Mai important decât să îi învățăm pe oameni lucruri este să îi învățăm să își pună întrebari. Știind că orice întrebare pe care o pui are și un răspuns.

Motivul pentru care adeseori nu primim răspuns la anumite întrebări pe care ni le punem este faptul că noi filtrăm informația primită din duhul nostru în funcție de ce credem și ce ne place sau nu.

Răspunsul îl vom primi așadar atunci când nu mai oprim impulsurile din partea inimii în funcție de cât de logic, viabil, practic este din punctul nostru de vedere ceea ce ni se transmite.

Nu de învățătura născută din studiul rece pe care l-au întreprins alții sau cea care are la bază răspunsuri la întrebările altora avem nevoie. Ci de învățăturile pe care le învățăm singuri din continua căutare a răspunsurilor la întrebările noastre. Pentru că aceste învățături sunt ale noastre și sunt mai profunde decât cele pe care le-am primi ca răspuns la căutările altora.

Răspunsul la întrebarea ta va duce la o întrebare și mai profundă, al cărei răspuns îți va revela ceea ce ai nevoie să știi. Pentru că, la fel ca în rugăciune, răspunsurile primite sunt răspunsurile noastre, nu ale altora.

De aceea nu înțeleg aplecarea aceasta nefirească asupra rugăciunilor învățate în biserici și familie. Adâncimile acelor rugăciuni nu ne aparțin. Sunt cele în care s-au scufundat alții în îmbrățișarea dragostei proprii, inimitabile, pentru Dumnezeul lor.

Rugaciunea, ca și întrebarea asupra vieții, trebuie să fie personală. Din ele se naște, pe de-o parte, mistica trăirii vieții creștine proprii, pe de alta, cunoașterea fundamentală care ne va adânci în prima.

(Vizionează și: „Învață să întrebi”)