Cu fiecare început al nostru, retrăim întâmplarea din Grădină.

   Satan şi-a dorit mai mult. Mai multă putere, mai multă glorie. Satan este, în esenţă, un nerecunoscător, şi şi-a inoculat veninul în însăşi inima Edenului. Păcatul lui Satan devine primul păcat al întregii omeniri - păcatul nemulţumirii. Adam şi Eva -lucru dureros şi evident- nu au fost mulţumiţi cu ce le dăduse Dumnezeu.

   Nu acesta e factorul declanşator al tuturor păcatelor mele?

   Căderea noastră a fost, este şi va fi întotdeauna că nu suntem mulţumiţi cu Dumnezeu şi cu ce ne dă EL. NE E FOAME DE CEVA MAI MULT, DE ALTCEVA...

   Stând în faţa pomului interzis încărcat de fructe, ascultăm şoapta Celui Rău 'În ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii...' Dar noi, la început, vedeam. V ederea noastră era perfectă. Şi ochii ni se deschideau către o lume mustind de bunătăţi. Oriunde ne uitam, vedeam doar slava lui Dumnezeu. Il vedeam pe Dumnezeu aşa cum este EL cu adevărat -BUN. Dar am fost prinşi de amăgirea că pentru a trăi din plin avem nevoie de ceva mai mult, că mai erau şi alte lucruri de văzut. Şi mai erau - nu ştiam cum arată urâţenia şi păcatul, nu ştiam ce înseamnă pierderea.

   Mâncăm. Şi într-o clipă, suntem orbi. Nu mai vedem în Dumnezeu pe Cineva în care ne putem încrede. Nu-I mai vedem Iubirea. Nu mai vedem paradisul din jurul nostru.

   Mâncăm... Şi într-o clipă, ochii văd. Oriunde ne uităm vedem o lume de lipsuri, un univers de pierderi, un cosmos de sărăcie şi de nedreptate.

   Suntem flămânzi. Mâncăm Suntem umpluţi... şi suntem gi.

   Şi totuşi, ne uităm la fruct şi vedem doar mijlocul material de a  umple golul din noi. Nu vedem lumea materială drept ceea ce a fost creată să fie - UN MIJLOC DE COMUNICARE CU DUMNEZEU.

   Ne uităm şi ne înfioară durerea unei planete chinuite şi zbuciumate pe care o etichetăm drept opera neglijentă a unui Creator indiferent - asta dacă binevoim să credem în existenţa Lui! Dar ne gândim vreodată că acest loc căzut e opera noastră? A noastră, a celor care, nerecunoscători, nemulţumiţi, au străpuns totul atunci când au muşcat o singură dată? Otrava fructului a îmbolnăvit toată omenirea. Pe mine. Dumnezeu îmi dă, iar eu spun 'nu'. Tânjesc după cine ştie ce licoare, după vreun elixir care să uşureze chinul certitudinii care a devenit a mea - Dumnezeu nu mă iubeşte. Dumnezeu nu este bun.

   Dacă e să fiu sincer. deşi am spus 'da' lui Dumnezeu şi adevărurilor creştine, în realitate l-am trăit pe 'Nu'. Infectată de îmbucătura din Eden, retina sufletului mi s-a umplut de pete oarbe. Încă de la început, moartea surorii mele a sfâşiat ţesătura lumii. Căci pierderile asta fac. Pierderea cuiva iubit ne poate îmbolnăvi toată viaţa. Privirea ne e străpunsă de puncte întunecate ca de o erupţie care ne chinuieşte zi de zi. Şi oriunde ne uităm, vedem doar ceea ce nu este - goluri, lipsuri, defecte...

   În fiecare duminică, în biserica noastră simplă de ţară despărţită de câmpuri cu lucernă printr-un gard vechi de cedru, petele oarbe de pe retina sufletului meu se vindecă de la sine. În încăperea cu cruce de lemn pe peretele dinspre drum, Dumnezeu pare imposibil de pus la îndoială. Apropiat. Bibliile sunt deschise. Sanctuarul se umple de închinarea soţiilor de fermieri stând cu copiii lor în braţe lângă bărbaţii care şi-au terminat devreme treburile la fermă şi şi-au piptănat cu grijă părul. Masa cu Cina Domnului stă înaintea noastră cu semnele PÂINEA şi VINUL. Masa care a restabilit părtăşia. Îmi amintesc de Iubire, de Cruce, de un Trup. Sunt primită, ţinută în braţe, reîntregită. Totul stă în picioare. Aici, alături de Claude Martin, Ann Van den Boogaard, John Wiler, Marion Schefter şi eleganta doamnă Leary, chiar şi cei ca mine pot să vadă.

   Dar în restul săptămânii, când trăiesc într-o lume care mă orbeşte cu asprimea ei corozivă? 

   Într-o lume flămândă, flămânzesc după ceva care să ma umple. Dar încă de la începutul din Grădină, Dumnezeu a avut cu privire la noi alte gânduri. Când S-a plecat să sufle suflare de viaţă în ţărâna plămânilor noştri, când ne-a adus pe lume din iubire, El nu ticluia un plan perfid şi ingenios menit să ducă la pieirea noastră. Am descoperit că El are planuri tainice, uimitoare.

   Deschid Biblia şi iată, gândurile Lui extraordinare sunt acolo, date pe faţă. Citesc şi nu-mi vine să cred, şi trebuie să recitesc de mai multe ori, să întârzii îndelung asupra cuvintelor ca să fiu sigură că sunt reale. Şi scrisoarea dragostei Lui face să tacă pentru totdeuna orice îndoială '...înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci'.

   El are de gând să ne dea nume noi, adevăratele noastre nume, să ne facă să devenim cine suntem cu adevărat, El vrea să ne vindece golurile din suflet. De la începutul din Eden, planul Lui tainic a fost SĂ NE REDEA SLAVA. E uluitor că El ar vrea să facă aşa ceva. Pentru nevrednicii de noi! Şi totuşi, acesta era planul Lui măreţ şi tainic chiar în clipa când am muşcat din fruct şi ne-am rănit propriile suflete, însemnându-le cu ruptura prin care se scurge bucuria. EL VREA SĂ NE UMPLE DIN NOU CU SLAVĂ! CU SLAVĂ ŞI CU HAR!