşitul relatării din Faptele Apostolilor, accentul se mută pe vestirea Evangheliei. Dar şi azi se fac vindecări miraculoase, şi în principiu ele se fac atunci când Dumnezeu vrea să zidească Biserica în medii ostile, dar nu şi ca spectacol pe diferite scene şi la comanda unor oameni. Despre păcatul care duce la  moarte avem un singur verset  în 1 Ioan 5:16, şi este foarte greu să te pronunţi supra lui. În fiecare secol aproape el a fost perceput şi înţeles diferit, sifilis, sida, iar acum există cel puţin cinci variante cu privire la el, fiind privit ca un păcat deliberat, un viciu de care nu poţi să scapi, a lua Cina Domnului în chip nevrednic, ucidere, păcatul blasfemiei, o formă specială de fărădelege, păcatul apostaziei, pasajul din Evrei 6, etc. De fapt toate păcatele enumerate mai sus duc omul la moarte. Păcatul[30] care duce la moarte are totuşi un specific, în sensul că este comis în mod deliberat şi continuu, fără intenţie de pocăinţă. În Harul lui Dumnezeu permite omului să păcătuiască fără ai pedepsi pe loc, dar după un timp de stare de păcat, omul trece o linie imaginară, un punct din perspectiva omului, dar un moment precis, decis de Dumnezeu în care El hotăreşte să pedepsească persoana respectivă, şi îi ia viaţa fizică, omul acela moare în păcat şi moarte spirituală. Pentru noi este greu să realizat acel moment, totuşi Duhul Sfânt va fi lumină pentru noi şi în această privinţă. Al treilea păcat despre care Biblia spune că nu se iartă este Păcatul cu voia, despre care ne vorbeşte în mod indirect cartea Evrei. El este un  păcat subînţeles „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. (Evrei 4:1-3), fiind un păcat făcut în mod deliberat şi voluntar. Din terminologia folosită de apostolul Pavel ne dăm seama de gravitatea acestuia şi de ce nu este iertat. Termenii folosiţi  de Pavel sunt de bunăvoie, împotrivitori, împotrivă, opus, ostili, adversari, iar ca rezulta înţelegem faptul că acest păcat este făcut de creştinii din biserică, fără Naşterea din Nou, resping Jertfa lui Isus Cristos, sunt nehotărâţi, şi cedează în faţa prigoanei, sau a unor împrejurări nefavorabile, sunt oportunişti, iar în viaţa lor predomină roadele firii descrise în Galateni 5.19-20. De asemenea ei calcă în picioare Jertfa lui Cristos prin gândire decizie şi acţiune, iar în cazul acesta nu mai există Jertfă pentru păcat. În cazul în care cineva respinge Jerfa lui Isus Cristos, Dumnezeu nu a oferit o altă cale spre mântuire, şi numai există decât o aşteptare a judecăţii lui Dumnezeu „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”. O acuzaţie gravă se găseşte în cartea Evrei 6:6 în care se calcă în picioare „sângele legământului cu care a fost sfinţit” şi nu mai există iertare. De asemenea judecat începe de la Casa lui Dumnezeu, aspect enunţat de Petru. Lepădarea de credinţă este Apostazie, pentru la început au crezut adevărul, dar apoi l-au respins, pericol care pândeşte pe fiecare credincios. Apostazia nu începe brusc ci în etape care începe cu superficialitate, neseriozitate, şi sfârşeşte în necredinţă şi împietrirea inimi în formă continuată. Unii se consideră creştini, dar alte persoane trec pe faţă în tabăra adversă şi fac voia Satanei. Pentru a încerca să înţelegem acest subiect controversat am pus în opoziţie Harul lui Dumnezeu şi Predestinarea, din care rezultă liber arbitru dar şi vina omului în cazul în care face aceste păcate. Dumnezeu a creat omul ca şi o fiinţă liberă, nu în postura de „robot”, cu porunci clare, în ceea ce priveşte acţiunile şi deciziile pe care le ia vizavi de voia lui Dumnezeu. Azi se face mul caz de „liber arbitru”, dar în realitate sau eşti rob la Satanei sau fiu al lui Dumnezeu. Romani 6:16  „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire”? Libertatea omului se raportează la voinţa divină, deciziile şi acţiunile omului sunt cunoscute de Dumnezeu prin atributul Omniştienţei. Omul ia decizii condiţionat şi de factori naturali sau circumstanţe, dar tot sub umbrela Omnipotenţei şi Omniştienţei lui Dumnezeu care lasă totuşi libertate omului de a asculta sau de a se împotrivi învăţăturilor şi voinţei Sale, cu consecinţele de rigoare Raiul sau Iadul cel veşnic. Preţul nespus de mare pe care l-a dat Dumnezeu, pentru a mântui umanitatea exclude predestinarea ca argument ca omul să meargă în Iad. Cei care se opun prin „argumente” ştiinţifice, filozofice sau e altă natură, nu au un răspuns satisfăcător la libertatea omului, nu au un punct de referinţă absolut, iar Socrate, Platon Spinoza, Kierkegard, percep această problemă total diferit unii faţă de alţii. Biblia dă răspunsul corect „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”(Ioan 8:32), o libertate care este de dorit şi cu un final fericit, dar care implică şi problema răului din univers, în contradicţie cu bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o sursă a răului, ci Satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi care a înşelat şi pe unii dintre oameni să facă la fel, Diavolul fiind deja judecat şi îşi aşteaptă pedeapsa. Deşi nu ne place un Dumnezeu care iubeşte poate fi în acelaşi timp drept, mânios şi care pedepseşte păcatul. Dumnezeu îndeamnă oamenii la pocăinţă, fiind vorba de voia Sa povăţuitoare, dar lasă libertate omului să aleagă şi să decidă cale pe care o va urma. Liber arbitru există în plan terestru şi temporal în dreptul umanităţii dat la nivel divin în plan atemporal există Omnipotenţa, Omniştienţa  şi Eternitate şi alte atribute ale naturii lui Dumnezeu, dar care nu afectează libertatea de alegere a omului, în schimb el este avertizat în ceea ce priveşte veşnicia sa, binecuvântare sau pedeapsă veşnică. La fel se întâmplă şi cu religiile ne-creştine ca Islamul care diferă în mod radical de iudaism sau creştinism, prin însăşi faptul că a fost fondat la 600 de ani după Cristos, iar ca religie avem un sincretism religios în care se îmbină gândirea umană cu pasaje din Scriptură, chiar dacă au acelaşi Tată pe Avaram şi acelaşi Dumnezeu dar nu un Dumnezeu revelat ci invers. Ei vorbesc urât despre Maria, Isus Cristos, iar cruzimile islamului făcute în numele lui Alah nu au nici o justificare. Pentru islam promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avram  sau avertismentul din (Geneza 12:2-3), nu are valoare. Ei îşi uită propria lor „ misiune” „……El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Geneza 16:11-12). Văzând aşa de multe perspective şi aspecte ale liberului arbitru, considerăm că omul are un destin, dar acesta este ales de om, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea răului în lume, fiindcă de la început omul a avut posibilitatea alegeri (Geneza 2:15 -16). Omul a fost avertizat cu privire la alegerea pe care o face. Un aspect deosebit este Harul lui Dumnezeu oferit din belşug tuturor oamenilor. Şi Legea dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise la muntele Sinai a fost dată tot prin Harul lui Dumnezeu, ca şi Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială prin Cuvânt şi prin Cristos. Înainte de toate lucrurile oferite omului după căderea în păcat şi blestemul lui Dumnezeu a fost Harul care s-a revărsat peste omenirea căzută în păcat. Harul este oferit la toţi oamenii pentru mântuire, dar condiţia este credinţa şi pocăinţa. Harul şi Adevărul este şi Cuvântul Întrupat, Isus Cristos, iar prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin formele arătate mai sus se poate vorbi despre Imuabilitatea lui Dumnezeu, care rămâne acelaşi, în decizii acţiuni şi raportare prin dragoste faţă de omul căzut în păcat. O problemă este Harul eficace descris în cartea Romani cap 8 - 9 prin care se dă impresia ă doar unii oameni sunt mântuiţi, cei aleşi de Dumnezeu, dar aici este necesar să se ţină seama de Suveranitatea lui Dumnezeu, planul Lui, atributele Omnipotenţei şi Omniştienţei, iar sub acesta perspectivă, modalitatea de interpretare se schimbă. Reamintim statutul omului de fiinţă liberă, care din păcate  în majoritate alege răul şi necredinţa, dar şi voinţa omului de a alege să asculte prin lucrarea Duhului Sfânt, prin cooperare, sau să nu asculte de Dumnezeu prin îndemnul firi pământeşti sau vocea lui Satana. Dumnezeu oferă neprihănire tuturor oamenilor dar decizia finală este a omului. În cazul acesta predestinarea este cumva sinonimă cu ceea ce se numeşte cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu cu privire la deciziile omului. Cristoas nu a murit doar pentru o parte din umanitate ci pentru toţi oamenii, sub acest aspect Jertfa de pe Calvar este completă infinită şi universală. Omul nu a fost creat pentru Iad, care era destinat lui Satan şi îngerilor care s-au răzvrătit, dar acolo ajung şi oameni care refuză să creadă, sau chiar se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar şi mai grav se închină lui Satana. Azi există „biserici” sataniste şi au existat cel puţin două concilii. Răul luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu.  Reamintim ce spune Biblia despre Dumnezeu.  Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie. Există o realitate a cerului, care este un loc în care locuieşte Dumnezeu, îngerii Lui şi este o destinaţie a credincioşilor, aflat în universul spiritual, dar este şi o stare. Oamenii care cred în Isus Cristos şi se pocăiesc ajung în cer. El este descris sub multe forme care indică o stare de fericire şi binecuvântare.  Există o realitate a Iadului de care trebuie să ţinem seama pentru că este descris în Biblie sub diferite forme ca loc de chin şi pedeapsă fizic şi mintal, dar şi un loc unde nu există Dumnezeu. Iadul este un loc de pedeapsă destinat lui Satan și îngerilor care sau răzvrătit dar și oamenilor care nu s-au împăcat cu Dumnezeu Oamenii care ajung în Iad datorită necredinţei şi a unor caracteristici morale Apocalipsa 21:8  Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua,” din nou se poate afirma că libertatea de alegere ne aparține. Păcatul poate fi înfrânt pentru că esenţa Bibliei ne indică ofensiva lui Dumnezeu împotriva păcatului din lume, în context istoric prin răscumpărarea în Isus Cristos. El a biruit prin Cruce, a Înviat din morţi şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu în putere şi glorie. De asemenea Cristos va reveni să îşi ia Biserica şi să stabilească Împărăţia Cerurilor, cu autoritate şi putere.  În  şi prin Isus Cristos Dumnezeu a biruit puterea păcatului, acesta fiind Vestea cea bună a Evangheliei, iar acest proces va ajunge la sfârşitul veacului în Escaton, când după victoria finală va fi un creat un cer nou şi un pământ nou, în care va domni sfinţenia şi neprihănirea. Şi totuşi ………sunt oameni care nu mai pot fi mântuiţi,, au trecut de linia imaginară descrisă mai sus, chiar dacă toţi beneficiază de Harul şi Jertfa lui Isus Cristos, un paradox dincolo de înţelegerea umană, dar care ţine de Cunoaşterea  lui Dumnezeu. Amin.

10). Bibliografie

Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Millard,  Erickson   Teologie Creştină,  volumul 2 Editura „Cartea Creştină”  Oradea  1998.

Comentariu biblic la N T de William MacDonald

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

Ce înseamnă păcatul cu voia – Evrei 10.26-31 by Andrei Croitoru

Sait  Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahomed

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Existențialism

Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

Sait https://gotquestions.org/Romana/predestinare.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/har.html

Sait http://www.rcrwebsite.com/effectual.htm R. C. Sproul Tradus de Florin Vidu

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-face-minuni.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/daruri-miraculoase-Duh.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-face-minuni.html

Ardelean Viorel

[1] Ardelean Viorel