Mi-e dor...

   Am obosit... de lacrimile toamnei... de disperarea privirilor păsărilor cu sau fără cuib... de goliciunea pomilor plânși de ploaia care-ar vrea să le spele goliciunea...

   Am obosit de ecoul plânsului de cocori la plecare în alte țări mai calde... de cuiburile goale ca... o orchestră abandonată pe scenă...

   Am obosit de amenințările veștilor rele, de 'înțelepciunea' celor care anunță atât  de multe apocalipse...

   Am obosit de regretul pașilor ce vor să mai calce măcar o dată iarba, chiar de-i ofilită, până nu va ninge.

   Mă obosesc cuvintele ispititoare, scăpate din gura celor cu Dumnezeu pe aceeași partitură, goliciunea creierelor ce se cred înțelepte în dorința de-a demonstra 'că au dreptate'...

   Mi-e obosită ființa de manipularea și interpretarea Cuvântului de 'înțelepții veacului acestuia'.

   Mi-e dor de respirația dragostei dintâi, de teama sfântă în prezența celor pe care-i vedeam sfinți, de părtășiile în odăi cu copii mulți dar cu grijile acoperite de credința vie și sinceră în Domnul!

   Mi-e dor de Pâinea împărțită de cei care frământau pământul cu lacrimile mulțumirii și cu genunchii  plânși în rugi înaintea Celui Viu!

... De-aceia care-au trecut malul celălat unde se odihnesc pe mâna Stăpânului slujit cu dragoste nesimulată și neimpusă.

   Mi-e dor de salutul care aducea pâinea în suflet, fericirea în inimi și credința că mâine este ziua și mai bună în care sincerii se bucurau de zorii luminii.

   Mi-e dor de puterea, siguranța țării apărată de cei cu jurământul scris în inimi nu la Bruxel sau alte uși...

   Mi-e dor de cer... sper să mă primească...

   Alexandrina Tulics, 29 octombrie 2017