S-a spus pe drept cuvânt că zilele trec în general greu, dar că anii şi viaţa trec foarte repede. Astfel că iată se apropie din nou sărbătorile şi milioane de mesaje cu urări de fericire se vor intersecta din nou, după ritual, prin spaţiul real ori cel virtual al mapamondului. An după an alergăm orbeşte după „fata morgana” a viselor noastre realiste ori mai puţin realiste, după iluzia fericirii până ne pomenim aproape de sfârşitul vieţii dându-ne seama de multe ori prea târziu că de fapt viaţa a trecut pe lângă noi, că mirajul fericirii a fost doar un vis înşelător. Fericirea a fost şi rămâne o aspiraţie şi un ideal legitim al oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. Şi totuşi niciodată parcă lumea n-a fost atât de obsedată şi de disperată după fericire. Nu prea contează dacă trecem prin perioade de prosperitate ori de pauperitate, ştiinţa şi industria modernă a fericirii de-abia ţin pasul cu mofturile aristrocratice şi cu pretenţiile tot mai mari de fericire ale lumii, un ideal uman firesc însă din nefericire tot mai iluzoriu pentru majoritatea oamenilor care îşi caută poate fericirea acolo unde de fapt nu este. Nu este fericire care să dureze, ori fericire perenă, nici în succes, nici în îmbuibare, nici în substanţele chimice halucinatorii ori paleative. Este surprinzător poate şi paradoxal dar este demonstrat prin statistici şi cercetare ştiinţifică faptul că pe mai lungă durată câştigătorii loteriilor din toate locurile nu sunt cu mult mai fericiţi decât cei care n-au câştigat niciodată nimic şi nici măcar mai fericiţi decât cei care din nefericire sunt victimele unor accidente catastrofice care le afectează viaţa. După o perioadă de exuberanţă şi fericire, după ce descoperă rude şi prieteni de care n-au ştiut până atunci, câştigătorii de loterii se întorc la starea lor psihică de dinainte de norocosul eveniment al vieţii lor.

Ştiinţa, evanghelia optimismului facil, a succesului şi a fericirii durabile şi universale la care propovăduitorii gândirii pozitive insistă că se poate ajunge ca prin magic este utopică şi nerealistă pentru majoritatea oamenilor. Cultul optimismului gândirii pozitive deşi eficient pe scurtă durată sfârşeşte totuşi de multe ori prin a ne îndepărta de fapt de gândirea autentică, lucidă, compasionată, realistă. Ceea ce face viaţa şi mai mizerabilă sunt de multe ori nu atât circumstanţele de toate nuanţele prin care trecem, pe care le aruncă viaţa ori pronia cerească în calea noastră, ci gândurile obsesesive că nu am fost, că nu suntem sau nu vom fi fericiţi, eforturile neprecupeţite, aşteptările nerealiste de a fi cu orice preţ fericiţi. Felul în care gândim, concepţia noastră de viaţă, credinţa, sunt factori mai importanţi şi determinativi asupra stării noastre sufleteşti decât circumstanţele prin care trecem, deşi din nefericire, circumstanţele sunt de multe ori tragice şi absurde.

Din moment ce ne punem întrebarea dacă suntem sau nu fericiţi, dacă am fost sau vom fi fericiţi vreodată, pe cât devenim insistenţi introspectiv sau retrospectiv asupra a câtă fericire este sau nu în inima noastră riscăm să se evapore şi ultimul strop fericire care ar fi existat în noi. Ignorând subiectul fericirii, o astfel de atitudine ne poate face cel puţin fericiţi prin ignoranţă. De asemenea, când facem toate eforturile meditative şi punem în practică exerciţiile prescrise de guru, de preoţimea laică a religiei „new age” ori de manualele „self-help” şi încetăm a ne identifica cu propriul „eu”, ori încercând să trăim numai în prezent, realizăm că de fapt nu descoperim astfel adevăratul nostru „eu” sau cine de fapt suntem. Fiindcă este exact această atenţie obsesivă, concentrare exagerată asupra noastră, a propriului „eu”, ceea ce ne duce la starea de narcisism şi la egoismul cel mai exagerat şi în ultimă instanţă la starea sufletească de nemulţumire cu noi înşine, la starea de nefericire.

Compasiunea, mila pentru aproapele, pentru tot ceea ce vieţuieşte, pacea sufletească sacră, iubirea de Dumnezeu sunt atribute şi dimensiuni spirituale ale existenţei care transcend starea naturală a omului, interesele atavice şi egoiste de a fi fericiţi doar noi înşine cu orice preţ. Iubind şi ajutând dezinteresat pe alţii, altruist, creştineşte, toate acestea aduc mai multă bucurie şi fericire pentru cel care dăruieşte decât cel care primeşte, şi cu atât mai mult decât pentru acela care egoist se îngrijeşte şi se preocupă doar de propria bunăstare şi fericire consumându-şi energia şi inteligenţa în anxietate, încercând să-şi ridice ziduri de separare şi apărare între ceea ce consideră a fi exclusiv al lor şi restul lumii. Şi nu sunt astfel de eforturi nestăvilite şi neprecupeţite de fortificare a hotarelor individualismului feroce al celor care s-au ajuns social, politic ori economic, sursă a atâtor nedreptăţi sociale, a tiraniei politice, a războaielor sângeroase? De asemenea, acel gen de altruism, de filantropie, practicate pe baze de reciprocitate, calculate, orchestrate şi interesate sunt în ultima instanţă pe cât se poate de fariseice şi de disimulat egoiste. Paradoxal însă, în realitate nici viaţa celor care reuşesc să se izoleze în castelele siguranţei financiare şi ale bunăstării nu este atât de fericită pe cât se pare datorită izolării, singurătăţii, temerii că îşi pot pierde oricând privilegiile dacă nu datorită atacurilor geloziei altora, a competiţiei din afară, atunci sigur din interior de duşmanul implacabil al vieţii înşişi, moartea, finalitatea a tot ceea există bun şi rău în lumea aceasta trecătoare. Deocamdată nu sunt castele, nici fortificaţii, nici antidot împotriva morţii, altele decât nădejdea în înviere a celor credincioşi.

Suferinţa şi moartea sunt plăgile incurabile ale vieţii. În naufragiul destinului mulţi se pierd prea devreme şi neconsolaţi, mulţi sau puţini înfruntă furtuna şi se salvează cel puţin pentru o vreme. Dar cei care reuşesc să ajungă la mal sunt alţi oameni decât atunci când erau în siguranţa precară a corabiei. Dacă printr-o minune dumnezeiască s-ar lua de la oameni suferinţa am ajunge poate liberi şi fericiţi o vreme zburând precum fluturii pe câmpie. Dar am rata şansa tragică şi divină de a deveni oameni. Demonicul din lume şi din om, manifestările iraţionale ale inconştientului individual şi colectiv, pe cât de nedorite de nimeni, atunci când devenim conştienţi de acestea şi le stăpânim, le canalizăm spre bine, ţin totuşi trează atenţia, vigilenţa morală, nevoia de apărare, de vindecare, de credinţă în Dumnezeu. Lăsat în apele sale călduţe, netulburat de nimeni şi de nimic, omul ar stagna spiritual, ar involua moral şi ontologic până la starea de vierme fericit pierdut şi rătăcit în voluptăţile carnale şi copleşit de gustul dulce dar înşelător al mărului edenic. Dacă nu reuşeşte să-l distrugă, suferinţa îl face pe om curajos, creativ, îi dă un sens existenţei, acela de a-şi transcende propriile limite, condiţia damnată, de a deveni fiinţe transfigurate, împlinite. În afara vieţii autentice, privite doar prin spectrul filozofic raţional, suferinţa şi moartea sunt într-adevăr absurde. În contextul fenomenologic, soteriologic şi eshatologic însă suferinţa şi moartea fiind parte din viaţă, din procesul catartic, transformativ al acesteia, suferinţa şi moartea oricât de odioase şi repulsive ar fi dau vieţii un sens, o justificare oricum plauzibilă de teodicee care ne exonereză ontologic şi metafizic, ne pun în situaţia de a decide odată pentru totdeauna dacă vom alege calea spre bine şi promisiunile fericirii perene sau nu.

Fericirea nu este un act voliţional „per se”. Toţi oamenii ar vrea de fapt să fie fericiţi, dar mulţi nu sunt fericiţi până când nu găsesc un motiv, o raţiune tainică, intimă, sufletească de a fi fericiţi. Prin voinţă însă omul îşi poate schimba atitudinea, modul de viaţă şi viaţa însăşi. Curenţii fluxului destinelor prin care înnotăm pe tot timpul vieţii ne pot fi favorabili ori potrivnici. De aceea omul are nevoie şi de voinţă, intuiţie, de înţelepciune, dar şi de har, de graţia divină. Fericirea este un act de sinergie, de cooperare între Voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului, chiar dacă participarea omului s-ar rezuma la acel „amin” spus în momente de rugăciune tainică lui Dumnezeu. Dacă prin conjunctura situaţiilor nu toţi oamenii pot fi fericiţi, toţi oamenii însă pot fi binecuvântaţi dacă se învrednicesc să facă mai întâi voia lui Dumnezeu. Un om binecuvântat de Dumnezeu este fericit oricâte obstacole i-ar arunca soarta în cale sau orice cruce ar trebui să ducă fiindcă bucuria acestuia, raţiunea sa de a fi este aceea de a face voia lui Dumnezeu. Marile religii ale lumii s-au ocupat şi se preocupă mai mult de suferinţă şi de moarte ca fenomene inerente ale existenţei cu implicaţii transcedentale, de eliberarea şi salvarea omului din condiţia sa damnată de muritor şi nu atât de fericirea omului în lumea aceasta. Nici filozofiile, inclusiv cele stoice ori epicuriene, deşi vorbesc uneori despre fericire, nu s-au ocupat prea mult totuşi cu tema fericirii ca atare, n-au făcut din fericire scopul ultim al existenţei ori al căutarilor intelectuale ori spirituale ale omului. Până şi evoluţionismul şi darvinismul cel puţin în faza iniţială n-au ajuns la concluzia că fericirea ar fi scopul ultim şi fundamental al vieţii, al existenţei ori al evoluţiei, ci lupta omului pentru existenţă, supravieţuirea acestuia ca specie. Când însă darvinismul a devenit şi social ori politic atunci s-a ridicat implicit şi întrebarea cine dintre noi este şi cine are mai înainte dreptul de a fi fericit. Numai că nici urcuşul pe scara importanţei sociale, nici succesul material şi profesional, nici toate dezavantajele de a te naşte sărac, ori privilegiul de a te naşte cu o lingură de argint în gură nu prea s-au dovedit a fi factori decisivi ori care să garanteze fericirea unora sau a altora în lumea aceasta.

Dar lumea de astăzi este de-a dreptul obsedată şi umblă disperată după orice fel de fericire, oricât de iluzorie, de superficială ar fi aceasta. Şi este paradoxal poate faptul că în ciuda tuturor eforturilor demiurgice ale promotorilor şi făuritorilor civilizaţiei contemporane de a aduce fericirea pe pământ, cu toate promisiunile dar şi cu toate beneficiile şi binefacerile prosperităţii materiale la care s-a ajuns în zilele de acum, cu toate avansurile şi progresul în educaţia ştiinţifică şi umanistă a maselor ori a elitelor nu se reuşeşte totuşi să se ridice aproape deloc moralul speciei umane, starea psihologică a societăţii de a fi mai fericită. Viitorul luminos al omenirii care ni s-a tot promis este deocamdată tot la stadiul fanteziilor utopice. Constituţiile naţionale ori declaraţiile internaţionale de drepturi oricât de progresite ar fi nu pot garanta nimănui fericirea. Cel mult pot recunoaşte aspiraţia, dreptul omului de a-şi cauta propria fericire. Fericirea este sau nu în noi înşine, în atitudinea şi în credinţa pe care le avem sau nu, în ceea ce suntem şi ceea ce facem şi mai puţin în ceea ce avem, ori dacă avem dacă suntem sau nu suntem mulţumiţi şi mulţumitori lui Dumnezeu pentru aceasta.

Omul nefericit din lumea aceasta este nevoit să se întoarcă multe ori nostalgic la mitica şi iluzoria fericire a timpurilor imemoriale, fericire care de fapt n-a existat decât în mintea romantică şi în aspiraţiile utopice ale speciei umane. Au fost şi sunt perioade de prosperitate şi bunăstare, de satisfacţii epicureice efemere, dar nu atât de fericire, de împlinire spirituală. Deşi nerealizate decât parţial şi temporar, deşi rămase în mare parte vise utopice, totuşi aspiraţiile de pace sufletească şi de fericire au existat şi există ca idei şi idealuri puternic înrădăcinate în conştiinţa omenească. Pe baza acestor idei şi idealuri s-au constituit sisteme politice, religioase, culturale, sociale care deşi n-au dăinuit fiindcă au fost construite pe nisip mişcător şi nu pe stâncă au ţinut măcar minţile ocupate şi preocupate pentru a nu cădea în mlaştina deznădejdiei ori a disperării, ori a iniţia fără permisiune şi control de mai sus revolte şi revoluţii politice. “Panem et circenses” (“pâine şi circ”) le oferea Roma decadentă plebeilor pentru a-i ţine mulţumiţi şi într-o stare de fericită mediocritate. Şi astăzi la fel aşteptăm nu atât de la Dumnezeu, ci de la puternicii zilei pâine mai albă şi circ, cât mai mult circ. Şi de atunci în imperiul roman şi chiar înainte de acel imperiu de referinţă, istoria omenirii a fost şi rămâne o luptă surdă şi o aşteptare mereu amânată a celor mulţi pentru fericirile lumii acesteia, fericiri care nu mai vin, ori care vin şi când vin, vin de obicei pentru prea puţini, dar şi pentru aceştia când vin sunt trecătoare, superficiale şi în ultimă instanţă tot vanitate a vanităţilor.

Fericirea nu este un scop în sine cât este un rezultat al smereniei şi supunerii noastre faţă de Dumnezeu, al devotamentului pentru un ideal care depăşeşte, transcende propria noastră condiţie umană, al unui ideal mai înalt decât noi înşine. Fericirea dacă există şi durează este în noi, după cum împărăţia lui Dumnezeu este de fapt în noi. Atât Iisus în predica de pe munte cât şi David în nemuririi săi psalmi îşi încep propovăduirea învăţându-ne că fericirea adevărată este o binecuvântare divină, o bucurie sfântă, inefabilă, care întrece toate înţelesurile şi planurile omeneşti. Fericirile propovăduite pe munte de Iisus sunt mai degrabă binecuvântări, o răsturnare a criteriilor axiologice, de valoare, ale lumii acesteia, o întoarcere radicală şi ireversibilă, fără compromis de la aşa zisele fericiri omeneşti trecătoare la binecuvântarea divină, eternă, a cărei sursă este Iisus Însuşi, Logosul întrupat.

În predica de pe munte Mântuitorul promite fericirile în lumea aceasta şi în cea care va să vină ca pe binecuvântări şi ca răsplată divină pentru cei care se învrednicesc mai întâi să cultive virtuţile creştine şi să dobândească desăvârşirea morală precum smerenia, "sărăcia cu duhul" şi bogăţia în învăţătură şi bunurile vieţii veşnice şi ale împărăţiei cereşti. Fericirile promise şi propovăduite de Mântuitorul înseamnă mângâierea harului divin pentru cei care plâng acum şi se pocăiesc de păcatele lor şi se roagă pentru iertarea păcatelor aproapelui; a celor blânzi şi milostivi; a celor flămânzi şi însetoşaţi după dreptate; a celor iertători; a celor curaţi cu mintea şi cu inima; a făcătorilor de pace; a celor prigoniţi pentru dreptate; a martirilor şi a sfinţilor, a celor care suferă prigoana şi moartea din pricina credinţei lor întru Domnul. Sărbători fericite şi binecuvântate la toată lumea!