Dacă în pădure sunt lupi, aşteaptă-te să vezi lupi; dacă Dumnezeu e aici, aşteaptă-te să-L vezi pe Dumnezeu.

   Să îndrăznesc atât de mult? Să mă aştept să-L văd pe Dumnezeu în aceste feţe când mă fac vinovată de hulă şi de cârtire, când nu-L recunosc pe Cel care este în această clipă?

   'Măcar te interesează ce mi-a făcut el mai întâi?'

   Băiatul-aproape-bărbat s-a ridicat şi stă în picioare, încruntat, cu mâinile îndesate în buzunare. Feliile i se răcesc în farfurie.

   Ar trebui să mă intereseze şi încerc să mă strunesc pe mine însămi, dar mă simt plină de amărăciune şi atât de obosită... Mă întorc cu spatele. Ar trebui să văd, să simt cumva...

   Cum a făcut Isus? Şi-a întors ochii. 'Şi-a ridicat ochii spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat...' S-a uitat spre cer ca să vadă locul de unde vine această clipă. Întotdeauna, înainte de toate, vine privirea, perspectiva. Nu pot lăsa mulţimile ca să mă sui pe munte, nu pot lăsa vârtejul vieţii de zi cu zi pentru Walden Pond - dar pot oricând sa-mi concentrez privirea într-un singur loc. Îmi amintesc... simplitatea contemplativă nu depinde de împrejurări, ci de LUCRUL ASUPRA CĂRUIA TE CONCENTREZI.

   Unul din băieţi s-a întors spre fereastră, spre lumea de afară şi scutură furios din cap; celălalt, sfidător, a început altă felie. Respir adânc şi nu le spun nimic, dar îmi ridic ochii spre cer şi Îi vorbesc Lui, fiindcă în pădure sunt lupi şi fiindcă Dumnezeu este aici... N-am mai făcut asta înainte şi mă simt puţin ciudat, dar mulţumesc în şoaptă

   'Tată, Îţi mulţumesc pentru aceşti doi băieţi ai mei, Îţi mulţumesc pentru locul acesta, pentru momentul acesta. Mulţumesc că nu ne laşi în păcatele noastre.'

   Bătăile inimii se domolesc. Ceva în mine se îmblânzeşte, se deschide... Mulţumirile acestea spuse cu voce tare par mecanice, dar simt cum mi se pun în mişcare mecanismele inimii.

   'Îţi mulţumesc că avem pâine prăjită, Îti mulţumesc că la cruce e har şi pentru izbucnirea aceasta de furie. Îţi mulţumesc pentru speranţa iertării, pentru fraţi, pentru îndurările Tale care se înnoiesc.'

   Caut FRUMUSEŢEA DIN URĂ, o privesc ca pe un har, mulţumesc ca să transform amărăciunea în bucurie şi EUCHARISTEO se desprinde de pe foaie şi pluteşte spre ochi, spre buze. Asta a vrut să spună Annie Dillard când a scris

   'Vederea depinde, desigur, în mare măsură de verbalizare. Dacă nu sunt atentă la ce îmi trece prin faţa ochilor, pur şi simplu nu văd acel lucru. El este, după cum spune Ruskin, -nu doar neobservat, ci nevăzut, în sensul complet al cuvântului-... Trebuie să rostesc cuvintele, să descriu ce văd... Dacă vreau să observ evenimentele mărunte ale vieţii, trebuie să menţin în mintea mea o descriere neîntreruptă a prezentului.'

   Când vorbesc despre lucrurile nevăzute, ele încep să se vadă şi parcă aş respira în ritmul harului - mulţumesc (inspir...), mulţumesc (respir...). Privirea se concentrează acolo unde trebuie şi ochii deschişi văd Frumuseţea din urât. Cântarea de laudă străpunge întunericul certei dintre fraţi.

   Soarele se aşterne pe scânduri ca o faţă de masă, petalele devin inel de lumină. Şi acum înţeleg - întreaga lume e o fereastră! Niciun material din cele care o alcătuiesc nu e opac. Dacă suntem dispuşi să vedem, toate -oamenii, împrejurările, problemele, relaţiile - sunt transparente.

   Tot globul nostru e de sticla, fereastra catre Dumnezeu.

   Şi EUCHARISTEO curăţă sticla. EUCHARISTEAO, închinarea completă, e o acţiune care răscumpără, îndepărtând praful şi cenuşa zilelor. De ce m-am învăţat să reduc totul? Dacă Dumnezeu Se află în clipa de faţă, de ce Îl reduc la frustările mele mărunte? De ce Îl reduc pe Cel Măreţ la mai puţin, în loc să văd că mai puţinul, situaţia aceasta încordată, reflectă ceva din Cel Măreţ? Trebuie să învăţ să văd, să privesc spre Măreţia din spatele micimii.

   NU ESTE EL AICI?

   Fiul umilit nu mai poate răbda, se ridică brusc de la masă, trece pe lângă fratele său care fierbe de mânie şi iese trântind uşa. Oftez... Îmi amintesc... mulţumirea răscumpărată, făcându-ne realişti. Murmură mulţumiri spre cer şi vei vedea care e de fapt realitatea. Mulţumeşte ca să-ţi poţi păstra privirea aţintită catre cer. FEREASTRĂ CĂTRE DUMNEZEU...

   De ce sufăr mereu de Alzheimer spiritual, de ce uit mereu?

   Ca o bătaie uşoară pe umăr, îmi vin în minte cuvintele limpezi ale apostolului Ioan care mă învaţă cum să-L găsesc pe Dumnezeu atunci când împrejurările îmi stau împotrivă

   'Şi noi am privit slava Lui... Pentru că din plinătatea Lui am primit cu toţii...''