1Ioan 1:1-10

1). Introducere[1]. În personalitatea lui Ioan se reflectă ca şi într-o oglindă Slava lui Isus Cristos. El redă ce a văzut şi a auzit „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii”(1 Ioan 1:1). Ioan nu îşi spune numele în mod direct, dar prin afirmaţiile sale indică faptul că este martor direct al prezenţei şi lucrărilor lui Isus Cristos. De asemenea forme de adresare ca „tinerilor, copilaşilor, iubiţilor”, indică un om vârstnic dar şi un cunoscut a cărui autoritate nu este contestată. În scrierile sale Ioan nu admite zone gri ci doar delimitări clare între adevăr / minciună, lumină / întuneric, viaţă / moarte, etc. Ioan nu se mulţumeşte cu aspecte superficiale ci intră în profunzimea aspectelor spirituale. Autorul [2] cărţii este apostolul Ioan, iar între Evanghelia lui Ioan şi cele trei scrisori,  prin identitatea stilului, formele de prezentare, cartea    nu este necontestată de nimeni. El a fost fiul lui Zebedei ş a avut pe Iacov ca şi frate care a fost  primul martir  al bisericii creştine. Petru Iacov şi Ioan, au format cercul intim al lui Isus. Ioan scrie Evanghelia după Ioan cele trei epistole şi Apocalipsa. Isus de pe Cruce ia încredinţat pe Maria, mama Lui să aibă grijă de ea. După Înviere lui Isus şi Înălţarea la cer, Ioan devine unul dintre stâlpii spirituali din biserica din Ierusalim. Genul cărţii   este mai mult o predică, sau meditaţii didactice. Gândurile merg în spirală, autorul afirmă şi reafirmă adevăruri despre Isus Cristos, viaţă vecinică, Dumnezeu, păcat. Elevii lui Ioan au fost Policarp, Papias,  Ignaţiu,  care au devenit părinţii ai bisericii. Data redactări este între anii 90-100 d.Cr, iar Apocalipsa a fost scrisă înainte de moartea sa. În perioada respectivă biserica era atăcată de tot felul de erezii interne şi externe Ioan fiind şi un apologet. Scopul epistolei are referinţă internă 1 Ioan 5:13 „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică”. Epistole lui Ioan[3] sunt un rezumat cu privire le Învăţătura lui Cristos şi oferă certitudine cu privinţă la credinţa în El. Gnosticismul era deja o problemă  atunci, iar ca şi filozofie susţinea faptul că materia este rea iar spiritul este bun, soluţia fiind o cunoaştere prin puterea omului. Pe de altă parte  certinianismul la fel ca şi docetismul cred că Isus  fost a fiinţă duală, uneori umană, alteori divină separândul de Mesia, Cristosul. Ioan arată graniţele credinţei creştine prin care se oferă credinciosului siguranţa mântuirii. Ioan vorbeşte despre Familia lui Dumnezeu[4] denumită  „sanctum sanctorum” (Sfânta Sfintelor) al Noului Testament”. Scrisoare este dedicată familiei, în care aduce pe credincios în părtăşie cu Dumnezeu. Biserica are calitatea de Trup al lui Cristos, loc în care credincioşii beneficiază de binecuvântări cereşti aspect prins şi de Pavel. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3). Relaţia cu Dumnezeu se rupe în momentul în care păcatul pătrunde în viaţa omului, dar relaţia poate să fie refăcută, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire „(1 Ioan 1:9). Ca şi într-o  altă ordine de idei se poate gândi aspecte ca Trupul lui Cristos, Familia şi Împărăţia. Titlul[5]. Numele autorului nu apare nicăieri în text, dar numele acestei scrisori  este în originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face prima dintre epistolă dintre  cele trei ale lui Ioan ucenicul preaiubit.  Versete Cheie[6] avem mai multe : 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.” 1 Ioan 3.6: „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.” 1 Ioan 4.4: „Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 5.13: „V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu aveți viața veșnică.” Cuvântul-cheie este cunoașterea, împreună cu cuvintele asociate,  şi apare de cel puțin treisprezece ori în Epistolă. Teme caracteristice[7].  În Epistolă sunt mai multe teme şi enumerăm câteva : „Ca şi temă principală avem „Certitudinea creştină, care foloseşte verbe ca „ginoskein" - a  cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai", a fi sigur pe ceea ce şti.  Cuvântul caracteristic acestei epistole este „parresia" -„îndrăzneală, încredere în  atitudine". Siguranţa creştină presupune un adevăr obiectiv din pricina faptului că religia creştină este o sumă de adevăruri, şi un adevăr subiectiv cu privire la faptul că, creştinul a fost Născut din Nou şi poartă în sine „arvuna vieţii veşnice" (2 Corinteni 5:5). Prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu e ajunge la o certitudine a credinţei, la Adevăr şi în acelaşi timp la o Persoană. Creştinul cunoaşte adevărul despre lume. 1 Ioan 5:19  „Ştim că Suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”… (1 Ioan 2:18). Creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Cristos (1 Ioan 5:20…14, 4:6-7).  Pentru a ajunge la siguranţă  şi încredere deplină trebuie să ştim despre Isus Cristos şi lucrarea făcută de El, este necesar să vorbim despre Isus şi Întrupare, ca eveniment istoric, Mesia  a fost trimis de Tatăl,  1 Ioan 4:9-10, 14), Isus a venit pe pământ (1 Ioan 5:20), a fost arătat şi s-a manifestat (1 Ioan  l:2; 3:5,  4:9). Isus a venit în Trup (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), şi s-a făcut „apă  şi cu sînge", (1 Ioan 5:6).  Aceste adevăruri şi realităţi despre Isus ne face să fim obiectivi în ceea ce priveşte Naşterea lui Isus Cristos lucrarea Sa, învăţăturile Sale, Moartea, şi Învierea, apoi Înălţarea la cer. Evenimentul istoric nu a trecut neobservat ci din contră este punct de referinţă şi împarte istoria omenirii practic în două :  B.C şi D.C.  A doua sursă în ceea ce priveşte sursa cunoaşterii despre Isus este mărturia apostolilor 1 Ioan 1:1  „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii,2  pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; 3  deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. De asemenea apostolii mărturisesc că Tatăl a trimis pe Fiul (1 Ioan 4:14). Un alt aspect cu privire la cunoaştere este ungerea Duhului Sfânt. 1 Ioan 2:27  „cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Acest aspect este în inima creştinului dar are şi o corespondenţă reală în afara inimi (1 Ioan 5:6). Ioan este aşa de absorbit de gânduri fiindcă ştie că sunt şi creştini falşi iar în epistolă se întâlneşte „voi" şi „ei", aspect valabil şi în zilele noastre. O parte dintre creştini sunt încrezuţi, frecventează biserica, dar nu au siguranţa mântuirii. O altă categorie de creştini răspândesc lumină şi cunosc un Dumnezeu revelat. Pentru a clarifica aceste aspecte Ioan propune teste ale credinţei. a. Testul teologic prin care se  prin care se controlează cerinţele, calităţile şi mesajul credinciosului. Credinţa adevărată susţine faptul că Isus a venit în Trup şi este Fiul lui Dumnezeu " (1 Ioan 3:23, 5:5, 2 Ioan 7). 1 Ioan 4:2  „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu” şi „Oricine tăgăduieşte pe  Fiul, n-are pe Tatăl" (2:23). b. Testul Moral verifică dacă credincioşi păzesc poruncile lui Dumnezeu, iar păcatul este incompatibil cu natura lui Dumnezeu, El fiind definit ca şi Lumină 1 Ioan 1:5  „Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric”. Păcatul este un accident în viaţa credinciosului, iar indiferent de sentimente sau experienţe mistice viaţa însoţită de imoralitate, denotă a stare de păcat care trebuie să fie părăsită imediat. De fapt se trăieşte în minciună şi autoânşelare. c. Testul social verifică relaţiile dintre credincioşi pe verticală. Ioan spune „Dumnezeu este dragoste", iar oamenii născuţi din Dumnezeu trebuie să moştenească această calitate şi să aibă la rândul lor dragoste faţă de oameni. 1 Ioan 4:7  „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu”. Prin aceste teste se verifică adevărata viaţă creştină. Versetele care urmează sunt o bună verificare pentru fiecare credincios „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim  adevărul" (1:6), „Cine zice: „Îl cunosc", şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu  este în el" (2:4).  „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum" (2:9).  Doar prin trecerea cu bine a acestor teste ale credinţei, creştinul şi Biserica au o bună mărturie în faţa acestei lumi şi al lui Dumnezeu. Contextul scrierii[8]. Epistolele ioanide sunt caracterizate de date istorice, stilistice, text biblic şi un mesaj către credincioşi. El se adresează la modul particular, unei adunări, sau unui grup din adunare, aflat într-o anumită situaţie „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre  ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai  noştri" (1 Ioan 2:19), Ioan este îngrijorat de ereziile apărute şi de falşii învăţători, în acest sens epistolele au un caracter polemic, prin mesaje fierbinţi. „Copilaşilor, nimeni să nu vă  înşele" (1 Ioan3:7) sau „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă  rătăcească" (1 Ioan 2:26). A. Se pare că una dintre ereziile apărute era Docetismul „a fi aparent”, cu privire la Persoana lui Isus Cristos, El fiind de fapt o teofanie în gândirea docetiştilor, erezie combătută de Ioan. Aceasta erezie este combătută mai târziu şi de părinţii bisericii ca Ignatius, Polycarp şi Tertulian. Erezia se referea mai mult la aspectul uman al lui Isus şi aspectul divin al lui Cristos. Negaţie se referă la aspectul divin al Fiului şi Cristos, pe identitatea „Cristosului pre-existent" cu „Omul Isus".  De fapt erau sisteme dogmatice păgâne, evreieşti şi pseudo – creştine. Aceste aspecte se rezumă la „impuritatea materiei" şi  „supremaţia conştiinţei" (Plummer). Ioan duce polemica ca obiect al Întrupării Domnului Isus, iar fiecare credincios devine Templu al Duhului Sfânt. Gnosticii nu cred că mântuirea se obţine prin Jertfa lui Isus Criostos, ci prin iluminarea spiritului", printr-o cunoaştere ezoterică şi prin ritualuri speciale, oamenii devenind „psuchikoi", situându-se deasupra muritorilor  obişnuiţi. Gnosticismul s-a infiltrat în bisericile din Asia Mică prin Cerintius, care susţinea că Isus nu s-a născut dintr-o fecioară, ci fiul natural al Mariei şi al lui Iosiv. Abia mai târziu după botezul lui Isus Cristosul a coborât asupra lui Isus  sub forma unui porumbel trimis de Supremul Stăpân ? De asemenea ei cred că „divinul” l-a lăsat să moară pe cruce  pe Isus cel uman, iar Cristosul divin nu a fost afectat de suferinţă şi de moarte. Ioan face referire la această învăţătură falsă şi scrie 1 Ioan 2:22:  „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul?, persoana respectivă fiind denumită antihrist. B. Mai mult în gosticim găsim şi o latură morală întunecată pomenită de Irineus şi  Eusebius, „erezie morală….. împreunarea între bărbaţi… cunoscută şi  sub numele de Nicolaitism”. Despre faptele lor citim şi în Apocalispsa 2, Faptele apostolilor şi este  o învăţătură cu aspecte morale pe care Dumnezeu „le urăşte”. Ioan răspunde şi el la aceste depravări morale 1 Ioan 3:3-6  Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat. 4  Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. 5  Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. 6  Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. De asemenea Ioan mai spune 1 Ioan 3:8  „Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”. Păcatul nu este compatibil cu sfinţenia lui Dumnezeu. C. Gnosticii, mai aveau o problemă cu dragostea, ei nu iubeau pe nimeni, se credeau o elită superioară, iluminaţi, un fel de aristocraţie a bisericii, dispreţuiau creştinii de rând şi considerau că sunt singurii care pot să cunoască ……? Ioan se opune acestei tendinţe şi afirmă necesitatea dragoste în rândul creştinilor 1 Ioan 1:7  „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” şi  „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan 4:8). Ioan a fost denumi „apostolul iubirii”, cuvântul dragoste fiind folosit în epistole de nenumărate ori. Apostolul clădeşte apologia şi învăţătura sa pe trei stâlpi de forţă în creştinism.1. Credinţa în Isus ca şi Cristos Întrupat 2. Ascultarea de poruncile Domnului. 3. Creştinul trebuie să trăiască în dragoste frăţească. Conţinutul cărţii[9]. 1. Ioan încearcă să ferească biserica de primejdiile care au apărut prin învăţători falşi şi atrage atenţia asupra caracteristicilor lor. Ei au o origine satanică, profeţesc sub influenţa unei puteri supranaturale, dar nu prin Duhul Sfânt, ci au un „duh de rătăcire”, fiind amintită „cercetarea duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).  2. Profeţii sunt amăgitori (2 Ioan 7), prin faptul că promit lucruri care nu există de fapt şi duc poporul în rătăcire. 3. Anticriştii neagă personalitatea divin-umană al lui Isus Cristos  (1 Ioan 2:18 .. 22, …, 2 Ioan 7). În plus erau mulţi profeţi falşi, amăgitori şi anticrişti, fapt care denotă că pentru o perioadă de timp s-a infiltra în biserică, iar în momentul scrierii epistolei această partidă ne-creştină  s-a separat de Biserică „au  ieşit din mijlocul nostru" şi „s-au dus în lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Fenomenul în sine a tulburat Biserica şi pe creştinii de ea, iar Ioan a găsit de cuviinţă să scrie şi să preţuiască pe cei care au rămas în Cristos. Atestări externe ale Epistolelor[10]. Epistola a fost întrebuinţată de Papias (prin 140 d.Cr.),  şi este amintită de Policarp (110-120), cu o mare probabilitate de Isustin (cca. 150-160 d.Cr.) şi de Ireneus. De asemenea este atestată de Canonul Muratoriu, Clement din Alexandria, iar autencititatea ei nu a fost în pusă în  dubiu, incertitudine, neîncredere, sau nesiguranță,  ci  originalitatea ei,  a fost certificată prin aceste atestări externe. Dovezi patristice[11]. Ele sunt în baza textului din Marcu ? „Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi” (Marcu 10:38-39),  iar prin  dovezi târzii şi care nu sunt demne de încredere se susţine ca atât Ioacov cât şi Ioan au murit prin martiraj de către Irod (George Hamartolos, „Filip din Side” cca. 450). Dar se pare că această afirmaţie provine din mariologia – siriacă, scrisă cam prin anul 400 d.Cr., informaţia aflată şi în calendarul Bisericii din Cartagina. Dar este necesară precizarea faptului că mariologia siriacă a păstra o independenţă faţă biserica şi limba greacă. Împotriva aceste afirmaţii fără suport se ridică Polycrates, episcopul de Efes (190 d.Cr.), care spune că „că Ioan „care s-a aplecat pe pieptul Domnului"….. după ce a fost „un martor şi un învăţător…… a adormit la Efes”. Irenaeus afirmă faptul că Efesul este locul din care Ioan ia înfruntat pe eretici şi a refuzat să stea sub acelaşi acoperiş cu Cerinthus, care era un duşman al adevărului. Ioan a trăit până în timpul împăratului Traian care a domnit între 98-117 d.Cr. Jeronim repetă faptul că Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi, iar când se întâlnea cu creştinii folosea  un diminutiv,  „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul”. (1 Ioan 3:18)  Nu există dovezi în scrierile patristice a faptului că Ioan ar fi locuit şi ar fi trăit în Asia iar biserica primară nu atestează acest lucru. Din contră se susţine aşa cum s-a amintit că Ioan a locuit mult timp în Efes, şi prin scrierile sale a influenţat părinţii bisericii în  scrisorile lui Ignatius şi în Epistola lui Policarp.  Legături[12]. În pasajul din 1 Ioan 2:16  „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” autorul descrie trei aspecte ale păcatului, surprinse în viaţa omului şi indicate de verset. El leagă aceste păcate de neascultarea Evei prin „pofta trupească („bun de mâncat”); pofta ochilor („plăcut de privit”) și lăudăroșia vieții („de dorit pentru dobândirea înțelepciunii”)”. Nu găsim referinţe la faptul că Adam s-ar fi împotrivit ci Biblia spune că Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. Din păcate, cele trei păcate amintite  le găsim sub formă de ispite şi păcat şi în zilele noastre, şi nu puţini dintre credincioşi falimentează în faţa lor. Aplicație practică. Cartea ne vorbeşte despre dragostea şi bucuria credinciosului şi părtăşia pe care trebuie să o avem unii cu alţii în Isus Cristos. Se face diferenţa dintre bucuria trecătoare de acum şi adevărata bucurie care ne aşteaptă în cer. De asemenea Ioan ne atenţionează cu privire la pericolele care au pândit Biserica, şi care sunt valabile şi astăzi. Ioan l-a cunoscut personal pe Isus Cristos, şi avem o mărturie directă despre El. Evangheliştii descriu o realitate istorică şi avem o bună mărturie din parte lor. Ce am citit din epistola lui Ioan trebuie să aplicăm în viaţa noastră. Dacă facem acest lucru. Isus va adăuga bucurie şi sfinţenie şi vom fi ca şi El, după Chip şi Asemănare, Imago Dey. Am văzut cum Ioan s-a luptata cu ereziile care deja au pătruns în biserică şi vom aborda două dintre ele.

2). Erezii atunci și acum. O erezie care a tulburat bisericile creştine din secolul 1 a fost Gnosticismul[13], cuvânt derivat din „gr. gnosis, „cunoaştere" sau în sanscrită gnana”. Erezia a fost condamnată de părinţii Bisericii din primele secole creştine. Termenul are un înţeles mai larg în secolul XX  şi se pune accentul pe dualism şi/sau pe posedarea unei cunoaşteri secrete în sfera creştină.  Şi alte forme ca zoroastrismul, mandaeismul, scrierile ermetice, sulurile de la Marea Moartă, şi chiar Noul Testament au fost descrise ca şi  „gnostice”. Ca şi definiţie există o abordare a Gnosticismului care se rezumă la  primele secole de către teologi britanici (R. McL, Wilson) şi  alta popularizată de teologi germani ca R. Bultmann şi K. Rudolf, care au o viziune mai largă în care se includ grupuri care  au o concepţie similară. Dacă se „lărgeşte” termenul îşi pierde caracterul specific şi nu mai prezintă gândirea din primul secol şi apar dificultăţi. Nici Părinţii Bisericii nu au fost în unanimitatea când  au încercat să definească aceste curente de gândire. Iraneau a făcut afirmaţia că „există atâtea sisteme de mântuire câţi învăţători ai acestor doctrine mistice" (Adv. Haer., 1.21.1). Abia în secolul II  se ajunge la o definiţie mai clară despre ce credeau gnosticii. Gnosticimul include diferite mişcări religioase „sincretice, constând în variate sisteme de credințe[14]”, care s-au generalizat într-un sistem de credinţe în care învăţătura consta din faptul că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creat de un dumnezeu imperfect, un  demiurg, care a fost identificat cu Dumnezeu lui Avram. Dar Dumnezeul lui Avram este altfel „Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul (Ps. 104)”[15]. În plus Dumnezeu este atamporal. „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”(Apocalipsa 1:8). Demiurgul perceput de Gnostici este un reprezentant al răului, şi binevoitor în funcţie de „insuficienţa lui”. El există alături de Fiinţa Supremă  care nu poate fi cunoscut de rațiunea omenească şi înglobează  binele. Pentru a cunoaşte este necesară o cunoaştere ezoterică, desprinsă de lumea materială, în universul spiritual, prin experienţe directe a acestui dumnezeu. Numai pneumaticii sau spiritualii  obţin această cunoaştere prin gnoză, iar materialiştii sunt condamnaţi prin a nu şti. Isus s-a încarnat pe pământ pentru a obţine această cunoaştere, încorporat în Fiinţa Supremă, în viziunea unor secte gnostice. În altele  grupări ca Nazarinenii şi Mandeenii, Isus este un „mšiha kdaba” (Messia fals), care a preluat învăţăturile lui Ian Botezătorul. Gnosticimul este considerat ca şi o erezie şi corupţie a creştinismului şi este interzis încă din secolul unu. El  continuă ca şi o erezie în bazinul Mediteranean şi Orientul mijlociu în secolele II şi III. Gnosticimul devine o erezie dualistică a credinţei creştine şi filozofia elenă în Imperiul Roman „goții arianiști (vezi Huneric)”, şi Imperiul Persan. Prin convertirea la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229), numărul gnosticilor a fost redus în mod brutal şi violent. În Evul Mediu gnosticismul a avut un impact redus, iar ideile lor,  mişcări, ezoterice şi mistice cunosc o influenţă mare  în secolele 19 şi 20 în Europa şi America de Nord , unde cunosc o renaştere sau chiar continuitate a grupurilor gnostice antice. Avem 7  puncte fundamentale în Gnosticism din care redăm doar unul „ 6.  Astfel elementul divin “cade” în lumea materială şi  se stabileşte  prin fiinţe umane, iar de aici se poate reîntoarce pe tărâmul divin „Trezire”. Acest model de gândire auto-limitat  se practica în şcolile Sirio-Egiptene motiv tradiţional pentru care sunt înţelese în mod tipic de către şcolile Gnostice Persane. Relaţia[16] dintre Creştinism şi Gnosticism este vitală pentru înţelegerea curentelor religioase / filozofice din secolul II. Se cunoaşte mai mult din scrierile părinţilor Bisericii, pentru că ele nu erau centralizate de către gnostici, ideologia era diversificată şi cu un puternic conţinut de sincretism religios şi filozofic. Predomina ideea generală a faptului că Gnosticismul însemna o cunoaştere superioară şi independentă de credinţă, aspect confortabil pentru unii dintre creştinii noi convertiţi, cunoaşterea fiind apanajul gnosticilor, credinţa pentru cei mulţi iar  înțelegere, percepție şi priceperea pentru cei  puţinii. Acest aspect din punct de vedere biblic este complect fals. Gnosticii se credeau superiori în cunoaştere faţă de doctrinele creştine (Irenaeus  - Adversus Haereses, II, 27, 1. PG, VI, 802) Această concepţie a fost contestată şi atunci şi acum în zilele noastre. În Gnosticism erau două curente majore ca Dualismul şi Monismul. De asemenea se poate aminti Dualismul Radical / Absolut şi Dualismul atenuat şi Monismul restrâns, dar nu aprofundăm aceste aspecte pentru că nu fac obiectul discuţiei noastre.  În Gnosticism nu se pune problema moralităţii, pentru că ei se pretindeau superiori dar tolerau libertatea poftelor trupeşti, dar în contrast  comportamentul gnostic a sta la baza ascetismului în ceea ce priveşte dieta sau practica sexuală. Mulţi călugări au îmbrăţişat ascetismul, dar au fost acuzaţi de făţărnicie. „Epifanie oferă … scrieri despre Acronici – „Unii dintre ei își ruinează corpurile prin risipire, în timp ce alții simulează posturi obositoare și înșală oamenii simpli, în timp ce sunt mândri de o formă de absistență, sub deghizarea călugăriei (Panarion, 40.1.4)”. O altă problemă ridicată de gnosticii era răul din Univers sau problema răului în contrast ce credeau ei despre Binele absolut. Dumnezeul evreilor şi creştinilor era rău pentru că răul exista. În confuzia generată de această percepţie, ei nu reuşesc să perceapă şi bunătatea lui Dumnezeu. În sincretismul religios generat de această percepţie falsă au format o „ierarhie” din toţi dumnezeii cunoscuţi, o ierarhie dificilă de descris. Mulţi creştinii au căzut în această capcană, fiind desprinşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi căzând în  această erezie. Sistemul doctrinar al Gnosticilor era complet diferit de al creştinilor, mântuirea fiind prin cunoaştere. Creştinii le spuneau eretici, grup în care erau incluşi şi gânditorii lui Platon sau neoplatonismului. Şi filozofia lui Platon susţinea doctrina unei „emanaţii”,  cu un număr „aparent de entităţi şi niveluri”,  nu conta particularităţile şi erau incluse toate religiile. Factorul comun şi apropiat era de ordin soteorologic, fiindcă toate mizau pe cunoaştere şi pe salvarea sufletului, dar din păcate fără o bază în creştinism. Ca şi reprezentanţi ai gnosticilor sunt Cerintus, Marcion, Carpocrates, Basilides și Valentinus, ei fiind dascălii în secolul II, cu privire la doctrina gnostică. Apelând la filozofia păgână au  refuzat învăţătura creştină şi susţineau că Isus a avut în afară de învăţătura pe care o împărtăşea mulţimii, o doctrină ezoterică secretă pe care nu a spus-o decât ucenicilor Lui. Învăţătura gnosticilor era un  sincretism religios la care se adăuga un amestec din învăţătura lui Platon, Philos și Plotin, plus elemente din învăţătura creştină. Ca şi  fenomen istoric învăţătura Gnosticilor ia sfârşit odată cu victoria creştinismului în secolul V în Imperiul Roman. În paralel s-a dezvoltat Maniheismul, care a durat până în secolul XI  când mai existau biserici maniheiste în Turkistan, şi s-a reluat sub altă formă ca exemplu bogomilismul. Gnosticismul a îmbrăcat diferite forme în secolele XX şi XXI. Sursele[17]  din care provine informaţiile cu privire la gnosticism, aşa cum am afirmat mai sunt  Părinţii Bisericii, când ei scriu o lucrare Împotriva Ereziilor, de  Iraneus şi Tertulian. De asemenea  Clement din Alexandria şi Hippolytus din Roma scriu despre aceleaşi subiecte. Dintre scrierile gnosticilor avem  Pistis Sophia, Cărţile lui Jeu şi cartea Apocrifă a lui Ioan, şi alte scrie de mai mică importanţă. Cea mai mare parte a cunoştinţelor vin din descoperirea a 13 codice ( 1945) în apropiere de Nag Hammadi din Egiptul de Sus.  Ele au făcut parte dintr-o bibliotecă adunată de o sectă creştină care a fost abandonată în anul 400 d. Cr. şi conţin 52 de lucrări sub formă separată.  Publicare lor a fost posibilă de abia în anul 1978. Dintre aceste lucrări fac parte aşa numitele „ evanghelii”, Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip, Evanghelia adevărului, Evanghelia Egiptenilor, în limba cooptă, şi Evanghelia Mariei , care nu au nimic în comun cu Evangheliile din Noul Testament, având un caracter gnostic accentuat. Mai există Apocryphon („carte secretă" - a lui Iacov şi a lui Ioan), şi Apocalipsa ( lui Pavel, a lui Iacov, a lui Adam şi a lui Petru), care sunt scrieri gnostice speculative. Biblioteca mai conţine şi  o versiune coptică a scrierii lui Platon, Republica, iar alte scrieri didactice „de înţelepciune” din Biserica Primară sunt păstrate în Învăţăturile lui Silvanus (Codex VII) şi Afirmaţiile lui Sextus (Codex XII). Una dintre marile întrebări este dacă gnosticismul a fost o erezie creştină aşa cum au spus părinţii Bisericii, sau un crez ne-creştin, care s-a suprapus pe învăţătura creştină. Se pare că au exista forme ne-creştine de gnosticism. Dar un studiu pare să confirme că „Fericitul Eugnostos este versiunea originală, care a fost creştinizată mai târziu ca „Sophia lui Isus Cristos”, pe când alte texte ca „Apocalipsa lui Adam şi Parafraza lui Sem, par să reprezinte de asemenea o formă necreştină de gnosticism”. Se pare că ambele variante sunt parţial adevărate  iar aceştia sunt „EI” despre care vorbea Ioan „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”. (1 Ioan 2:19). Ioan  contrabalansează erezia şi scrie bisericilor pentru a rămâne tari în credinţă 1 Ioan 2:24  “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl”. A doua erezie importantă care a afectat Biserica este Docetismul[18], cu privire al Persoana lui Isus Cristos.  Cuvântul este derivat din  greacă dekeo, care înseamnă „a părea ori a apărea”. Potrivit acestor idei Fiul lui Dumnezeu care este etern nu a suferit pe Cruce,  ci doar se părea ca face acest lucru. Erezia este de tip elenist bazată pe concepţia duală despre lume în care lumea este ori reală sau ireală, bună sau rea.  Ioan în cele trei epistole atinge această problemă şi o combate. „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. (1 Ioan 4:2-3). Ele au avut susţinători şi în secolul 2, dar au fost combătute mai târziu şi de părinţii Biserici, Ignatius şi Irineu. Docetiştii afirmă faptul că dacă Isus era divin nu avea cum să sufere şi dacă a suferit înseamnă că nu a fost divin. Ei atacă ce spune Pavel „Ea (sămânţa), priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostrum”, (Romani 1:3-4) Crezul de la Nicea şi Calcedon (325 şi 451), se opun învăţăturilor străine ale gnosticilor şi explică în mod clar  învăţătura creştină cu privire la Isus Cristos care era Dumnezeu adevărat şi om adevărat (G L Borchert courtesy of http://mb-soft.com). Cristos este deplin Dumnezeu si pe deplin om, o persoana cu doua naturi distincte  Coloseni 2:9, “Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”, (1Timotei 2:5). Sectele cunoscute drept gnostice au atribuit lui Isus o natură supraumană şi separă personalitatea umană a  lui Isus faţă de Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu. Certinius a fost un adept al docetismului  şi a creat   o impresia puternică în Carpocrates. El se leagă mai ales de aspectul Naşterii lui Isus Cristos şi faptul că Duhul Sfânt, s-o pus depravării, în sensul că Isus a fost la început un om real, (Baur (Christliche Gnosis, p. 258), iar lucrarea de răscumpărare a fost făcută de o personalitate distinctă de Cristos,  ori în sensul acesta docetismul are ceva comun pentru toate curentele. Totuşi au existat diferenţe în cadrul docetismului. Potrivit cu ideile lui Simon[19], Răscupărătorul (era şi nu era Isus ci însăşi Simon), „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Un alt punct de vedere a lui SATURNIUS (Irineu i. 24), a fost că  Salvatorul a fost fără naştere, fără trup şi se arăta ca şi o fantasmă şi nu era adevărat. BASILIDES susţinea că Isus nu este distins de Cristos ci o putere imaterial l-a transfigurat după voinţa Lui,  a apărut pe pământ ca şi un om, a făcut minuni, dar nu a suferit pe Cruce, fiind substituit de Simon din Cirena şi inversând persoanele, apoi fiind invizibil s-a înălţat la cer, idee combătută de Ignaţiu (ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn), dar şi de relatarea lui Luca Faptele Apostolilor 1:9  „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor”. „Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare”. În timpul lui VALENTINUS, docetismul s- a manifesta în mod parţial, şi  artificial prin faptul că el era de acord că Isus avea un trup real având capacitatea de a  avea simţuri, dar că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de a noastră şi avea o însuşire tipică în ceea ce priveşte hrana pentru susţinerea vieţii (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, insistă totuşi că doctrina lui Vlentius nu diferă de docetismul pur. Biblia afirmă umanitatea lui Isus Cristos. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15) MARCION, are o viziune docetistă diferită de gnosticii anteriori, el a recunoscut  dovada dragostei Domnului Isus Cristos, ar suferinţele şi moartea Lui au fost respingătoare pentru El, din pricina naşterii umane şi la perceput pe Domnul ca datornic şi ca subiect al creării lumii. O doctrină asemănătoare a avut şi secta numită Docate.  Dar Biblia afirmă altceva : Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Origen se ridică împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) şi scrie şi o polemică împotriva docetiştilor, care susţin că Isus a avut un trup temporar asumat de îngeri care au mâncat şi au băut cu Avram. O teorie asemănătoare este susţinută şi de Manicheanii. Şi CLEMENT DIN ALEXANDRIA se ridică ca şi apologet împotriva docetiştilor,  teoria fiind susţinută de  Photius (Bibl. 109), care citează „tradiţiile” afirmând faptul că atunci când „Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului”. Acest fapt este contrazis de Scriptură prin arătările Domnului după Înviere. Luca 24:39-43.  „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” 40  (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) 41  Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42  I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagur de miere. 43  El le-a luat, şi a mâncat înaintea lor”.  Dacă ne uităm la ereziile şi variantele lor, atât la  Gnosticism cât şi la Docetism, ce au în comun este NECREDINŢA în Persoana lui Isus Cristos, sub aspect mântuitor. „Docetismul[20] a fost în mod neechivoc respins la Primul conciliu de la Niceea în 325 şi este privit drept erezie de Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Coptă”.^[10] „Gnosticismul[21] a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkistan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogomilismul”.

3). Etica creștină. Conform  dicţionarul   etica este totalitatea  normelor de conduită morală.[22], în cazul nostru etica dată de Dumnezeu pentru umanitate, respective poporului Israel şi apoi creştinismului, iar din partea umanităţi etica este un set de legi date de către un guvern al unei ţări,  sau imperiu la un moment dat. Diferenţa fundamentală este că Decretele, Poruncile  sau Hotărârile lui Dumnezeu nu se schimbă, pe când etica oamenilor este schimbătoare, dar şi mai mult termenul de Etică şi Moralitate se confundă în zilele noastre în mod deliberat Dacă în vechile dicţionare etica însemna în mod clar legile, iar moralitatea însemna starea unui individ sau a unei naţiuni la un moment dat, raportată la etică, astăzi semantica celor două cuvinte este schimbată în mod intenţionat, iar omul sau naţiunea nu mai are la ce se raporta moral, respectiv la o etică corectă şi statornică.  Etica creştină se poate rezuma în ceea ce scrie Pavel Bisericii din Colose  „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”. (Coloseni 3:1-6) În momentul în care Biblia nu dă porunci clare cu privire la o anumită problemă, care poate atunci nu exista, se aplică principiile Bibliei derivate din decrete porunci, hotărâri, învăţături şi principii care formează etica creştină. Ştiinţa defineşte etica ca şi un set de principii morale şi se ocupă cu studiul moralităţii. Acest lucru este valabil şi în creştinism dar şi în spaţiul laic, sau religii păgâne. Biblia nu dă indicaţii despre folosirea drogurilor, dar prin afecţiunile pe care le produce în corpul omenesc ele nu aduc cinste lui Dumnezeu fiindcă noi trebuie să fim Templul Duhului Sfânt „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Chiar şi în ţările unde sunt legalizate drogurile care nu au un mare risc, prin folosirea lor de către creştini se încalcă principiul Biblic.  În momentul în care citim şi aplicăm Scriptura în vieţile noastre Duhul Sfânt ne învaţă şi ne dă lumină şi călăuzire în multiple situaţii. Ioan 14:26  “Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. De asemenea Ioan ne spune 1 Ioan 2:27  “cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. În consecinţă Duhul Sfânt ne va alumina în diferite momente sau circumstanţe ale vieţii din viaţa creştină. Scriptura şi învăţăturile Ei sunt autosuficiente pentru viaţa creştină  care conduce creştinul la mântuire, după ce el a primit iertare prin Sângele Mielului. Pentru acest lucru trebuie să ne rugăm, să fim deschişi în faţa Duhului Sfânt care ne va învăţa să trăim după Cuvântul lui Dumnezeu. Cele 10 Porunci[23] date de către Dumnezeu prin Moise, la muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, aveau caracter de Lege şi erau obligatorii în relaţia poporului evreu cu Dumnezeu. Celelalte porunci 613, vizau aspectul relaţiilor în societate, erau legi ceremonial, şi cu privire la igienă. Ele erau o limitarea a răului în sensul acesta ne gândim la Legea Talionului. Deuteronomul 19:21  „Să n-ai nici o milă, ci să ceri: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”, dar şi la celelalte 613 legi date de Dumnezeu. Dintre cele 10 porunci primele 4 vizau relaţia omului cu Dumnezeu, iar celelalte 6  aveau ca şi scop relaţia dintre semeni. Poruncile se găsesc în  Exod 20:1-17 şi  Deuteronom 5:6-21 şi se pot enumera : 1. Exodul 20:3  Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. 2.  20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. 5  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu…..”, 3.  20:7  Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. 4. 20:8  Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 5. Exodul 20:12  Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. 6. Exodul 20:13  Să nu ucizi. 7.  14  Să nu preacurveşti. 8. 15  Să nu furi. 9.  16  Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău. 10.  17  Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău. În consecinţă cu privire la Dumnezeu, nu este permis să te închini altor dumnezei, care sunt falşi, să nu încerci să reprezinţi pe Dumnezeu sub nici-o formă pentru că nu poate fi cuprins în concepte omeneşti. De asemenea Numele lui Dumnezeu nu este permis a fi desconsiderat, ci din contră să arătăm reverenţă sub acest aspect, şi să-l onorăm, de asemenea ziua de odihnă trebuie închinată Domnului sub toate aspectele o zi de sfinţire şi închinare, Sabatul la evrei şi Duminica la creştini. În relaţiile sociale părinţii trebuie să trataţi cu respect, să fim fideli în căsătorie, să nu furăm, „apropo de evaziuni fiscale” şi altele de genul acesta, să nu minţim şi să nu dorim lucruri care nu ne aparţine, fiindcă pofta aduce după sine şi alte păcate ca crimă, adulter, hoţie, minciună etc. Dacă se calcă o singură poruncă sunt nesocotite toate celelalte porunci. „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate”. (Iacov 2:10). Domnul Isus Cristos vine şi comprimă cele 10 porunci în Cele 2 porunci [24] : “Când au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?" Isus i-a răspuns: 1. "'Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.' Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 2. Iar a doua, asemenea ei, este: 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”,  iar Isus continuă „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22: 36-40). Aici iese în evidenţă autoritatea Fiului. De asemenea se deschide o perspectivă şi cu privire la Regula de Aur Matei 7:12  „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii”. Regula de aur  a fost pusă de Isus în relaţii umane practice în care Isus s-a dat exemplu personal. Marcu 10:45  „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”. În acest context primează prima dată relaţia cu Dumnezeu, şi apoi relaţia cu oamenii, şi  ordinea nu se poate inversa. A împlini Lege Cuvântul  şi Poruncile lui Dumnezeu nu se poate face prin forţe proprii ci prin înnoirea inimi pe care o face Duhul Sfânt El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, (Tit 3:5).  Dumnezeu  are ca şi scop ca oamenii să vadă faptele bune ale credincioşilor şi să aducă Slavă lui Dumnezeu Matei 5:16  “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. Atunci când oamenii împlinesc Regula de Aur, ea este o expresie  a împlinirii Legii şi Prorocilor, a Cuvântului lui Dumnezeu. Iubirea are sens atunci când este pusă în practică „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul şi 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ele nu pot funcţiona independent una faţă de cealaltă ci se împletesc armonios în relaţia omului cu Dumnezeu.   Un text relevant se găseşte în Romani 13:8-10, în care se insistă pe aplicarea sentimentului de dragoste care este o împlinire a Legii şi o împlinire a dragostei faţă de Dumnezeu şi de oameni. Creaţia, Răscumpărarea şi istoria omenirii ”atârnă” de două mari obiective 1. oamenii trebuie să-l iubească pe Dumnezeu  cu toată inima  2. şi   din revărsarea acestei iubiri omenii trebuie să se iubească unii pe alţii. „ Isus adaugă: "De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii." Ele sunt 1) prima şi cea mai mare, şi 2) a doua, care este asemenea primei şi celei mai mari. Dar ele sunt în acelaşi timp cele două porunci de care depinde întreaga Biblie”.  Originea dragostei este în Dumnezeu. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, iar scopul se găseşte scris afirmat de apostolul Pavel. Romani 13:10  „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea, deci, este împlinirea Legii. 11  Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12  Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne desbrăcăm, deci, de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a scris Biblia, este sursa, izvorul şi oceanul Istoriei Răscumpărări[25] care este amintit, promis şi împlinit de Dumnezeu, sub aspect soteorologic. Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţat de şapte ori (Psalmi 12:6). Pentru a susţine afirmaţiile despre Etica şi Morala creştină alegem personaje biblice pentru a ilustra aplicare şi / sau  neaplicare lor în viaţa credinciosului cu implicaţiile de rigoare.

4). Personaje biblice – contraste. Primul personaj biblic pe care îl abordăm este Profetul Samuel[26] care a fost ultimul judecător în Israel şi în acelaşi timp primul Profet,  fiind din seminţia lui Simion (Num. 34:20), fiind strănepotul lui Isahar. Samuel a fost contemporan cu Saul şi cu David care au fost primii împăraţi ai lui Israel. Numele lui înseamnă ”Dumnezeu a ascultat”, sau  “nume de Dumnezeu” fiind un om al rugăciunii ca şi mama lui. El a fost închinat Domnului prin Legea nazireului de către părinţii lui, Elcana şi Ana şi a copilărit în Cort lângă prorocul Eli. Este chemat de copil de către Dumnezeu (1 Samuel cap 3), iar în timpul acela filistenii erau în război cu poporul evreu. Chivotul este luat de către filisteni de la Şilo. Ca şi evenimente importante din viaţa lui Samuel sunt cele când era chemat la Mipţa, înfrângerea filistenilor şi recuperarea Chivotului, locul fiind denumit  ”Eben-ezer”. Samuel oficiază slujba de judecător la Betel, Ghilgal, Miţpa și Rama  (1Samuel 7). Poporul răzvrătit[27] nu recunoaşte slujba de judecător a lui Samuel şi cere un împărat, se face trecerea de la perioada judecătorilor la monarhie caracterizată ca fiind o perioadă dificilă. Saul este uns ca şi împărat dar pierde tronul prin neascultare, iar în locul lui este uns  un David.  Nici preotul Eli nu a reuşit să facă în aşa fel ca şi copiii lui săi calce pe urme “ nu cunoșteau pe Domnul” (1 Sam 2.12), iar  poporul trăind în decădere fizică (morală/  moral spirituală. Samuel nu a fost afectat de această degradare a poporului în care se trăia chiar şi la Cortul lui Dumnezeu. El a avut un rol unic fiind singura autoritate religioasă la momentul respective. Un grup de prorocia fost adunat de către Samuel, pe care ia influenţat şi se pare că Natan şi Gad au făcut parte dintre aceştia. Prin ungerea celor doi împăraţi, Saul şi David el indică faptul că “oficiul de rege este sacru” (1 Sam 10: 17-24).  Trecerea la forma de guvernământ numită monarhie nu a fost după voia Domnului, şi nici a lui Samuel dar Dumnezeu[28] permite acest lucru dar poporul este avertizat cu privire la consecinţe  (1Samuel 8:8-19). Dar Dumnezeu fiind omniştient cunoştea viitorul : Deuteronomul 17:14-17  „….. şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară” …….16  Dar să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.” 17  Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi din argint şi aur”. Reluăm[29] puţin firul evenimentelor din viaţa lui Samuel. 1. ÎNCEPUTUL VIEŢII LUI SAMUEL. Ana s-a rugat Domnului pentru a primi un fiu, îl primeşte (1 Sam1:1-20), şi Samuel este consacrat Domnului care însemnă şi dedicat lucrării lui Dumnezeu 1 Samuel 1:26-28   „Ana a zis: „Domnul meu, iartă-mă!....... 27  Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. 28  De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.” Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului”. Samuel este crescut de preotul Eli la uşa Cortului întâlnirii (1 Samuel 2:11). El este chemat de Dumnezeu ca să fie profet al Domnului 1 Samuel 3:10-20. 10  „Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: „Samuele, Samuele!” Şi Samuel a răspuns: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă”…..20”. Mai târziu Samuel a avut curaj  a adunat poporul şi l-a trimis la luptă, filistenii au fost bătuţi  de către Israel (1Sam 7:5-8, 8:6).  2. VIAŢA LUI SAMUEL CA ŞI PROFET ŞI JUDECĂTOR. Samuel a fost judecător în Israel o lungă perioadă de timp (1 Sam 2:15-17), a avut funcţia şi de Profet al Domnului 1 Samuel 9:9  „Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: „Haide, să mergem la văzător!” Căci acela care se numeşte azi prooroc, se numea odinioară văzător”. Samuel se roagă pentru popor (1 Sam 7:5-8,…. 1 Samuel 15:11), poporul încăpăţânat cere un rege (1Sam 8:1-22), iar la porunca lui Dumnezeu Saul este uns ca şi rege 1 Samuel 10:1  „Samuel a luat sticluţa cu untdelemn, şi a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: „Nu te-a uns Domnul... ca să fii căpetenia moştenirii...... Lui?”(Faptele Apostolilor 13:20). Samuel ţine un discurs de despărţire din funcţia de conducător a poporului Israel (1Sam:1-25), el mustră pe Saul pentru că a adus jertfă Domnului, şi pentru că nu s-a supus  (1Sam 15:12-23), iar cu această ocazie Saul este anunţat că Dumnezeu se lepădase de el 1 Samuel 15:26  „Samuel i-a zis lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. David este uns ca şi rege în locul lui Saul  (1Sam 16:1-13), dar nu-şi ocupă tronul şi este vânat de Saul o bun bucată de timp, şi fuge din faţa lui Saul pentru a primi protecţie (1 Sam 19:18-24). Evenimentele sunt mult mai multe , dar am punctat câteva dintre ele, iar Samuel moare şi este îngropat la Rama 1 Samuel 25:1  „Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat şi l-a plâns, şi l-au îngropat în locuinţa lui la Rama………”. 3. LUCRURI SEMNIFICATIVE DUPĂ MOARTEA LUI. După moartea lui Samuel este invocat de o vrăjitoare (1Sam 25:2-20), dar este puţin probabil că Saul a vorbit cu Samuel, fiindcă Dumnezeu nu permite ca cineva de care s-a lepădat să tulbure odihna prorocului, ci mai degrabă a poruncit unui duh să vorbească cu Saul în locul lui Samuel. Profetul Samuel a vorbit despre Isus Cristos. Fapte 3:24  „Deasemenea toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea”, fiind considerat un exemplu de credinţă (Ps 99:6), Evrei 11:32  „Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci”! Ne reîntoarcem puţin la perioada judecătorilor, care a fost una dintre cele mai negre etape din viaţa poporului Israel “Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea”. (Judecători 21:25). Samuel a fost ultimul judecător din Israel.  Judecătorii[30] erau un nume dat  unei căpetenii din perioada amintită, care conduceau poporul, ca şi interval de timp, de la Moise, respective Iosua până la Samuel (1554-1080) B.C. Samuel[31] a îndeplinit şi funcţia de Profet la Domnului, profeţii din vechiul Testament erau înzestrate cu însuşiri speciale, Duhul Sfânt se pogora peste ei şi aveau capacitatea  de a avea şi de interpreta vedeniile. Prorocul este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu primeşte viziuni divine şi le interpretează, în Biblie avem patru mari proroci pe Isaia, Ieremia Ezekil şi Daniel, la care se adaugă prorocii mici ca Zaharia Amos , Maleahi etc. Moise este singurul proroc care a vorbit cu Dumnezeu faţă în faţă. Potrivit tradiţiei Samuel[32] nu a trăit decât 52 de ani (Tem. 15a), a fost judecător timp de 10 ani şi plus un an pe timpul lui Saul. Când moare este mormântat la Rama. El a jucat un rol important în stabilirea monarhiei având titluri de văzător, profet, judecător şi preot având o mare influenţă în unele cercuri. S-a afirmat ca şi levit  şi uşier la uşa Cortului întâlnirii. (1 Cron. 6, 12-13). Ca şi Moise el putea mijlocii pentru popor înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte preoţii aveau multe îndatoriri cuprinse în  Cele 613 porunci, conform clasificării Iui Rambam[33], „de a avea veşmintele sacerdotale avea obligaţia de a purta chivotul pe umăr, să facă ungerea marelui preot şi a regilor, şi se ocupa de organizarea slujbei la Templu”. Activitatea preotului se regăsea în porunci pozitive care cuprindeai rugăciuni şi crezuri,  aspecte care vizau sanctuarul şi preoţia, se ocupau de jertfele publice / individuale, aspectul legat de Jertfe şi Legăminte, cazuri de necurăţie şi ritualuri de curăţire, aducerea din roadele pământului înaintea Domnului participarea şi organizarea sărbătorilor etc…. De asemenea erau sub autoritatea  profeţilor regilor şi judecătorilor, trebuiau să aibă respect faţă de viaţă, să urmărească criminalii, nimicirea cultelor păgâne, să dea legi cu privire la război, pedepsirea vinovaţilor, să dea diverse legi civile, dar care erau şi porunci cu aspect  negativ. Dar Dumnezeu[34] nu va mai lucra prin preoţi şi a ridicat un Preot / Profet pe Samuel care va turna untdelemn pe capul lui Saul şi al lui David, oficiul de profet fiind unul sacru. Acum vom vorbi despre începutul lucrării lui Samuel dar şi despre sfârşitul lui. 1 Sam 3:1 „Tînărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli……” Când a slujit Samuel Domnului cel mai probabil era adolescent (Istoricul Josephus spune că avea 12 ani). Dumnezeu l-a chemat pe Samuel să fie Profet, pentru a conduce poporul evreu. Eli era bătrân, ochii îi slăbiseră, candela trebuia să ardă, iar Dumnezeu ia adus un alt slujitor. La început Samuel nu înţelege cine îl cheamă dar răspunde prin „Iată-mă”, dar Eli îl face să înţeleagă cine îl cheamă. Samuel este chemat din nou, iar cele două chemări sunt pentru mântuire fiindcă „Samuel nu cunoştea încă pe Domnul, şi Cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit”. Aici apare  vârsta responsabilităţii, moment din care Dumnezeu îl face răspunzător pe Samuel din acel moment după a treia chemare. Din Numeri ştim că un tânăr trebuia să aibă 20 de ani pentru a merge la război, leviţii intrau în slujbă după 25 de ani, iar preoţii începeau să slujească la 30 de ani. La treia chemare Samuel învăţat de preotul Eli răspunde „Şi Samuel a răspuns: ,,Vorbeşte, căci robul Tău ascultă``. Această chemare este  la slujire şi Dumnezeu îi spune lui Samuel ce va face. Acest mesaj este unul profetic în care Domnul vorbeşte despre lucruri care se vor împlini în viitor. Deşi Dumnezeu a vorbit împotriva casei lui Eli, Samuel îi rămâne loial, fără a încerca să-i submineze autoritate. Nici noi nu se poate să avem pretenţia de a fi loiali lui Cristos sau Dumnezeu şi să nu fim sinceri şi cinstiţi faţă de un om al lui Dumnezeu care ne este superior în lucrare. Cuvântul ne spune că Samuel creştea iar poporul a ştiut că Domnul l-a pus pe Samuel ca proroc al Domnului, dar nu au intenţia de a se întoarce la Dumnezeu. Poporul de capul lui se luptă cu filistenii, pierd bătălia, Chivotul este captura, copii lui Eli,  Hofni şi Fineas mor în luptă, iar la aflarea veşti moare şi preotul Eli. Ducerea Chivotului în mijlocul bătăliei era deja o superstiţie păgână, obiectul nu avea cum să îl înlocuiască pe Dumnezeu. În această capcană se poate cădea şi astăzi, folosind „metode avantajoase” prin care omul este chemat la Cristos, dar succesul stă în relaţia noastră personală cu El. Dăm slavă biserici, unui om, unei metode, sau lui Dumnezeu? Israel est bătut de filisteni, iar pentru cuceritori Chivotul era un idol, dar din păcate şi pentru poporul evreu era tot aşa.  Totuşi preotul Eli era neliniştit de Chivotul lui Dumnezeu[35] fiind sincer în slujba lui faţă de Dumnezeu. Prin moartea preotului Eli Samuel devine „purtător de cuvânt al lui Dumnezeu”, adică Profet. Dumnezeu are îndurare faţă de noi şi trebuie să trăim după voia Sa şi să îi aducem slavă. Trecem peste perioade de timp la momentul morţii profetului Samuel. 1 Samuel 25:1  „Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat şi l-a plâns, şi l-au îngropat în locuinţa lui la Rama. Atunci David s-a sculat şi s-a pogorât în pustia... Paran”. Deşi poporul nu a ascultat în general de Samuel totuşi “tot Israelul s-a adunat şi l-a plâns”. Biblia nu ne spune puţine lucruri despre evenimentul morţii lui Samuel, el a fost un om al lui Dumnezeu, a făcut puntea dintre perioada judecătorilor şi împăraţi, fiind ultimul judecător şi primul profet. Se pare că a fost ca un „tampon”  între Saul şi David, care nu a fost înţeles la timpul respectiv, oamenii se gândesc în primul rând la păcatele lui David şi abia apoi la caracterul lui, totuşi biblia spune cum gândea David era un om credincios. Psalmi 84:2  „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” Dumnezeu se uită la inima omului de aceea l-a ales ca şi succesor al lui Saul. Psalmul 23, psalmii de pocăinţă 32, 51.. şi alţi fac din David “dulcele psalmist al lui Israel”.  Cu privire la Samuel el afirmă un lucru care îi scoate în evidenţă caracterul lui special „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii... asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.” (1 Samuel 12:3). Un  al doilea personaj pe care doresc să-l aduc în atenţie dar sub aspect negativ este un rege dintre cei mai răi a poporului evreu, Regele Manase[36]. 2 Împăraţi 20:21  „Ezechia a adormit cu părinţii săi. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Manase. 2 Împăraţi 21:1  Manase avea doisprezece ani când a ajuns împărat, şi a domnit cincizeci şi cinci de ani la Ierusalim……..”. El a făcut ce este rău înaintea Domnului  2 Împăraţi 21:11  „Pentru că Manase, împăratul lui Iuda, a săvârşit aceste urîciuni, pentru că a făcut mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui Amoriţii, şi pentru că a făcut şi pe Iuda să păcătuiască prin idolii lui”. Manase[37] fiul lui Ezechia a fost rege peste Împărăţia lui Iuda 55 de ani (697/643/42) B.C. Domnia lui Manase a fost cea mai lungă şi  rea dintre toate domniile împăraţilor lui Iuda. El a reintrodus închinarea la Baal, Aşera şi la stele. Templul a fost profanat prin zidirea altarelor destinate la închinarea înaintea stelelor în incinta Templului. Copiii lui Israel au fost „trecuţi” prin foc, s-a practicat vrăjitoria, au fost întrebaţi spiritiştii şi mediumuri despre viitor. Chipul cioplit al zeiţei Aşera având conotaţii sexuale a fost aşezat în Templu. Dumnezeu se uită la aceste fapte aşa cum a promis 1 Împăraţi 8:29  „Ochii tăi să fie zi şi noapte deschişi asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: „Acolo va fi Numele Meu!” Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău în locul acesta”. Manase a condus poporul evreu la urâciuni mai mari  pe care le-au făcut popoarele cucerite de ei din Canaan.  În consecinţă Dumnezeu vorbeşte prin proroci şi anunţă pedeapsa, prin nenorociri, pe care urechea oamenilor nu acceptă să le audă, „asurzi urechile”  frânghia şi cumpăna înseamnă judecata asupra casei lui Manase, al Samariei şi Ierusalimului. Cetatea va fi curăţită şi dată în mâinile vrăşmaşilor, iar evreii vor fi jefuiţi de duşmanii lor, ca rezultat al mâniei lui Dumnezeu. Poporul va fi dus în captivitate pentru că a provocat mânia lui Dumnezeu.  Numele lui Manase[38] înseamnă în ebraică (care face să uite) el fiind din seminţia lui Manase, dar care şi-a pierdut dreptul de întâi născut (bekor),  în faţa fratelui mai tânăr Efraim (Geneza 48:5, 14). Seminţia lui Manase descinde din cele şapte familii (Machir şi Galad), partea seminţei lui Manase a inclus fortăreţe puternice ca Meghido,  Tannnac, Ibleam şi Bet- Şeba, în ţinutul Galadului şi Basan. Golan a fost una dintre cetăţile de refugiu (1 Cronici 6.71).  Evreii nu a reuşit să cucerească aceste cetăţi dar ele au plătit tribut seminţiei lui Manase. Din seminţia lui Manase se pot aminti viteji ca şi Ghedeon, Iefta, o parte dintre ei s-au unit cu David la Ţiglad  (1 Cronici 12:19-20)  şi l-au sprijinit la Hebron pentru a ajunge la tron. Seminţia lui Manase a fost deportată în Asiria după ce a fost cucerit Regatul de Nord de către Tilgat-Pileser  (1Cronici 5.18-26). Regele Manase a avut o fascinaţie în ceea ce priveşte  zeităţile şi religiile păgâne, fapt care a generat un sincretism religios între religia poporului evreu şi aceste zeităţi. Domnia lui a fost caracterizată de regres spiritual, spaimă faţă de imperiul Asirian, a avut un aspect sângeros, se practica închinare la aştrii, cultul Astarteelor, spiritism şi ghicire. S-au introdus altare ilegale în curţile Templului,  şi „a trecut fiii prin foc în vale Hinon”, pentru zeul Moloh. În Cartea Cronicilor este relatată deportarea lui Manase în Babilon dar şi căinţa şi eliberarea lui (2 Cronici 33:10-13). Regele Manase[39] (2 Regi-21, 2-Cronici-33:1-20) a fost în mod surprinzător de negru şi idolatru în comparaţie cu tatăl lui regele Ezechia care a fost un rege bun, dar din păcate   a fost un tată nereuşit aşa ca şi David. Numele lui Manase are şi o semnificaţie deosebită în sensul că de poate face un joc de cuvinte din pricina faptului că înseamnă  „a uita” dar cu dublă posibilitate. „În Geneza, Manase, și-a căpătat numele  acesta în contrast cu   Iosif, care uitase „toate necazurile“. Manase, fiul lui Ezechia a ajuns să uite însă nu necazurile, ci toate binecuvântările moștenite de la tatăl său”. Manase a avut şi un „ nume blestemat” pentru că „l-a uitat pe Dumnezeu“ şi s-a repezit şi năpustit în idolatrie, iar răul făcut poporului Israel este ireparabil. Manase  însemnat pentru Iuda ceea ce Ahab a semnificat pentru Regatul de Nord. Din pricina acesta Dumnezeu vesteşte judecata : „Voi întinde asupra Ierusalimului frânghia ca asupra Samariei şi cumpăna ca asupra casei lui Ahab: şi voi curăţi Ierusalimul, ca o farfurie, care se curăţeşte, şi se răstoarnă cu faţa în jos, după ce a fost curăţită“ (2 Regi 21:13). Poporul a căzut rapid în idolatrie, fapt care indică că reformele lui Ezechia a fost de suprafaţă şi nu a  schimbat inimile oamenilor. Manase a coborât Regatul de Sud păcat peste păcat, la un nivel de idolatrie care cu greu se poate imagina pentru poporul ales de Dumnezeu să fie lumina neamurilor „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, (Isaia 42:6), dar poporul nu a fost aşa (2 Regi 21:2-3). Poporul s-a închinat la „oştirea cerului” care însemna închinare în faţa Soarelui, a Lunii şi încă 5 planete cunoscute în perioada respectivă şi constelaţiile Zodiacului. Idolatria de acest gen a fost practicată şi de generaţia care a trebuit să moară în pustie, amintită de Ştefan în cuvântul său de apărare (Fapte 7:42-43). Manase nu a învăţat defel şi sub nici o formă din ce s-a întâmplat cu Regatul de Nord şi a dus Regatul lui Iuda într-o stare  de culpabilitate, după care a urmat pedeapsa lui Dumnezeu. „şi chiar Iuda nu păzise poruncile Domnului Dumnezeului lui, ci se luase după obiceiurile rânduite de Israel” (2 Regi 21:4-9). În momentul în care ne uităm la urâciunile pe care le-a făcut poporul evreu şi la societatea modernă de azi, în generaţia noastră ca şi atunci neascultarea de Dumnezeu a atins proporţii nemaipomenite care atrag pedeapsa lui Dumnezeu peste umanitate. Regele Manase a avut  un nume rău care răspândit în întreaga lume prin faptul că păcatul s-a acumulat    în mod constant şi a ajuns la limita răbdării lui Dumnezeu. şi pedeapsa a fost pe măsură adică maximă. Răul religios a avut consecinţă şi în societate, Manase şi-a impus voinţa peste cadavrele semenilor „Manase a vărsat deasemenea mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul dela un capăt la altul, …………“ (2 Regi 21:16). În Cartea regilor ne este prezentat doar aspectul negativ despre Manase, dar în 2 Cronici 33:10-16, ne este relatat faptul că după ce asirienii l-au pus în lanţuri pe Mana şi l-au dus în robie în Babilon[40], în necaz Manase s-a smerit înaintea Domnului, a făcut rugăciuni, iar Domnul l-a iertat, şi-a recăpătat tronul şi a făcut reforme religioase şi „şi a poruncit lui Iuda să slujească Domnului, Dumnezeului lui Israel“. Cei care erau duşi în robie sufereau cruzimi foarte mari, cu o verigă de fier le erau străpunse buzele şi falca şi erau târâţi în lanţuri în spatele carelor de luptă a învingătorilor. Răul făcut de Manase şi consecinţele au fost de durată, şi au cauzat căderea Regatului de Sud, deşi Manase s-a întors cu faţa către Dumnezeu, poporul nu a mai fost iertat aspect pe care îl prinde Isremia (2 Regi 24:3-4). De asemenea în afara faptului că soarta naţiunii a fost pecetluită, pedeapsa a avut şi un caracter personal  „...Aşa vorbeşte Domnul: „La moarte cei sortiţi la moarte, la sabie cei sortiţi săbiei, la foamete cei sortiţi foametei, la robie cei sortiţi robiei! Căci voi trimete împotriva lor patru feluri de nenorociri, zice Domnul: sabia, ca să-i ucidă, câinii ca să-i sfâşie, păsările cerului şi fiarele pământului, ca să-i mănânce şi să-i nimicească…. “ (Ier. 15:1-4). Manase nu a fost îngropat cu ceilalţi împăraţi al lui Iuda  ci în într-un mormânt din gradina casei  lui Uza, iar în locul lui a domnit fiul lui Amon (2 Regi 21:18). În literatura rabinică se afirmă faptul că prorocul Isaia a murit de mâna lui Manase, iar  alte variante cu privire la pocăinţa lui Manase se găsesc în  „Rugăciunea lui Manase”[41], carte considerată apocrifă de evrei, catolici și protestanți. Oricum contrastele dintre Samuel şi Manase  sunt mari şi la extreme, unul răspândim lumina lui Dumnezeu, iar celălalt întunericul lui Satana.

5). Ispitele credinciosului. Satana l-a ispitit şi pe Isus Cristos deşi ştia că este Fiul lui Dumnezeu, dar fără succes. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. (Evrei 4:15). Fiind situaţia dată trebuie să fim siguri că Satana vine fără reţinere la orice credincios pentru a-l ispiti ca să cadă în păcat şi să fie despărţit de Dumnezeu sub formă de ispite şi pofte care au larg palier 1 Ioan 2:16  „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” , în care autorul descrie trei aspecte ale păcatului ca : pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Ioan[42] leagă aceste păcate de neascultarea Evei prin „pofta trupească („bun de mâncat”) pofta ochilor („plăcut de privit”) și lăudăroșia vieții („de dorit pentru dobândirea înțelepciunii”)”. În Vechiul şi Noul Testament ne prezintă date psihologice cu privire la ispite, iar diversitatea şi modalitatea cuvântului poftă ne duce la o doctrină despre om. În Vechiul Testament pofta intră în porunca a –10 – a, (Exod 20:17), iar dacă  poftele nu se ţin în frâu este afectată întreaga comunitate Ieremia 6:13  ”Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi Sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşală”. Pofta este dorinţa sufletului de a dorii ceva, a cere, a pretinde, şi este implicată întreaga personalitatea a omului. Cuvântul în ebraică este „nepes” („sufletul" sau „eul")   şi indică lăcomie, invidie, gelozie, etc. În Noul Testament pofta este asociată cu dorinţe materiale şi iubirea de bani (1 Timotei 6:9-10), dar poate exprima şi pofta sexuală nelegitimă  (Matei 5:28), aspect pe care Pavel îl descrie ca şi Efeseni 2:3  „…poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre,…….”. Dacă ele sunt încurajate devin un foc care ne mistuie (Coloseni 3:5…). Termenul grecesc epithymia  exprimă o dorinţă puternică fiind un adjectiv  care explică natura poftei care este bună sau rea. În felul acesta cuvântul este folosit şi în sensul de a-l găsi pe Cristos dintr-o dorinţă curată (Luca 22:15), sau al lui Pavel de a  fi cu Cristos  (Filipeni 1:23) şi  revedea pe cei convertiţi (1 Tesaloniceni 2:17). Dar în Petru se găseşte o listă a viciilor legate de poftă 1 Petru 4:3  „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite”. De asemenea sunt cuvinte înşelătoare legate de cuvântul poftă (Tit 2:12; Coloseni 3:5, 2 Timotei 2:22 şi Efeseni 4:22). Pofta este dorinţa cărnii în contrast cu dorinţa Duhului Galateni 5:17  „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Alte cuvinte care se înrudesc cu cuvântul poftă sunt „pathos, „pasiune", orexis, „dorinţă aprinsă" şi hedone, „plăcere", „Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre. (Iacov 4:3). Contrastele sunt evidente între dorinţa trupului, a cărnii şi cea a Duhului Sfânt. De la gânduri se ajunge la fapte ale firi pământeşti[43] pe care credinciosul căzut în ispită le face. Ele vin în contrast cu  voia lui Dumnezeu  1 Ioan 2:16  „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. 17  Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac”. Mândria este unul din păcate care afectează majoritatea oamenilor, care vor să fie cineva în contrast cu un „nimeni”. Totuşi în Biblia avem exemple de credincioşi care au avut poziţii înalte sau bogăţii, dar au rămas smeriţi, Iosiv, Daniel, Avraam, Iov sau Solomon. Acţiunile noastre trebuie să fie după voia lui Dumnezeu Coloseni 3:23  „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”. Un exemplu este Isus Cristos care şi-a petrecut anii tinereţii lucrând alături de Iosiv ca tâmplar în Nazaret, ca şi u om obişnuit alături de ţărani şi muncitori. Isus a avut un caracter umil deşi era Fiul lui Dumnezeu. El a schimbat Tronul lui Dumnezeu cu o iesle, iar mândria şi trufia nu îşi au loc în preajma Sa. Satana foloseşte exact aceste lucruri pentru a distruge omul ele fiind pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii (mândria), iar Eva a fost atacată exact în aceste trei lucruri Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. …….” Eva a dat şi lui Aadam, care nu s-au mulţumit cu statul lor şi au vrut să fie ca şi Dumnezeu. Dacă Eva şi Adam au pierdut bătălia, Isus Cristos o va câştiga. Adam şi Eva au fost ispitiţi în Grădina Edenului, pe când Isus Cristos numit numit al doilea Adam a fot ispitit în deşertul iudeii în condiţii diametral opuse, în condiţii de foame şi sete după un post de 40 de zile. Lui Adam şi Eva Satan foloseşte expresia „oare”, dar în abordarea lui Isus foloseşte cuvântul „dacă” Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4:3) Isus Cristos câştigă bătălia şi răspunde Matei 4:10  „Pleacă, Satano” i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.,” iar Diavolul l-a lăsat pentru o vreme. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, când nu este predicată pocăinţa, iar păcatul este ascuns, şi Diavolul chiar dacă am câştigat o bătălie revine după o vreme. Dacă vorbeşti despre Isus Cristos eşti luat în râs pentru că lumea este condusă de Satana 2 Corinteni 4: 3  “Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea pierzării, 4  a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”. Adam şi Eva au pierdut lupta, iar în om se vede roadele firii pământeşti ca rezulta al căderii în păcat Galateni 5:19 “ Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Ne întoarcem puţin în Vechiul Testament la Iacov[44] şi promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avram Isac şi Iacov, care doreau binecuvântările în timpul vieţii lor, mai ales Iacov şi  înţelegem că a forţa calendarul lui Dumnezeu este din pricina firi  umane a poftei  pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Principiul din Vechiul Testament se aplică şi în Noul Testament  (1Ioan cap.2:15-17). Un exemplu bun se află şi în Cântarea  Cântărilor 2:7: „Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi pe cerboaicele de pe câmp, nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea”, existând un timp pentru toate lucrurile, dar pe care tinerii le forţează cu rezultate dezastruoase prin relaţii intime înainte de căsătorie, divorţuri, infidelitate,  o societate coruptă sub toate aspectele. Iov spune ceva în sensul acesta .  Iov 31:1: „Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare”. Isus reia acest principiu în învăţăturile Sale dar mai adânc la motivaţie . Matei 5:27-28: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime „Să nu preacurveşti”. Dar Eu vă spun: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească în inima lui, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. Domnul a hotărât un cadru pentru dorinţele noastre legitime, în care binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă asupra ta, dar ieşirea din acel cadru, sau forţarea calendarul lui Dumnezeu, înseamnă deja dorinţe ilegitime care sunt un păcat ce are consecinţe. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. (Romani 1:18). Astfel plătim un preţ pentru dorinţele noastre legiteme/ilegitime. Romani 12:3: „Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Ci să aibă simţiri cumpătate potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”. Dorinţele firii pământeşti intră în conflict cu planul lui Dumnezeu pentru noi iar dorinţa de semnificaţie de multe ori ne face să păcătuim. Satana ne pune în faţă tot felul de ispite, iar piaţa este construită pe principiul „ochii văd, inima pofteşte”, iar în vitrine se găseşte oferte variate, atrăgătoare şi tentaţia este mare. Omul doreşte să aibă totul încă de la început, şi imaginea despre lumea noastră este : „O semnătură – şi patruzeci de ani rob”, dar Biblia avertizează cu privire la dorinţele noastre .”Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea”. (Romani 13:8). Pavel de asemenea ne îndeamnă în cartea Evrei : “Să nu fiţi iubitori de bani, mulţumiţi-vă cu ce aveţi. Căci El a zis: „Nicidecum nu am să te las; Cu nici un chip nu te voi părăsi”. Dar şi mai mult însuşi Isus ne îndeamnă „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. (Matei 6:33). Dacă avem cele de trebuinţă viţii, datoriile înseamnă pofta de avea mai mult. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. (1Timotei 6:10). În consecinţă trebuie să aşteptăm să se îndeplinească planul lui Dumnezeu, să nu forţăm mâna lui Dumnezeu pentru că nu se poate sluji la doi  conducători. “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. (Matei 6:24) În contrast cu ispitele, poftele şi roadele firii pământeşti avem Roada Duhului Sfânt care există în creştinul Născut din Nou şi care este o lucrare a Duhului Sfânt  în inima credinciosului Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Roadele Duhului[45] în viaţa credinciosului sunt rezultatul prezenţei Duhului Sfânt  în inima credinciosului. Motivul principal pentru care Duhul Sfânt vine în vieţile noaste este transformarea vieţii după voia lui Dumnezeu şi să ne facă asemenea Chipului lui Isus Cristos. Oamenii care nu vor avea Chipul lui Dumnezeu în ei, Ymago Dey,  „nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Viaţa creştină este caracterizată printr-o luptă a firii păcătoase împotriva naturii noi pe care o avem în Cristos. 2 Corinteni 5:17  „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Ţinuţi robi în trupul pământesc care opreşte lucruri păcătoase” (Romani 7:14-25). Prin Duhul Sfânt noi avem puterea să biruim faptele firii pământeşti şi să avem Radele Duhului Sfânt.   Filipeni 4:13  “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. Pocăinţa, sfinţirea şi schimbarea sunt un proces în viaţa credinciosului, iar cu ajutorul Duhului Sfânt avem posibilitatea să devenim desăvârşiţi aşa cum a spus Isus Cristos Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. (Matei 5:48). În urma procesului de pocăinţă şi sfinţire credincioşii au posibilitatea să aibă părtăşie cu alţi credincioşi, cu Dumnezeu  şi Isus Cristos.

6). Părtășia credincioșilor[46]. „deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Cuvântul părtăşie în Noul Testament, are la bază cuvântul grec koin,koinonos, lat, communis, care tradus în diferite versiuni însemnă comuniune, părtăşie, a împărţi, contribuţie, comun etc. Potrivit cu gramatica şi felul cuvintelor ca adjectiv sau substantiv, rezultă în final trei clase în funcţie de ideea predominată din text, acestea fiind următoarele :  a avea parte, a participa şi a împărtăşi. Să analizăm puţin cele trei aspecte. A AVEA PARTE, cuprinde în  primul rând cuvinte care sunt adjective folosite la parteneri sau asociaţi în lucrarea creştină 2 Corinteni 8:23 „Astfel, fie având în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru; fie având în vedere pe fraţii noştri, care Sunt trimeşii Bisericilor şi fala lui Hristos”, sau afaceri pământeşti, Luca 5:10 „Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, tovarăşii lui Simon…...” , ori aceeaşi experienţă, persecuţie suferinţă….(Evrei 10:33, Apocalipsa 1:9), sau aspecte cu privite la închinare (2 Corinteni 1:7), ori martirizare, „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Matei 23:37), sau realităţi spirituale pe care credincioşii le au în comun Filipeni 1:7; 1 Petru 5:1, ori privilegii. Romani 11:7  „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi”, (1 Corinteni 9:23), dar cuvântul s-a folosit şi privind aspecte negative 1 Corinteni 10:20  “Dimpotrivă, eu zic că ce jerfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii”. Părtăşia se realizează şi cu Isus Cristos. 1 Corinteni 10:16  “Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” şi există o părtăşie creată de Duhul Sfânt. Filipeni 2:1  “Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare. ”. Al doilea aspect este A PARTICIPA LA, utilizând cuvântul koinonia se găseşte în diferite aspecte, ca dărnicie sau generozitate, 2 Corinteni 9:13  „Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi”. Alte acţiuni asociate sunt, bunuri în comun, strângerea de ajutoare, Cina Domnului, iar cuvântul în ebraică este habura, care se referă la societatea religioasă (Anderson Scott), iar J. Jeremias afirmă faptul că există referinţă la practica religioasă a primilor creştini Fapte. 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni”. Al treilea aspect este A ÎMPĂRTĂŞI, folosind acelaşi cuvânt  koinonia cu referire la practica credincioşilor din Biserica primară din (Fapte 2:42, Galateni 2:9)   …. 1 Ioan 1:3  „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Pasajele amintite anterior sunt suficiente pentru a da claritate cuvântului utilizat şi trăit de credincioşii de atunci şi de azi. Părtăşia[47] cu Dumnezeu şi cu Isus Cristos prin Duhul Sfânt, este un privilegiu pentru un credincios şi este partea noastră de binecuvântare pentru totdeauna. A avea ceva comun cu divinitatea, a primi şi a da în acelaşi timp este ceva extraordinar. „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. (Romani 12:1), iar Pavel spune. 1Corinteni 1:9  “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostrum”. Astfel noi suntem chemaţi prin Har să avem PĂRTĂŞIE CU DOMNUL PROSLĂVIT, care include multe aspecte. El a fost Om şi Dumnezeu, mai presus de toate lucrurile, în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii Ioan 20:17  „ ….. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”. El este moştenitor peste toate lucrurile, iar noi vom fi moştenitori împreună cu El (Evrei 7:17, Apoc. 1:6-7). El este împărat iar noi suntem supuşi dar şi preoţi Apocalipsa 1:6  şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”. De asemenea victoria asupra păcatului obţinută de noi este prin biruinţa lui Cristos (Romani 8:37), Isus este înviat şi proslăvit ca Om fiind preaiubitul lui Dumnezeu.    Ioan 17:22  „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una”,..23. „El S-a aşezat la dreapta maiestăţii în cele înalte. – Dumnezeu ne-a înviat împreună cu El şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti în Hristos” (Evrei 1.3. “El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,” (Efeseni 2:6). Isus Cristos este Alesul lui Dumnezeu şi noi suntem aleşi prin El, înainte de facerea lumii (Luca 23.35, În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, (Efeseni 1:4). Sub alt aspect prin părtăşia credincioşilor unii cu alţi şi cu Isus Cristos, El este plinătatea noastră iar noi suntem plinătatea Lui, aspect de neînţeles şi de nepătruns pentru mintea omului fiind mai presus de orice domnie sau stăpânire şi în acelaşi timp Capul Bisericii. Efeseni 1:23  “care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”. Suntem părtaşi la gloria lui Cristos prin suferinţele lui, deşi trebuia să fim nimiciţi (Evrei 2.14), Isus fiind ascultător până la moarte pe Cruce (Filipeni 2.8). Avem comuniune  şi PĂRTĂŞIA CU O PERSOANĂ, care s-a coborât din sferele divine prin Întrupare,  a devenit om şi din dragoste “infinitul s-a redus la un timp determinat”, ucenicii fiind martori oculari la acest eveniment „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! (Ioan 1:29) şi  1 Ioan 1:3  “deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Dumnezeu se descopere  prin Revelaţia Generală şi Specială, El se descopere în natură şi univers şi în conştiinţa umană Romani 1:18-19 „mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşea adevărul în nelegiuirea lor. 19 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Dumnezeu se descopere prin Istoria Binecuvântării de la  Avraam, David, Mesia  care  trebuie să ne conducă la revelaţia în Cristos, când  Dumnezeu s-a făcut OM. Ioan 1: 14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în Biblie care este ultima sursă de autoritate astfel orbirile spirituale  din Africa, Asia, India, India, America sau alte locuri geografice nu au justificare. Cristos se descopere în noi  prin Duhul sfânt care este o lucrare divină dar şi o acceptare a omului. Dacă Dumnezeu[48] este dragoste, atribut divin şi al Fiului, ea trebuie să fie în fiecare credincios, în alte condiţii părtăşia nu se poate realiza. De asemenea smerenia trebuie să caracterizeze orice credincios chiar dacă cunoaştem mult. 1 Corinteni 8:1  “În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngîmfă pe când dragostea zideşte”. Glorificare Fiului se realizează doar atunci când vestim Cuvântul Său cu ajutorul Duhului Sfânt Ioan 15:26  “Când va veni mângîietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. 27  Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început”. Doar în asemenea condiţii adevărul îl va apropia pe om de Dumnezeu. Dumnezeu este Imuabil şi dorinţa lui David… Psalmi 27:4  “Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui”, se va împlini şi în vieţile noastre tot în asemenea condiţii “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5). Doar în felul acesta viaţa noastră va fi plină de bucurie, pace, sfinţenie, iar El locuieşte în noi iar noi în El prin Duhul Sfânt, cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect. Isus Cristos este o Persoană din Trinitate, şi avem posibilitatea de a avea o părtăşie reală cu El.

7). Dumnezeu este lumină[49] (1 Ioan Cap. 1:1-10).  1 Ioan 1:5  „Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric”. Lumina este un atribut al lui Dumnezeu, care ţine de natura Sa, cu referinţă la aspectul moral şi spiritual, iar „copilaşii” pot să aibă părtăşie cu El. Ioan defineşte viaţa veşnică prin a umbla în lumina lui Cristos. Isus le spune acelaşi lucru ucenicilor „Voi sunteţi lumina lumii!! O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă” (Matei 5:14).  Lumina alungă întunerecul, înlătură întunerecul   şi indică cum poţi să ieşi din întuneric. Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Nu se îngăduie o intermediere între: neprihănire/păcat,  lumină/întuneric,  adevăr/minciună, iubire/ură, iar lucrarea se referă  şi la o realizare  de sfinţire în viaţa noastră. Sub acest aspect Ioan contracarează învăţăturile Gnosticismului care se credeau superiori dar fără o bază în Scriptură. El continuă cu „Ce era dela început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri…..”, acest „început”, se prezintă în Scriptură ca trei începuturi. Primul se află în Geneza 1:1 „ La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, care este un început nedatat şi cu toată strădania teologilor sau a oamenilor de ştiinţă, nu s-a reuşit să avem o apropiere cât de cât   aproximativ aproape  de adevăr, despre momentul acelui început sau cum era acel început. Există o perspectivă care susţine un pământ tânăr, pe când ştiinţa avansează ideea unor cifre astronomice cu privire la acel început. Datarea creaţiei  şi versetul din Geneza 1:1 nu suportă ambele teorii, pentru faptul că Dumnezeu este Atemporal şi în acelaşi timp Atotputernic şi Suveran,  deci are libertatea şi puterea să facă totul după „ planul voiei Sale”, avea posibilitatea să o facă ceva şi într-o secundă, dar esenţa versetului este că Dumnezeu  a creat, iar universul nu este rodul unei întâmplări aşa cum susţin cei care nu cred în Dumnezeu, ci cred în teoria evoluţiei, Big Bang, etc. Totuşi cea mai bună interpretare a acestui început este faptul că Dumnezeu la momentul creaţiei a pus şi vârsta, vechimea în creaţie. Omul nu a fost crea ca şi copil ci ca fiinţă umană matură. „Dicţionarul explicativ al limbii ebraice defineşte ziua de creaţie din Geneza 1 ca fiind o zi obişnuită, “a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă.” [50] Al doilea[51] început se găseşte în relatarea lui Ioan „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. (Ioan 1:1-3). Chiar în cel mai îndepărtat punct al istorie, sau dincolo de el îl vom găsi pe Domnul Isus fiindcă El vine din Eternitate. Cristos nu are început  şi nici sfârşit, ceva dincolo de înţelegerea umană, El face parte din Trinitate Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. Cuvintele descriu cale spre cunoaştere atunci când Isus Cristos este Întrupat.  Al treilea început este momentul naşterii lui Isus. Ioan 1:14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Versetul are o perspectivă şi înţelegere umană pentru că Isus s-a născut în Betleem, iar  locul, spaţiul şi timpul au sens pentru noi. Acest început se referă la Persoana lui Isus care a venit pe pământ, s-a născut ca şi orice fiinţă umană, a crescut, a avut fraţi şi surori şi la vârsta de 30 de ani îşi începe lucrarea. L-a cunoscut pe Ioan, Iacov, şi ceilalţi ucenice aleşi de El. Pasajul din verset  susţine realitatea istorică a lui Isus. „ce am auzit (cu ajutorul urechilor noastre) ce am văzut cu ochii noştri ce am privit (am admirat) şi ce am pipăit cu mâinile noastre”. Este evident că Ioan vorbeşte despre Isus ca o fiinţă reală, care face parte dintre noi oamenii. Petru afirmă şi el acelaşi lucru „ pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1:8). Însăşi Isus face o afirmaţie după Înviere în acest sens.  „Tomo” i-a zis Isus „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:29). Noi îl vedem azi pe Isus Cristos prin credinţă. Afirmaţia lui Ioan este în legătură directă cu verbul a privi  „ceea ce a privit, gr. „theaomai”, înseamnă a privi cu insistenţă, iar un text similar este momentul când israeliţii au fost muşcaţi de şerpi şi au trebuit să se uite la Şarpele de Aramă. „”Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14). Pentru a fi mântuit oamenii trebuie să privească la Domnul Isus prin credinţă. Chiar şi după Înviere Isus Cristos a avut un Trup chiar dacă era diferit „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale”. (Luca 24:39-40). Atunci când se foloseşte cuvântul „ pipăit”, referinţa corectă este că ucenicii iau simţit urmele  mâinile şi rănile lăsate de cuie şi de suliţă. Ucenicii s-a convins de Învierea lui Isus Cristos, de faptul că Isus a fost om şi Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Ioan nu face nici o teorie ci afirmă  : „L-am pipăit, era în continuare din carne şi oase”. …vorbeşte despre cineva pe care l-a auzit vorbind, pe care l-a văzut şi l-a pipăit. Cu alte cuvinte Dumnezeu s-a făcut Trup. De fapt Ioan face şi un prolog[52] despre părtăşia creştină, şi pune o temelie doctrinară despre adevărata părtăşie  cu Persoana lui Isus Cristos. Acesta nu suportă concepţii greşite cu privire le El. Eternitatea şi  realitatea Întrupării Sale, faptul că a existat din veşnicie cu Dumnezeu, s-a Întrupat în lumea noastră, ca om adevărat în vederea salvării omenirii din  starea de păcat, sunt realităţi de necontestat.  „Apostolii L-au auzit, L-au văzut cu ochii lor, au meditat la El, cu privirile aţintite asupra Sa şi realmente L-au pipăit cu mâinile lor” ne indică faptul că Isus nu a fost o percepţie falsă, o iluzie trecătoare ci a fost o Persoană reală un Trup de carne, cu alte cuvinte Logosul Înviat. Din pricina faptului că „viaţa a fost arătată”, noi ( ucenicii), trebuiau să vestim / vestească, viaţa veşnică, care a venit de la Tatăl, care a fost şi o poruncă dată de Isus Cristos (Matei 28:18-20). Ioan[53] vorbeşte despre Cuvântul vieţii care este o Persoană respectiv Isus Cristos. Pentru cei care cred Isus este viaţă veşnică, iar dacă cineva nu crede acest lucru va avea osândă veşnică. 1 Ioan 5:12  „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa”. Isus Cristos este sursa vieţii 2 Timotei 1:10  „dar care a fost descoperit acum prin arătarea mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. Astfel avem confirmarea[54] faptului că Isus Cristos era cu Tatăl, era viaţa veşnică, a locuit printre noi, s-a Întrupat ucenicii l-au văzut după Înviere, iar ca şi consecinţe s-au produs vieţi noi schimbate. Credinţa  în Cristos nu este clădită pe speculaţii filozofice, sau teologice ci pe un fapt real şi temeinic. În cazul acesta[55] ucenicii vestesc părtăşia pe care o doresc cu ceilalţi credincioşi, cu Tatăl  şi Isus Cristos. Părtăşia credincioşilor unii cu alţii este mai uşor de înţeles, dar contrastul dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi omul păcătos este aşa de mare încât apare dilema cum  se poate realiza părtăşia cu Dumnezeu, iar prorocul pune întrebarea în sensul acesta. Amos 3:3  „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi”?  Părtăşia înseamnă a avea ceva în comun cu Cristos, dar acest lucru presupune să-l cunoşti pe El în calitate de Mântuitor personal şi Domn în viaţa ta. Nu poţi avea o părtăşie reală cu acei care resping învăţătura Noului Testament. Când se adună fraţii împreună ei trebuie să vorbească despre Isus Cristos pentru a  se realiza părtăşia. A vorbii despre alte lucruri nu este de nici un folos. Părtăşia credincioşilor uni cu alţii şi cu Isus Cristos are un gust dulce Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! (Psalmi 34:8). Invitaţia o face Isus Cristos  Apocalipsa 3:20  “Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”. Vestea[56] despre Isus Cristos şi părtăşia care se poate realiza cu El, mărturia despre Cristos trebuie dusă şi la alţii, care este o realitate a vieţii creştine. La fel este realitatea sfintei Treimi în care Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt sunt Una. Isus este numele care i s-a dat lui Cristos la naştere, el fiind Unsul lui Dumnezeu Mesia Cristosul. Astfel avem o mărturie despre umanitatea lui Isus dar şi a divinităţii Sale. Astfel Isus Cristos este   Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. Ioan[57] scrie aceste  adevăruri, bisericilor pentru ca “bucuria voastră să fie deplină”. Experienţa părtăşiei cu Domnul Înviat, mai ales la actul Cinei, al rugăciunii, dărniciei şi alte aspecte cu privire la închinare sunt de neânlocuit. Pavel reafirmă aceste adevăruri. „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!” (Romani 15:13). Scopul epistolei este unul apologetic, dar  este scrisă pentru cei care sunt creştini să se bucure de adevărurile lui Cristos să  fie relevante şi să aducă bucurie chiar dacă încă suntem în trup pământesc 1 Ioan 2:1  “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit”. Bucuria[58] este deplină doar în contextul unei relaţii corecte cu Dumnezeu. În plus această bucurie nu poate fi tulburată de împrejurări sau circumstanţe omeneşti. Ce este mai important în vestirea Cuvântului[59] este faptul că “….Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric”, aspecte legate de natura sfinţeniei şi moralităţi Sale, cu o diferenţă enormă faţă de omul păcătos „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul” (Isaia 55:8) Aici Isaia surprinde unul dintre versete  care vorbesc despre Transcendeţa lui Dumnezeu. Iov îşi pune aceeaşi întrebare cu privire faţă de sfinţenia lui Dumnezeu în contrast cu omul păcătos, cum poate exista o relaţie,  de părtăşie  Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi.? (Iov 9:33) dându-şi seama că trebuie să existe un  mijlocitor între om şi Dumnezeu. Prin postulate ca „Dumnezeu este lumină, Dumnezeu este dragoste,  Dumnezeu este viaţă”, trebuie să ne ridicăm noi la nivelul lui Dumnezeu, pentru a avea părtăşie cu El, nu prin eforturi proprii ci prin Naştere din Nou pe care o face Duhul Sfânt. Lumina descopere păcatul iar „păcatul ţinut aici în secret este scandal public în cer”, lumina fiind o călăuză care te ajută să ieşi din întuneric. Întunerecul este mai mult decât absenţa luminii, este o negare, opusul, şi ostilă  luminii, ceva de ordin malefic şi haosul care caracterizată o lume căzută în păcat. În om nu este nimic bun, iar Pavel recunoaşte acest fapt „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”.(Romani 7:18). Pavel ne arată rebeliunea omului faţă de Dumnezeu „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Doar fiind mântuiţi prin Har avem posibilitatea părtăşiei cu Dumnezeu. În final nu întunericul ci lumina va biruii. Apocalipsa 22:5  „Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor”. Ioan îşi asumă rolul de a vorbi despre Dumnezeu[60]cu privire la condiţiile prin care se realizează părtăşia cu Dumnezeu care este o comuniune, un parteneriat. Ioan face referinţă la învăţăturile date de Isus Cristos aici pe pământ. Substanţa acestei învăţături este faptul că Dumnezeu este lumină şi în El nu există întuneric deloc, El este absolut sfânt, neprihănit şi curat. Prin natura Sa El nu poate privi cu bunăvoinţă la păcat, iar în faţa Lui totul este gol şi descoperit  Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face. (Evrei 4:13). A pretinde[61] că  „avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric”,  şi a trăi în păcate,  însemnă că se denaturează în mod deliberat adevărul şi nu trăim în acest adevăr care este o Persoană. „Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Minciuna este un rezultat al firii pământeşti iar ca tată îl are pe Diavolul. Ioan 8:44  “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. Este o afirmaţie dură şi din nefericire  adevărată. Atunci când oamenii trăiesc în păcat încearcă să-şi scuze chiar şi în mod biblic păcatul dar o fac fără succes în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. El nu se coboară niciodată la nivelul omului pentru ai scuza păcatele, iar păcatul este un principiu a existenţei umane, este incapacitatea omului de a se conforma Legii morale ale lui Dumnezeu,  sub  aspect etic. Îngerii  şi omul  au păcătuit prin alegere. Isaia 14:12  „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”, iar  omul  a făcut la fel. Geneza 3…..Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. Consecinţe ale păcatului sunt dizgraţie divină, insensibilitate, egocentrismul, vina neastâmpărul, moartea fizică/spirituală,  pedeapsa, negarea, fuga de realitate, frica, autoînşelarea etc. Păcatul are   efecte în relaţii ca competiţia, egoismul, respingerea autorităţii, absenţa dragostei divine şi altele. Cine umblă în întuneric se poticneşte şi cade pentru că lumina este absentă (Ioan 11:10). Lumina[62] şi întunericul nu pot coexista împreună. Cei care se află în întuneric nu pot avea părtăşie cu Dumnezeu “Omul care spune că are părtăşie cu El şi umblă, în mod obişnuit, în întuneric, nu a fost mântuit niciodată”. Un adevăr tragic pentru cei care se pretind a fi creştini. Nu se poate umbla în părtăşie numai dacă „sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. A nu îndeplini această condiţie înseamnă a trăi în minciună şi a face un mare deserviciu cauzei lui Dumnezeu. A te minţi singur, a te înşela, căutând doar imaginea de suprafaţă înseamnă a fi ipocrit, prefăcut şi făţarnic. Dacă creştinul este în Trupul lui Cristos, pentru păcat el va fi pedepsit de Dumnezeu, cum a făcut cu David, (nu se pot da reţete), iar prin mărturisirea păcatului vei fi iertat iar Dumnezeu te tratează ca pe un copil a Lui. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1:9). Acest aspect ţine de umblarea credinciosului pe acest pământ care poate fi în întuneric (Ioan 11:10), sau în lumină. “Toată[63] iertarea lui Dumnezeu se bazează pe sângele Fiului Său care a fost vărsat la Calvar”. Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte, dar şi noi trebuie să ne mărturisim păcatele. În momentul[64] în care nu discernem adevărul, sau nu dorim să facem acest lucru „ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi”, şi afirmă cu nu avem păcat, adevărul nu este în noi, dar şi mai grav suntem mincinoşi. Unii dintre credincioşi afirmă cu mândrie că au ajuns la desăvârşire aşa cum le cere Isus ucenicilor „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”, (Matei 5:48) dar în viaţa lor se constată multe fapte ale firi pământeşti. Acest lucru este în cel mai fericit caz o autoânşelare fiindcă păcatul se ţine de noi aşa cum Dumnezeu ia spus lui Cain “Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Geneza 4:7). La fel stau lucrurile şi în Noul Testament, în care apostolul Pavel spune chiar şi în postura de creştin “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…? (Romani 7:24). Acest lucru  se pune la modul personal pentru că toţi oamenii au păcătuit.  Galateni 3:22  “Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos”. “Convertirea[65] nu înseamnă numai eradicarea naturii păcatului, ci şi implantarea unei noi naturi, divine, înzestrată cu puterea de a trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului ce locuieşte în noi”. Pocăinţa şi sfinţirea credinciosului sunt un proces în viaţa creştinului. Există o condiţie[66] pentru iertarea păcatelor „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Iacob spune acelaşi lucru la care se adaugă credinţa celui care este încredinţat de acest aspect. Iacov 5:15  „Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui……….”. Mărturisirea păcatelor este obligatorie, a păcatelor comise, sau prin omisiune „păcatele comise cu gândul, păcatele comise cu fapta, păcatele ascunse şi păcatele comise în public” sau orice acţiune interzisă de Scriptură raportată la poruncile lui Dumnezeu, la învăţături sau principii. A ascunde adevărul de semeni sau de Dumnezeu nu ne este de nici un folos ”Cine îşi ascunde fărădelegile nu prosperă, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare" (Prov. 28:13). „Iertarea de care vorbeşte loan aici este cea părintească, nu judiciară”, în ultimul caz Dumnezeu având calitatea de judecător. De iertarea judiciară avem nevoie o singură dată pentru că Dumnezeu a judecat păcatul nostru în Cristos, dar de iertarea părintească avem nevoie toată viaţa. „Când ne mărturisim păcatele, trebuie să credem, pe baza autorităţii cuvântului lui Dumnezeu, că El ne iartă. Iar fiindcă El ne iartă, şi noi trebuie să ne iertăm pe noi înşine”, pe alții şi în acest fel se obţine şi siguranţa mântuirii. Sinceritatea este singurul lucru viabil în faţa lui Dumnezeu, nu se poate să avem pretenţia că nu am păcătuit fiindcă „Îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi”, iar din păcate aşa a fost atunci şi aşa este şi acum Osea 4:2 „Fiecare jură strîmb şi minte, ucide, fură, şi prea curveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri”. Petru constată aceeaşi situaţie 2 Petru 2:14  „Le scapără ochii de preacurvie, şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, Sunt nişte blestemaţi”! Dacă avem pretenţia că nu am păcătuit, apropo de exemplele de erezie citate anterior, creştini care pretindeau o cunoaştere ezoterică, superioară, pretindeau că sunt fără păcat, se complăceau în egoism şi absenţa dragostei,  îl facem mincinos pe Dumnezeu.  Romani 3:23 „Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, iar reabilitarea se obţine prin Isus Cristos Romani 3:24  „Şi Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus”. „Astfel[67] observăm că părtăşia cu Dumnezeu nu reclamă o viaţă de totală nepăcătoşenie, dar reclamă ca toate păcatele noastre să fie scoase la lumina prezenţei Sale, să fie mărturisite şi iertate”. Trebuie să fim sinceri şi oneşti în relaţia noastră cu Dumnezeu.  Viaţa ucenicilor   şi a noastră era/este legată de Isus Cristos care este sursa vieţii. „Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6). Sfinţenia, neprihănirea lui Dumnezeu, lumina  Sa, ţin de natura, Lui nu şi poate fi compatibilă cu o stare de păcat, indiferent de natura acestuia, sau de persoana care îl comite. Când înţelegem acest adevăr vom fugii de păcat.  Deci se poate ca un păcătos care  s-a convertit şi este Născut din Nou să aibă o relaţie de tipul eu -  Tu cu Dumnezeu care este lumină, fiind şi noi lumină. „Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric”. (1 Ioan 1:5)

8). Concluzii. Dumnezeu prin natura Sa este Lumină, un atribut care se reflectă în sfinţenia moralitatea şi creaţia Sa. Lumina se reflectă în Slava lui Cristos „El, care este oglindirea slavei Lui…. şi întipărirea Fiinţei Lui….”, (Evrei 1:3) care la rândul ei se vede în personalitatea lui Ioan. Există delimitări clare între adevăr / minciună, lumină / întuneric, viaţă / moarte, etc, fără nuanţe de gri în spaţiul divinităţi. Ioan scrie cu un scop. 1 Ioan 5:13 „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică”. El se luptă cu ereziile de atunci, docetismul şi gnosticismul, care atacau Biserica prin învăţăturile lor. Relaţia cu Isus Cristos se rupe printr-o învăţătură falsă sau trăirea în păcat. Isus Cristos poate fi cunoscut  prin credinţă cu Duhul şi cu mintea.  Siguranţa mântuiri credinciosului ţine tocmai de această relaţie cu Cristos care nu trebuie să fie afectată de învăţături înşelătoarea sau de păcat. Pentru acest lucru trebuie să credem ce spune Scriptura despre Isus Cristos, realităţi obiective ca Naşterea lui Isus Cristos lucrarea Sa, învăţăturile, Moartea, şi Învierea, apoi Înălţarea la cer și pozția de autoritate și putere la dreapta Tatălui. Aveam şi mărturia martorilor oculari, mulţimea, ucenicii dintre care unul este Ioan. El vorbeşte despre ei şi noi, făcând o delimitare clară între credincioşi şi  falşi credincioşi. Există teste ale credinţei creştine, testul teologic, testul moral  şi testul social, prin care se verifică credinţa adevărată. Prin trecerea cu bine a testelor amintite se poate primi o bună mărturie despre credincioşi. Învăţăturile false au  tulburat biserica şi erau necesare clarificări doctrinare pentru că existau profeţi falşi,  amăgitori, anticrişti de origine satanică. Ioan scrie despre roadele firii care sunt în lume „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii”, care nu vin de la Dumnezeu, opri acestea se regăsesc şi în timpurile noastre. Credinciosul trebuie să aibă  dragoste frăţească, părtăşie cu fraţii şi cu Isus Cristos. Doar aşa vom fi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Imago Dey.  Aceşti amăgitor,  gnosticii,  s-au infiltrat în Biserică, cu pretenţii de cunoaştere superioară, fără o definiţia clară a gândirii lor, concretizată abia în secolul II, care a fost combătută de Ioan iar mai târziu de părinţii bisericii. Demiurgul imperfect, conceptualizat de ei diferea mult de Dumnezeul iudeilor şi a creştinilor şi era făurit după „chipul şi asemănarea lor”. Viaţa lor, imorală plină de pofte, contrazicea faptul că au o credinţă adevărată. Ei s-au înmulţit în Orient şi Imperiul Persan, plus bazinul mediteranian,  iar erezia aproape că dispare din cauza islamului şi a cruciaţilor, dar renaşte în secolele XIX şi XX în Europa şi America de Nord, ca o continuitate a miturilor antice. Gnosticimul a îmbrăcat diferite forme de gândire, de la radicalism la atenuat sau restrâns, dar tot erezie se cheamă. Între gnosticism şi creştinism sub aspectul „relaţiilor”, antagonice, este important  pentru înţelegerea diferitelor curente filozofice, religioase din primele secole şi din timpurile de astăzi. Şi atunci şi acum avem lupi cu blană de oaie şi chiar Isus Cristos avertizează în sensul acesta. „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori”. (Matei 7:15).  Cei proaspăt convertiţi au fost şi sunt cel mai uşor de înşelat. Răul din univers nu era rezolvat în doctrina lor pentru că printre alte carenţe nu percepeau bunătatea lui Dumnezeu. Sincretismul religios în care se găsea învăţătura lui Platon, fragmente din învăţătura creştină, păgânism şi influenţe hinduse ia împiedecat să vadă un Dumnezeu adevărat şi să primească mântuire. Cred că de fapt nici nu şi-au dorit cu adevărat acest lucru, în plus au amăgit şi alţi creştini care nu aveau credinţa zidită pe Stâncă. Ei au mers în paralel cu creştinismul fiind dintre cei care… Geneza 3:15……….. “tu îi vei zdrobi călcâiul.” Ioan şi alţi scriitor biblici avertizează creştinii asupra acestui pericol. Un alt gen de erezie periculoasă era necredinţa în Întruparea lui Isus, iar cei care promovau această rătăcire, docetiştii, au răspândit aceste idei periculoase în Biserică. Ei negau de fapt divinitatea lui Cristos, dar ca rezultat nu mai aveau un suport temeinic pentru lucrarea soteorologică a lui Cristos, credinţa lor era un fals în care cele două naturi al lui Cristos erau separate. Ioan  combate această erezie : „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:2-3). La fel şi părinţii bisericii prin Crezul de la Nicea şi Calcedon condamnă aceste erezii.  Biblia afirmă atât umanitatea cât şi divinitatea lui Isus Cristops „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. (Evrei 4:15) şi Ioan 1:14  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Aceste erezii persistă şi astăzi sub alte forme, iar astăzi avem aceleaşi problemă de credinţă sau necredinţă în ceea ce priveşte   realitate a întrupării, realitatea a păcatului şi faptul că Dumnezeu este lumină. Problema este că sau crezi tot din Biblia sau deloc, şi nu se poate realiza mântuirea cu falsuri sau jumătăţi de adevăr.  Dumnezeu s-a descoperit omului pentru a avea posibilitatea refacerii relaţiei cu El. Preţul dat de Dumnezeu pentru salvarea omului este nespus de mare şi ne arată grozăvia păcatului fiindcă pentru păcat a plătit Isus Cristos în calitate de Fiu. Au fost date legi şi înainte de Sinai[68] (Exodul 18:16), unele dintre ele fiind date de Domnul ca legea Sabatului (Gen. 2:3), legea jertfelor (Gen. 4:4), etc, iar altele  sunt menţionate fără o referinţă divină. Pavel scrie “Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:14-16). Exemplu de legi dinainte de Sinai la popoarele păgâne au fost "Codul lui Hamurabi,  acest personaj, numit în Biblie Amrafel (Gen. 14:1), a fost o mare personalitate a vremii, împărat al Babilonului. Data probabila a scrierii este 2.139 în.Cr…. cu opt sute de ani înainte de vremea lui Moise” Ele au funcţionat în “Golful Persic, Marea Caspica, din Persia pană la Marea Mediterana (şi în Canaan)”.  “Hamurabi si-a numit legile: "Judecăţi despre neprihănire", deşi comparate cu legile date de Dumnezeu prin Moise, preceptele lui nu sunt nici neprihănite si nici nepărtinitoare”. Dacă se face comparaţie cu cele 10 porunci diferenţa este evidentă.  Dumnezeu se descopere omului prin Revelaţia Generală în creaţie şi în fiinţa umană „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu” (Romani 1:19)  şi Revelaţia Specială în momentul în care Dumnezeu s-a făcut OM. Luca 1:31  “Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. 32  El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David”. Dumnezeu a dat legi, decrete porunci  poporului Israel prin Moise, la muntele Sinai care cuprind cele 10 porunci, plus încă 613, legi care reglementează viaţa socială, religioasă şi aspecte de igienă pe care poporul evreu avea obligaţia să le respecte în cadrul Legământului mozaic. Nerespectarea lor aducea ca şi consecinţă pedeapsa divină. La fel şi în creştinism Isus Cristos se situează deasupra Legii, dă cele 2 porunci (în care sunt comprimate cele 10 porunci date poporului evreu)  şi învăţături cu privire la viaţa credinciosului, în Predica de pe Munte, şi în continuarea dă învăţături până la finalizarea lucrării soteorologice care a implicat Crucea. Ele sunt continuate de învăţătura dată de apostoli. Nerespectarea acestora aduce în final judecata. În momentul în care nu avem o poruncă sau învăţătură clara raportată la un eveniment sau acţiune din viaţa creştină ne raportăm la principiile Bibliei. Aceasta este etica creştină la care trebuie să ne raportăm, care este mai presus de etica dată de oameni. Aspectul moral ţine de starea credinciosului sau a unei naţiuni raportată la etica lui Dumnezeu la un moment dat. Schimbarea semantică a celor doi termeni, etică şi moralitate, nu modifică Legile date de Dumnezeu. Pavel ne îndeamnă “…Să ne desbrăcăm, deci, de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Pentru a sprijini afirmaţiile despre Etica şi Morala creştină am ales personaje din Biblie pentru a exemplifica, aplicare şi / sau  neaplicare lor în existenţa credinciosului cu implicaţiile de rigoare. Primul personaj biblic ales este judecătorul  şi profetul Samuel, care creşte de mic copil la uşa Cortului, într-o corupţie morală evidentă a poporului dar şi a fiilor lui Eli care era preot. „Eli era foarte bătrân şi a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a aflat şi că se culcau cu femeile care slujeau afară la uşa Cortului întâlnirii”(1Samuel 2:22). Dacă acolo, la Cort, corupţia moral spirituală era mare, ne putem imagina cum era în rândul poporului. Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea. (Judecători 21:25). Samuel face trecerea de la perioada Judecătorilor la monahie, lucru care nu a plăcut lui Dumnezeu, dar  face voia poporului şi Saul apoi David sunt unşi ca şi împăraţi.  Prin ungerea celor doi împăraţi, este indicat faptul că oficiul de rege este sacru. Samuel rămâne curat în faţa lui Dumnezeu şi a poporului  până la în final. “Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat şi l-a plâns şi l-au îngropat în locuinţa lui, la Rama. Atunci David s-a sculat şi s-a coborât în pustiul Paran” (1 Samuel 25:1). Lucrurile nu stau deloc mai bine, Saul este lepădat de Domnul, iar viaţa lui David este presărată cu momente de cădere în păcate care afectează relaţia lui şi a poporului cu Dumnezeu. Deşi perioada lui David şi Solomon sunt considerate “de aur”, chiar în timpul lui Solomon se reia decăderea moral spirituală a împăratului şi a poporului. Personajul pus în contrast este regele Manase cel mai rău împărat dintre împăraţii lui Iuda. Pe lângă faptul că era deosebit de rău Dumnezeu ia îngăduit o domnie lungă, răul începe de la vârf, împăratul şi poporul au ajuns să facă lucruri mai rele chiar decât popoarele care au fost înainte lor în Canaan. Fascinaţia spre rău, religii păgâne, frica de imperiul Asirian au dus la un regres spiritual adânc al poporului. Deşi Dumnezeu anunţă pedeapsa poporul nu se întoarce cu faţa spre Domnul. Poporul evreu avea ca şi mandat să fie “lumina neamurilor”,  a fost contrariul şi în final a urmat pedeapsa.  Din păcate şi în creştinismul actual în cadrul Noului Legământ, mulţi creştini nu îşi îndeplinesc mandatul Matei 5:16  „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. Manase nu s-a uitat la ce s-a întâmplat cu Regatul de Nord care căzuse în mâna asirienilor, a urmat să păcătuiască şi a fost pedepsit. Manase este dus în robie, acolo se pocăieşte, se reîntoarce în ţară, dar reforma sa religioasă rămâne una de suprafaţă. Chiar şi răbdarea lui Dumnezeu are o limită pe care poporul evreu o trece în mod deliberat, iar în cadrul Legământului Mozaic, nu se putea decât să urmeze blestemul.  Contrastele dintre Samuel şi Manase  sunt mari şi la extreme, unul răspândim lumina lui Dumnezeu, însă celălalt întunericul lui Satana. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. (Efeseni 5:9).  Apostolul Pavel descrie viaţa creştină în termeni de luptă şi alergare, iar lupta se duce pe tărâmul spiritual împotriva „cărnii”, a ispitelor cu care trebuie să lupte fiecare credincios. Ioan surprinde şi comprimă ispitele venite de la Satana şi de la natura noastă umană şi păcătoasă, care vin din lume, ele fiind „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii”. Lista ispitelor şi păcatelor în care poate să cadă credinciosul este mult mai lungă, şi se pun în contrast dorinţele trupului cu voia lui Dumnezeu şi roadele Duhului Sfânt. În Scriptură avem exemple de oameni care au cedat ispitei, dar şi de credincioşi, care indiferent de circumstanţe sau poziţie socială au rămas smeriţi în faţa lui Dumnezeu. Dacă a fost îngăduită ispita şi peste Fiul lui Dumnezeu, cu atât mai mult Satana ispiteşte pe om dar există un până aici. „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. (1Corinteni 10:13). Noi ne ducem viaţa de credinţă în parametri lăsaţi de Dumnezeu, cu dorinţe legitime, dar şi nelegitime, iar dacă ieşim de sub umbrela ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, riscul căderii noastre în păcat este foarte mare. Dar şi atunci avem la Tatăl un Mijlocitor, care a fost Om şi Dumnezeu şi are posibilitatea să ne înţeleagă şi să mijlocească pentru noi ca şi Mare Preot. Ieşire de sub putere păcatului prin mijlocire necesită ca fiecare credincios să fie Născut din Nou. O viaţă transformată de Duhul Sfânt nu poate rămâne în păcat, credinciosul îşi revine, se pocăieşte şi merge mai departe. Sub forma acesta de luptă şi alergare, cădere şi biruinţă prinde contur Imago Dey în viaţa creştinului. Sfinţirea este o separare de lume de păcat ea fiind  o lucrare a Duhului Sfânt şi a omului. Atunci când creştinul se află în procesul de pocăinţă şi sfinţire el are posibilitatea de a avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu alţi credincioşi în Biserică.  Părtăşia implică cel puţin câteva  înţelesuri în vocabularul creştin şi înseamnă comuniune, a avea parte, a participa, a împărtăşi, a participa la ceva, aspect care cuprinde acţiuni sau stări din viaţa creştină. Ele se pot referi la parteneri de lucru, aceiaşi experienţă, persecuţie, suferinţă sau din contră bucurie, aspecte din timpul închinării, acţiuni în comun, aceeaşi practică religioasă etc. Fapte 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni”,  etc. Părtăşia iese în evideţă mai ales la Cina Domnului şi la actul Botezului ca şi ritualuri creştine. 1 Corinteni 10:16  “Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Cel mai important aspect este părtăşia cu Domnul Isus Cristos şi cu ceilalţi credincioşi prin Duhul Sfânt. (Corinteni 1:9)  “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostrum”… Părtăşia nu se poate realiza decât în dragoste care este un atribut divin transmisibil, şi condiţia absolut necesară este spălarea păcatului în Sângele lui Isus Cristos. Părtăşia „cainonia”  implică faptul de a avea ceva în comun cu Dumnezeu şi cu oamenii şi este  o participare activă, dar înseamnă şi un duşman comun  pe Satana. Părtăşia cu El implică umblarea în lumină, cu Dumnezeu şi cu oamenii, aspect ce intervine în  chipul şi ipostaza relaţiilor. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. (1 Ioan 1:7) Atunci când se afirmă faptul că Dumnezeu este lumină Ioan se referă la natura lui Dumnezeu, la atribute care ţin de aspectul moral al lui Dumnezeu cum  sunt sfinţenia,  neprihănirea, dreptatea, adevărul,  aceste calităţi care  intră în conflict cu păcatul şi întunericul spiritual al aceste lumi. Nu este tolerată o intermediere între neprihănire şi păcat,  lumină şi întuneric, sau adevăr şi minciună ori  iubire şi ură. Lumina este legată de divinitate, Dumnezeu este lumină şi Isus Cristos este lumină. (Ioan 8 :12) „Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” dar  în (Ioan 3:19) Cuvântul ne spune că .. oamenii au iubit mai mult întunericul.  Cuvântul lumină este în contrast cu durerea, adversitatea, întunerecul, moartea. E vorba de lumina Evangheliei, roada lumini  care este  un cumul de calități. Efeseni 5:9  „Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr”. În contrast păcatul este ceva rău şi periculos. Soluţia problemei este Lumina Evanghelie, ce trebuie arătată tuturor oamenilor. Lumina lui Dumnezeu intră în conflict şi cu ereziile creştine, de atunci şi de acum, cu falşi credincioşi, care au doar o cunoaştere parţială şi nesinceră al lui Dumnezeu deşi susţin contrariul. Problema cu care se confruntă acum şi în viitor fiecare om este faptul că Lumina a venit aici pe pământ, s-a Întrupat când Dumnezeu s-a făcut Om  prin Isus Cristos fiind şi Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Faptul că unii oameni nu l-au cunoscut şi nu doresc nici azi să îl cunoască, nu le va justifica “dreptatea” în ziua judecăţii de apoi. Din contră  martorii oculari susţin existenţa istorică al lui Isus Cristos. Atunci şi acum creştinul are posibilitatea de a avea părtăşie cu Cel ce este Lumină. Ea se realizează doar după ce fiinţa umană păcătoasă şi-a spălat păcatele în Sângele Mielului. După pocăinţă şi Naşterea din Nou, chiar dacă facem păcate în mod accidental avem la Tatăl un Mijlocitor pe Isus Cristos, care îndeplineşte trei funcţii sus în cer, acelea de Împărat, Mare Preot şi Mijlocitor. Condiţia pentru ca Isus Cristos să mijlocească pentru noi este ca rugăciunea să fie făcută cu credinţă şi păcatul este necesar să fie mărturisit. Noi suntem legaţi de Isus Cristos pentru a avea viaţă şi lumină. „Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6). La rândul nostru trebuie să fim sare şi lumină.   „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă” (Matei 5:14). În concluzie un creştin care s-a convertit şi este Născut din Nou are posibilitatea unei relaţie eu - Tu,  cu Dumnezeu care este Lumină.

 10). Bibliografie.

SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Sait  Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistolele-lui-ioan.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticism.html

Sait http://www.voxdeibaptist.org/Docetismul.htm

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Docetism

Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legidinainteasinaiului.htm

Sait https://dexonline.ro/definitie/ETICA

Sait https://www.rcrwebsite.com/greatest7.htm Pastor John Piper

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Călătorie prin Vechiul Testament de S. Schultz. 1980

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/samuel.html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait https://dexonline.ro/definitie/profet

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/manase.html

Comentariu Biblic al credinciosului V.T. de William -MacDonald

Saithttps://barzilaiendan.com/2013/03/20/37-arhivele-regale-manase-cel-mai-rau-rege-al-lui-iuda

Sait https://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/54/Manase

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/pofta.html

Sait https://www.facebook.com/notes/alexandru-iulian/faptele-firii-pamantesti

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/roada-Duhului.html

Sait ://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/partasie.html

Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/  Din revista „Halte fest“

Sait https://moldovacrestina.md/a-creat-dumnezeu-tot-universul-in-sase-zile-obisnuite-sau-in-perioade-de-timp-foarte-lungi/

Comentariu Biblic al credinciosului N.T  de William – MacDonald 

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Ardelean Viorel

 [1] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ ERNEST AEBI  pag 242