Tată, ...

... Ai rupt din acordurile viorilor ce Te laudă și-ai dat albinelor care zboară cântând, închinându-Ți-se în cea mai dulce rugăciune din univers... mierea.

 
   Speli munții în valurile cântărilor de laudă ale apelor.

   Aduni închinarea florilor de stâncă cu obraji albi, împletești curcubeie din aroma şi culoarea tuturor florilor și le-arunci pe cerul spălat de ploaie, făcând copiii să-și trimită bucuria și fericirea până la tronul de domnie.

 
   Polenul rugilor pământenilor îndrăgostiți de Tine este aurul ce ține soarele să nu ardă, doar să maturizeze roadele în saț și dulce.

 
   Am auzit cântarea pomilor în închinare și-a zorilor de zi când Te așteptam în primele raze de lumină... cu respirația oprită.

   Am tăcut în rugă lăsând splendoarea glasurilor păsărilor să se întreacă în a Ți se închina.

   Am sărutat pământul cu genunchii sufletului în noapte în fața poruncii Tale care este pace, liniște...

   Am plâns în saț cu mulțumiri dar și cu tristețea celui flămând.

   Simt mirosul iertării din jertfa din Golgota...

   Aceasta este viața Ta în mine care nu va muri niciodată...

   Alexandrina Tulics, 7 0ctombrie 2017