Ardelean Viorel

1). Introducere. Cărţile Regilor[1] ne prezintă  perioada de decădere a celor două regate, care s-au format după rupere împărăţiei din 931 B. C, după moartea lui Solomon. Ele încep cu prezentarea împăratului David şi Solomon, construcţia Templului şi se termină cu dezastru moral şi spiritual al poporului evreu şi robia naţională. Ne sunt prezentaţi împăraţi şi proroci, iar cartea 1 Împăraţi ne prezintă şi pe prorocii Ilie şi Elisei care a încercat să întoarcă poporul Israel de la idolatrie spre Dumnezeu. Titlu. Cărţile 1 şi 2 Împăraţi în originalul ebraic  au alcătuit o singură carte cu aceeaşi denumire. Din cauza textului mai lung din limba greacă traducătorii le-au despărţit în două, ele cuprinzând evenimentele  din timpul domniei lui Solomon şi a împăraţilor care au succedat la tron în regatele lui Iuda şi Israel (editată de LXX). Autorul. Tradiţia consideră că ele au fost scrise de Ieremia, chiar dacă s-u folosit şi informaţii din alte scrieri (1 Împăraţi 11: 41, 14: 29), cărţile au fost scrise înainte de distrugere Templului lui Solomon care era încă în picioare (1 Împăraţi 8: 8).   Data scrieri este plasată între anii 550-600 î. Cr, şi acopere o perioadă de 400 de ani. Tema cărţii[2]  ne prezintă standardul împărăţiei “la fel ca tatăl său, David”, un standard omenesc pe care omul nu a reuşit să-l realizeze. Versete  Cheie: (2 Împăraţi 17: 22). Alte versete cheie[3] sunt 1 Împăraţi 1: 30 „Aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu»—aşa voi face azi. ” (1 Împăraţi 12. 16), 1 Împăraţi 9: 3 „Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc Casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie. ” (Împăraţi12. 28). 1 Împăraţi 17: 1 „Ilie, tişbitul, unul dintre locuitorii Galaadului, i-a zis lui Ahab: «Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu. ” Caracteristici: Toţi împăraţii[4] au fost răi în Regatul de Nord, iar Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu ei  şi ne arată   indulgența, şi  îngăduința,    Domnului. De asemenea sunt menţionate numele mamelor pentru toţi împăraţii buni sau răi, iar Harul lui Dumnezeu iese în evidenţă prin treziri spiritule în momentul în care poporul se întorcea cu pocăinţă la El. Dumnezeu întârzie în mode delibera  înainte de a judeca poporul şi al trimite în captivitate. Iese în evidenţă locul ocupat de profet şi absenţa semnificativă a rolului jucat de preot în mediere păcatului dintre om / împărat / popor şi Dumnezeu, şi incapacitatea omului de a conduce pentru şi/ sau în locul lui Dumnezeu. Un alt aspect este faptul că au fost împărăţi răi care au avut copii care s-au temut de Domnul şi invers, dar fără a fi o regulă. Autenticitatea[5] cărţilor este dovedită prin citate biblice  ca Mat 12: 42, Luca 4: 25-27,   Romani 11: 2, şi altele.   De asemenea sun folosite izvoare demne de crezare ca  şi Cronica lui Solomon (1Împăraţi 11: 41), cronica împăraţilor lui Iuda (1Împăraţi 14: 29), Cronica împăraţilor lui Israel (1Împăraţi 14. 19), la fel descoperirile din Egipt Asiria şi Babilon sprijină autenticitatea lor. Originea cărţilor[6] trebuie căutată de la ultimul eveniment când împăratul exilat Ioiachin este eliberat din Babilon, „În al treizeci şi şaptelea an al robiei lui Ioiachin, împăratul lui Iuda, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodac, împăratul Babilonului, în cel dintâi an al domniei lui, a înălţat capul lui Ioiachin, împăratul lui Iuda, şi l-a scos din temniţă”, (2 Împăraţi 25: 27), ca dată finală de referinţă şi forma finală a cărţilor, dar şi cu referinţe mai timpurii, ca datare din timpul lui Iosia (J. Gray,  I and II Kings, OTL, 1970). Există posibilitatea ca o mare parte din material să   fie post-exilic dar să reflecte o perspectivă pre-exilică, dar indiferent de datarea „primei ediţii” a cărţilor sau locul în care au fost redactate, acesta a fost în ţinutul Palestinei. Caracteristicile literare[7], ale cărţilor accentuează caracterul narativ/ istoric / cronologică, împăraţii fiind descrişi destul de sumar, (Iosafat, 1Împăraţi 22: 1, 41-50) sau (Amon,  Manase 2 Împăraţi 21: 19-26). Sunt  descrise mai amplu perioada monarhiei din timpul lui Solomon, Roboam, Ieroboam, Ioaram, Iehu şi Ioas, legat de probleme regale şi politice, iar alte naraţiuni descriu activitate prorocilor ca Ilie, Elisei, Isaia, Ieremia, care sunt implicaţi în probleme naţiunii. Este descrisă o istorie cu un mesaj şi evenimente care ne indică relevanţa comunicării  (cum este domnia lui Omri), în care unele aspecte au o mai mare sau mai mică însemnătate, dar punctul de vedere care-l preocupă pe autor este cel cu privire la relaţia poporului evreu cu Dumnezeu. Este acceptat faptul că 1 şi 2 Împăraţi prezintă finalul original al relatărilor de la urcarea pe tron al lui Solomon, naraţiuni care curg în istorie, se ocupă de figuri proeminente ca Solomon, Roboam, Ieroboam, ori Ilie şi Elisei, sau Isaia şi Ieremia, până la ultimii împăraţi a celor două Regate de Nord şi de Sud lui Israel şi Iuda (Hosea, 732-722, Zedekiah, 597-587 B. C). „Descoperirile de la Qumran (combinate cu dovezile din Cronici şi LXX) au implicaţii cu privire la starea tradiţiilor textuale pre MT, la fel ca şi în cazul altor cărţi (*TEXTE ŞI VERSIUNI)”. Accente[8]. Se pot menţiona  apogeul monarhie unitare din timpul lui David şi Solomon, Templul lui Solomon, , Legământul lui David cu Iahve (2Samuel 7: 12-13) sau  aspecte negative din timpul regelui Manase, călcarea Legământului mozaic, fapt care va duce în final a deportare şi exil (2 Împăraţi 24: 3-4). Bunăstare  poporului era legată de în general de felul conduitei  împăratului şi a poporului. Momentul construiri Templului 1 Împăraţi 8, este concentrată pe  „teologia Templului”, acesta fiind punct de referinţă şi criteriu de  evaluare a conduitei împăraţilor.   Astfel Ieroboam 1 este condamnat pentru că a folosit alte locuri de închinare (1 Împăraţi 12: 29 ), la fel şi succesorii lui din Regatul de Nord. În contrast Iosia este preţuit pentru reforma religioasă şi distrugere înălţimilor, a altarului de la Betel. (2 Împăraţi 23: 4-7). În cazul construirii Templului avem de a face cu o „spiritualizare a teofaniei”, de prezenţa unui Dumnezeu Revelat, fără a „primejdui” conceptul de Transcedenţă. Un al doilea accent cade pe absoluturile divine în cazul de faţă, monarhie şi Templu, care sunt supuse faţă de legea din Tora. „Deuteronomistul consideră că problema principală a istoriei lui Israel stă în stabilirea unei relaţii corecte în raport cu Moise şi David" (G. von Rad,  Old Testament Theology, 1, 1968, p. 339). ” Baza relaţiei cu Dumnezeu este promisiunea davidică, acceptată în cadrul Legământului mozaic. Ca exemplu în funcţie de aceste lucruri ca şi personaj negativ îl avem pe Manase din istoria lui Iuda, ce  ne prezintă  acţiuni pe care nu ar fi trebuit să le facă împăratul şi poporul evreu ( 2 Împăraţi 21: 2-9 şi Deuteronom 17: 2-4, 18: 9-12), iar ca exemplu pozitiv  este Iosia, care pune accent pe descoperirea Cărţii Legământului, iar lista acţiunilor lui Iosia ca şi împărat  reflectă ceea ce trebuie să facă poporul evreu. Cerinţele  şi sancţiunile din Tora ne  înfăţişează principiile pentru înţelegerea voii lui Dumnezeu şi cunoaşterea istorie poporului Israel. Când Tora a fost respectată, împăraţii au prosperat iar când nu a fost apreciată ci călcată şi ignorată nu a fost binecuvântare ci blestem. Un alt aspect sunt cuvintele rostite de profeţi, ca şi o continuare a ceea ce spunea Moise (vezi rolul lui Hulda după descoperirea cărţii legii, (2 Împăraţi 22: 13-20),   care erau un mijloc de avertizare pentru popor şi împărat. Cărţile 1 şi 2 Împăraţi ne descriu un curs al istoriei, ca şi cuvânt de judecată şi salvare în acelaşi timp, modelat de divinitate. Profeţii participă în mod activ la viaţa spirituală şi social politică a naţiuni, care pot schimba cursul istorie cu un cuvânt de la Dumnezeu. Acest aspect este realizat prin răspândirea naraţiunilor cu profeţii, dar şi cu o împlinire a lor (1 Împăraţi 11: 29-39, 12: 15, 2 Împăraţi 13: 1-10 ş, 2 Împăraţi 23: 15-18; 2 Împăraţi 20: 16-17 şi 24: 13).   Este vorba de profeţii adevărate, iar atitudinea unui împărat faţă de proroc ne indică şi poziţia pe care o are faţă de Dumnezeu. Un al treilea aspect caracteristic al Legământului este faptul că Dumnezeu binecuvintează pe cei care sunt credincioşi faţă de El, dar pedepseşte pe cei care nu ascultă, prevedere stipulată în cadrul Legământului mozaic (Deuteronom 28-30). Cu privire la domnia lui Solomon iese în evidenţă insuccesele sale datorită aurului, mulţi cai şi femeilor străine (1Împăraţi 11: 1-2),   dar pe de altă parte justiţia lui Dumnezeu nu lucrează în acest fel cu fiecare împărat sau domnie, exemplul fiind Manase care deşi a fost un împărat rău a avut o domnie lungă, rezultatul apostaziei s-a văzut peste decenii (2 Împăraţi 24: 3-4), iar Iosia ca şi împărat bun a murit de tânăr şi în mod tragic (2 Împăraţi 23: 29).   Aici se vede Suveranitate lui Dumnezeu, voia Sa hotărâtoare  cu privire la un împărat şi la poporul ales.   Mesajul şi scopul [9] cărţilor Regilor este de a explica motivul exilului, pentru a recunoaşte faptul că Dumnezeu a avut mai mult decât suficiente motive să pedepsească poporul pentru călcarea Legământului mozaic, care era un legământ condiţionat este un „un act de laudă a justeţei judecăţii lui Dumnezeu” pentru că poporul evreu a beneficiat din plin de Harul Domnului. De asemenea promisiunile  Sale rămân în vigoare, iar ca argumente avem eliberarea lui Ioiachin, reîntoarcerea poporului din robie după 70 de ani, angajamentul lui Dumnezeu de a asculta rugăciunile din Templu (1 Împăraţi, cap 8 şi 9). Deşi judecata şi sancţiunile aspre au fost puse în aplicare, promisiunea profetică a restaurării poporului evreu prorocite de Ieremia au fost puse în aplicare. Scopul cărţii este didactic „pentru a prezenta concepţia divină despre istoria israelită" (R. K. Harrison, p. 722),   iar judecata poporului nu a însemnat sfârşitul poporului evreu, ci s-a beneficiat de Har şi planul lui Dumnezeu cu privire la o rămăşiţă a poporului şi Împărăţia cerurilor, care urma să vină. În cele două cărţi ale Regilor (1 şi 2 Împăraţi ) este arătată istoria unui popor care a pornit de la o perioadă  de  dezvoltare, influenţe şi expansiune din timpul lui David şi Solomon, la divizare în două regate, Regatul de Nord cu final în captivitate siriană 722 B. C şi Regatul de Sud în 931 B. C, dus rob în   babiloniană 587 B. C, care a însemnat exilul ambelor împărăţii. În ele sunt redate înălţarea şi decăderea împărăţiei lui Israel. „Relatarea[10] începe cu o împărăţie unită, dar se încheie cu o naţiune divizată în două regate, cunoscute ca Iuda şi Israel. Mesajul[11] peste veacuri, este de a ne învăţa că fără ascultare de Domnul nu există viitor, cel trufaş va fi nimicit, dar pe cel smerit va beneficia de Harul lui Dumnezeu, fie că este vorba de Vechiul Legământ (1Împăraţi11: 11-13)  fie că se face referinţă la Vechiul  Legământ iudaic, sau Noul Legământ din creştinism. Locul unic din Canon[12], ne indică o perspectivă istorică de la Solomon la captivitate babiloniană, o decădere a naţiuni evreilor sub aspect moral şi spiritual. Cartea 1 şi 2 Regi ne prezintă o analiză spirituală a regilor, dacă l-au slujit pe Domnul sau au slujit idolilor. De asemenea relatează activitate profeţilor Ilie şi Elisei într-o naţiune apostată a Regatului de Nord, iar  o învăţătură este faptul că Dumnezeu răsplăteşte loialitate dar condamnă apostazia. Avem[13] trei mari diviziuni în timpul monarhiei care trebuie luate în considerare:   Monarhia sub David şi Solomon şi Împărăţia dezbinată  după 931 î. Cr, B. C, care se rupe în Regatul de Nord condus de primul împărat Ierboam şi regatul de Sud condus de Roboam, care sfârşesc ambele în exil. Prefigurări[14]. Templul din Ierusalim locul unde Duhul Domului urma să locuiască în Sfinta Sfintelor îi prefigurează pe credincioşi în Isus Cristos din momentul în care Duhul Sfânt locuieşte în ei. 2 Corinteni 6: 16  „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. ” Ilie a fost un premergător al lui Isus Cristos şi al apostolilor, iar Domnul ia îngăduit să facă minuni pentru a dovedi că este un om el lui Dumnezeu. „Şi femeia a zis lui Ilie: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr! ” (1 Împăraţi 17: 24). În Noul Testament Isus l-a înviat pe Lazăr din morţi, (Ioan 12: 9)   apostolul Petru a înviat-o pe Dorca (Fapte 9: 40  “Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te! ” Ea a deschis ochii, şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor”, iar Pavel îl învie pe Eutih  (Fapte 20: 9-12).  Aplicaţia practică. Cărţile 1 şi 2 Împăraţi conţin multe lecţii pentru credincioşi, ca o avertizare în ceea ce priveşte puterea, banul căsătoria, la fel ca şi Solomon împăraţii lui Israel care se căsătoreau cu femei străine sau expus pe ei înşişi păcatului, aurul şi puterea dar şi poporul a fost influenţat, şi au făcut ce este rău înaintea Domnului, la fel cum avem avertizare  şi în creştinism. 1 Corinteni 15: 33  „Nu vă înşelaţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Ne este prezentată experienţa lui Ilie  din pustiu, după biruinţa de necrezut asupra celor 450 de preoţi al lui Baal, când bucurie este schimbată în necaz, este urmărit de Izabela şi fuge să-şi scape viaţa. Aceste experienţe „de pe culme” deseori sunt urmate de dezamăgiri, descurajare şi chiar depresie. Dumnezeu este credincios nu va părăsii credincioşii aflaţi în situaţii de disperate şi îi va încuraja ca şi pe Iile. „şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui”, (2 Tesaloniceni 1: 7), iar Pavel afirmă „Pot totul în Hristos care mă întăreşt”. (Filipeni 4: 13). Pentru a merge mai departe este necesar să vorbim despre Dumnezeu, care a fost Creatorul, universului, a omului şi iniţiatorul Legămintelor divine prin care a mântuit omul care a căzut în păcat. 2). Dumnezeu[15]. Atunci  când vorbim despre Dumnezeu trebuie să punem întrebări cu privire la El de genul„Cine este Dumnezeu? Ce este Dumnezeu? Cum Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu”? ^[16] La  întrebarea cine este Dumnezeu,   vedem că  realitatea prezenţei Lui este vădită atât în Creaţie cât şi în conştiinţa omului, iar Biblia îl numeşte nebun pe cel care nu crede în existenţa Sa. „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu! ” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este niciunul care să facă binele” (Psalmi 14: 1). Biblia nu încearcă să dovedească existenţa lui Dumnezeu ci o ia ca un fapt, un dat de la început (Gen 1: 1). Scriptura ne descopere caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu.   La a doua întrebare, nu se poate da un răspuns decât în măsura în care Dumnezeu Sa revelat ca „Fiinţa Supremă, Creatorul şi Conducătorul a tot ceea ce există”, El există prin Sine Însuşi ( asietate – atribut divin), Cel care are putere, înţelepciune, bunătate, fiind o sumă a atributelor divine la modul absolut. Dumnezeu  dezaprobă pe omul care trăieşte în nelegiuire şi îl acuză. „Iată ……Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi”! (Psalmi 50: 21). Atunci când ne referim la Natura lui Dumnezeu, dintre atributele divine ies în evidenţă  dragostea lui Dumnezeu, răbdarea, sfinţenia, etc. Dumnezeu este Duh inviolabil, sacru, sfânt, prin natura Sa, (Ioan 4. 24).   dar se prezintă şi ca o Persoană.   Dumnezeu este Unul dar există în trei Persoane,   Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt ce  aduce în atenţia noastră conceptul de Trinitate (Matei 3. 16-17).  Ele sunt egale în esenţa Lor  dar subordonate în  lucrarea, în acest sens la modul comprimat, Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt sfinţeşte, aspecte descoperite oamenilor. Dumnezeu  se prezintă ca şi o  Persoană  şi avem  atribute divine care ţin de natura Sa,  enumerând doar o parte dintre ele ca  Infinitatea, Imuabilitatea, Omniştienţa, Omniprezenţa, Transcendenţa, Imanenţa prin care are putere şi autoritate la modul absolut, unic din toate punctele de vedere. Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. (Apocalipsa 19: 6). Astfel într-o mică măsură se răspunde la întrebarea ce este Dumnezeu. La întrebarea cine este Dumnezeu cu privire la caracterul Său se pot aminti câteva calităţi din cele revelate în Biblie. Astfel Dumnezeu este iubitor, Efeseni 2: 4 „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit”, este drept, (Fapte 17. 31), este plin de adevăr Ioan 14: 6  „Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”  este Sfânt, (1 Ioan 1. 5)  posedă îndurare, 2 Corinteni 1: 3  „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângîieri, compasiune” şi  Har, (Romani 5. 17). El judecă tot ce este păcat, Psalmi 5: 5  „Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea”, dar oferă şi iertare (Psalmul 130. 4). Tot la întrebarea cine este Dumnezeu, cu privire la Lucrarea Lui, nu avem posibilitatea de a-l înţelege pe Dumnezeu, separat de lucrarea Sa. În mod restrâns se pot amintii o parte din lucrările lui Dumnezeu, trecute prezente şi viitoare.   Din Biblie ştim că Dumnezeu a creat lumea (Geneza 1. 1, Isaia 42: 5  „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el”, El susţine în mod activ creaţia (Coloseni 1. 17), are un  plan etern pe care Îl duce la îndeplinire „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale”, (Efeseni 1: 11),   prin care se admite în mod prealabil, aspectul soteorologic cu privire la umanitate, planul de răscumpărare a omului din blestemul morţii şi a păcatului (Galateni 3. 13-14). Dumnezeu îi atrage pe oameni la Cristos Ioan 6: 44  „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”, El  îi obişnuieşte pe credincioşi cu spiritul de disciplină, de ordine şi ascultarea faţă de Cuvântul Său. „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. ” (Evrei 12: 6), iar în final va judeca lumea (Apocalipsa 20. 11-15).   Tot în întrebarea  cine este Dumnezeu, se poate răspunde că este o Persoană şi avem posibilitatea de a intra într-o relaţia cu El. Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu  s-a Întrupat (Ioan 1: 14),   Isus Cristos a devenit Fiul Omului şi este mijlocul (Ioan 14. 6 ),   prin care omul poate intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu  de tipul eu – Tu,   omul fiinţă creată – Dumnezeu Creator. De   asemenea numai prin Fiul lui Dumnezeu se primeşte iertarea păcatelor. (Efeseni 1. 7). Doar în termenii aceştia se obţine împăcarea cu Dumnezeu (Ioan 15: 16, Romani 5: 10),  şi se primeşte mântuire veşnică (2 Timotei 2: 10). Astfel în Isus Cristos locuieşte pe deplin,   în întregime  El fiind o totalitate şi plenitudine a  Dumnezeiri. Pentru a cunoaşte cine este Dumnezeu trebuie să privim la Isus Cristos  Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeiri. (Coloseni 2: 9). De asemenea trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea cum arată Dumnezeu^[17], El fiind Duh, (Ioan 4. 24),  Chipul şi Imaginea, (Ymago Dey) Lui nu poate fi descrisă, fiind dincolo de orice imaginaţie a omului fiind prea glorioasă pentru  ca un om păcătos să îi vadă faţa şi să nu moară Exodul 33: 20  „Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! ”. Diferiţi oameni în diferite momente sau acţiuni au avut parte de o revelaţie al lui Dumnezeu în mod specific pentru a putea ca Dumnezeu să fie înţeles de om. Cum arată Dumnezeu este dincolo de capacitatea umană de înţelegere iar ce descrie Biblia sunt „imagini”  în chip vag, ale adevărului despre El, iar acest lucru nu înseamnă că avem neapărat un anume chip în minte. În Ezechiel 1. 26-28 avem o descriere cum „arată”  Dumnezeu şi în ultima carte din Scriptură.   „Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui”(Apocalipsa 1: 14-16). În ambele exemple limbajul este simbolic. În momentul în care vom intra în cer îl vom percepe pe Dumnezeu în toată gloria Sa 1 Ioan 3: 2  „Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.  În Vechiul Testament^[18] Dumnezeu a început prin aşi revela Numele la altar (Exod 20: 2),  la Şilo ( Ieremia 7: 12),   la Ierusalim,    (1 Împăraţi 11: 31). Numele de bază este o tetagramă, YHWH, înlocuit în cele mai multe cazuri cu cuvântul Domnul Dumnezeu. Iată câteva din Numele lui Dumnezeu^[19]care ne descrie diferite aspecte ale caracterului Său. „Elohim, Dumnezeul „Creator, Puternic şi Tare” (Geneza 1: 31  Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea”, (Geneza 17: 1) în care forma de plural a lui Eloah, care găzduieşte doctrina Trinităţii. Din prima propoziţie a Bibliei, natura superlativă a puterii lui Dumnezeu e evidentă, odată ce Dumnezeu aduce, prin rostirea cuvântului, lumea în fiinţă (Geneza 1: 3)”.   sau „El SHADDAI „Dumnezeul Atotputernic”, „Puternicul lui Iacov” (Genesa 49. 24), ne vorbeşte despre puterea supremă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor”, „Iehova-Ire,   ori „Domnul va purta de grijă” (Genesa 22: 8),  numele consemnat de Avram atunci când Dumnezeu a asigurat berbecul care să fie sacrificat în locul lui Isaac, ” sau EL Elyon „Cel Preaînalt” (Deuteronomul 32. 8), derivat din rădăcina ebraică pentru „a creşte” sau „a urca”, aşa că implică un lucru care este Cel mai înalt. El Elyon denotă înălţare şi vorbeşte despre dreptul absolut de a domni”. Dumnezeu ^[20] s-a revelat prin faţa Sa „Şi când intra Moise în Cort, stâlpul de nor se cobora şi se oprea la uşa Cortului, şi Domnul vorbea cu Moise”. (Exodul 33: 9), Si-a făcut cunoscut faţă în faţă Exodul 33: 11  „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui…….”. Astfel prezenţa lui Dumnezeu cere închinarea noastră. De asemenea Dumnezeu a luat iniţiativa de a-şi descoperi Slava Sa. Cuvântul înseamnă glorie, provine  din ebraicul kabod, tradus în Septauginta, şi înseamnă ”a avea greutate”-  a fi dens. Astfel Dumnezeu îşi face vizibilă apariţia într-un Nor de slavă, la muntele Sinai, (Exod 24: 15-17),   în Cortul întâlnirii, Exodul 40: 34  Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul….38) Templul lui Solomon (2 Cronici 7: 1- 3), iar kabod este asociată cu Persoana lui Isus Cristos (Ioan 1: 14), Matei 17: 5  Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea….. ”. Dumnezeu s-a descoperit prin atributele şi actele Sale în creaţie şi în istorie. Acţiunile lui Dumnezeu în istorie amintite în Biblie (o parte din ele), este alegerea unui popor al Său din Aavram, scoaterea poporului din robia Egiptului (Exod 15: 1-8).  Moise laudă pe Domnul pentru acţiunile Sale (Deuteronomul 31: 30), Debora  a făcut o cântare de laudă Domnului, (Judecători 5) preoţii, leviţii cântau cu poporul cântări de laudă. Psalmii folosesc din belşug cântări de laudă cu privire la actele lui Dumnezeu legate de creaţie, susţinerea vieţii şi salvarea omului din păcat. Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L, după mărimea Lui nemărginită! (Psalmi 150: 2). Revenim şi reluăm firul ideii despre Dumnezeu.   Mai departe^[21] prin două postulate se pot afirma despre El: 1. Dumnezeu există, 2 Dumnezeu poate fi cunoscut, care sunt afirmaţii a credinţei şi afirmaţii ale experienţei cu El. Existenţa Sa  este un  postulat al credinţei şi nu este necesar o dovedire ştiinţifică. Prin faptul că El transcede creaţia poate fi cunoscut  prin Revelaţie de Sine. Biblia este scrisă pentru a descoperii activităţile Sale, este o revelaţie progresivă prin natura Sa şi atinge punctul culminant prin descoperirea lui în Isus Cristos ca Fiu de Dumnezeu. În lumina acestor postulate se pot face câteva afirmaţii despre Dumnezeu.   Atunci când vorbim despre Fiinţa Lui, El există prin Sine însuşi, iar raportat la creaţie El este independent de ea, mai mult creaţia şi tot ce are viaţă îşi are sursa în El. Acest atribut divin se găseşte exprimat în numele lui Dumnezeu, Iahve care spune despre Sine „Eu sunt Cel ce sunt", adică, „Eu sunt Cel care există prin Sine"  “Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt. ” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce Se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi. ” (Exodul 3: 14). Acest aspect îl prinde şi prorocul (Isaia 40: 28-29). Tot aşa Isus Cristos afirmă „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine”. (Ioan 5: 26). Acest aspect ne indică faptul că independenţa vieţii este un atribut distinct al divinităţii, iar în Scriptură Dumnezeu este descoperit ca şi Izvorul a tot ceea ce există însufleţit ori neînsufleţit, Cel care este Creatorul  şi Singurul care are viaţă în Sine (Ps. 104,   Deut  6: 4).   Al doilea aspect este Natura lui Dumnezeu, care se prezintă ca şi un Duh pur. Încă de la începutul creaţiei Dumnezeu este prezent ca şi Spirit, Duh, care a adus lumina în întuneric,   şi  care a produs ordine  din nimic (Geneza 1: 2-3). La  fel şi Isus Cristos în discuţia cu femeia samariteană îl prezintă pe Dumnezeul ca obiect al închinării noastre ca fiind Duh, Spirit, iar închinarea trebuie să fie în duh. Ioan 4: 24  „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. ” De asemenea Dumnezeu este prezentat ca şi Tatăl Duhurilor (Evrei 12: 9), şi se întâlneşte  expresia „Duhul Dumnezeului Celui viu". Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne. (2 Corinteni 3: 3).  Eternitatea^[22] lui Dumnezeu, infinitatea nu este limitată de factorul timp, iar cu referire la spaţiu vorbim de Omniprezenţa Lui, faptul că cunoaşte toate lucrurile reflectă atributul Omniştieţei, iar prin faptul că are putere să facă toate lucrurile ne indică Omnipotenţa Sa. Prin Infinitatea Lui El este Transcendent faţă de universul Său, detaşat de el fiindcă Dumnezeu există prin Sine, este A Se (Isaia 55: 8-9). În acelaşi timp ne este prezentată Imanenţa lui Dumnezeu, un atribut divin prin care Dumnezeu este prezent în creaţie Isaia 57: 15  „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite”, fiind prezentate atât atributul Transcendeţei cât şi al Imanenţei.   Apostolul Pavel afirm şi el. Fapte 17: 24  „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâni”.   Fapte 17: 28  „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, ….”  Un alt aspect este Caracterul lui Dumnezeu, care se prezintă ca şi o Persoană ce are o calitate, însușire, trăsătură divină, manifestat atât în atributul Transcendenţei cât şi al Imanenţei. În Vechiul Testament  Dumnezeu se descopere ca şi un Domn personal în termenii revelaţiei de Sine şi în condiţiile relaţiilor dintre două persoane în cazul nostru Dumnezeu şi om sau Dumnezeu şi poporul evreu. Din această cauză se pot afirma existenţa unor calităţi raţionale  şi morale ale lui Dumnezeu, aşa cum facem cu privire la fiinţa umană. Dumnezeu este infinit mai mare decât suma atributelor Sale cunoscute de către om „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! (Romani 11: 33). Fiecare atribut divin trebuie tratat  ca o manifestare al lui Dumnezeu într-o situaţie umană în care calitatea Sa s-a făcut vizibilă, ca compasiune, răbdare, milă,   atribute care ne face să se ivească în mintea noastră gândul că atributele lui Dumnezeu desemnează o relaţie cu El. Un atribut nu este mai mare decât altul, nu există mai multă dreptate, sau milă decât neprihănire, sau mânia lui Dumnezeu. Totuşi în relaţia Sa cu omul atributul dragostei iese mai mult în evidenţă.   Înaltă ordine de ideii atributele lui Dumnezeu^[23] se împart în două mari categorii.   “(1) Atribute naturale  legate de măreţia Sa, (2)  Atribute morale  legate de bunătatea Sa.  Din atributele naturale fac parte:   atotputernicia (Apoc 19: 6),   atotştiinţa (Ps. 147: 5),   atotprezenţa (Ps. 139: 7-10),   veşnicia (Psalmi 90: 2), omniştienţa (Psalmi 139: 16),  infinitatea (Ps. 147: 5)   imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1: 17, Ps. 33: 11).   Din atributele morale fac parte: sfinţenia (Ps. 99: 9, 1 Pet. 1: 15-16),   neprihănirea (Ps. 11: 7),   dreptatea (Rom. 2: 6),    adevărul (Ioan 3: 33; 1 Sam. 15: 29, Psalmi 25: 5) harul (Efes. 1: 7; Rom. 5: 17),   dragostea (1Ioan 4: 8),   mila (Efes. 2: 4)”.  Din atributele măreţiei^[24] lui Dumnezeu se pot amintii Spiritualitatea, Personalitatea, Viaţa, Caracterul Infinit Constanţa. Din calităţile morale^[25] ale lui Dumnezeu se pot enumera Sfinţenia, Dreptatea, Justiţia, Autenticitatea, Onestitatea, Credincioşia, Bunăvoinţa Harul, Îndurarea, Persistenţa. Un alt aspect este Voinţa lui Dumnezeu pentru că El este Suveran. „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. ” (Apocalipsa 1: 8). Dumnezeu este Suveran şi ne arată  Voia Sa Hotărâtoare când Dumnezeu îşi duce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor sau altor fiinţe şi Voia Sa povăţuitoare, care îndeamnă omul la mântuire.   De asemenea se are în vedere voia permisivă,    voia activă, ori pasivă al lui Dumnezeu, şi atunci când se pune în discuţie păcatul în opoziţie cu Natura Sfântă, păcatul care este o contrazicere a sfinţeniei şi bunătăţii Lui. Totuşi vedem faptul că omul a avut libertatea de a acţiona cumva împotriva voii şi naturii lui Dumnezeu prin intrarea păcatului în lume. Nebucadneţar  un rege păgân înţelege  acest aspect. Daniel 4: 35  „Toţi locuitorii pământului Sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci? ”. În Noul Testament Isus Cristos este confruntat cu necredinţa oamenilor în contrast cu voia divină  fiind vorba chiar de poporul ales. Matei 23: 37  „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut”! Trebui să recunoaştem faptul că tot ce există depinde de Dumnezeu „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui…” (Faptele apostolilor 17: 28) În ultimă instanţă se va impune voia hotărâtoare a lui Dumnezeu. „Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească”. (Apocalipsa 19: 6). Atunci când vorbim de Subzistenţa lui Dumnezeu ne referim la termenul de comuniune, pe care Tatăl o are în părtăşie cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în conceptul omenesc de Trinitate. Dumnezeu a extins acesta comuniune care este esenţa Sa şi în mod voit l-a creat pe om   „. . . Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea ….”(Geneza 1: 26), o altă  formă în care Dumnezeu sa revelat pe Sine. Pe de altă parte Dumnezeu este A SE, (autosuficienţă), intra se, (teologii latini), iar noi se putea ca să nu existăm nefiind creaţi. Deşi omul s-a despărţit de Dumnezeu prin păcat, El a acţionat pentru restaurarea omului, prin puterea dragostei răscumpărătoare şi ne-a eliberat de  păcat pentru a reintra în părtăşie cu El. În momentul în care  vorbim de relaţia pe care Dumnezeu ca şi Persoană în postura de Tată  o are cu alte Persoane în cadrul Trinităţii şi în afara acestui  spaţiu sacru avem patru tipuri de relaţii prin care se descrie Paternitatea lui Dumnezeu. În primul rând se poate vorbi de  Paternitatea  creatoare prin care într-o relaţie fundamentală Dumnezeu a creat pe Om după Chipul şi asemănarea Sa, Ymago Dey,   care implică darul vieţii. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. (Geneza 2: 7), în trup dar şi în mod spiritual „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său” (1Ioan 5: 11). Acest aspect implică credincioşie din partea omului, iar Pavel le arată atenienilor cât de absurd este să te închini  înaintea unor zei morţi „el a citat dintr-o poezie a lui Aratus („Căci suntem din neamul Lui")”. În concluzie omul este o făptură creată, iar fără un Dumnezeu creator nu ar exista familia omenirii.   Paternitatea teocratică însemnă relaţie dintre Dumnezeu şi poporul Său, indicând o relaţie colectivă şi în acelaşi timp un personală, în cadrul Legământului mozaic. Poporul trebuia să recunoască faptul că este un popor al Legământului şi să recunoască  această relaţie de filiaţie dintre Tată şi Fiu. Maleahi 1: 6  „Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă Sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu, şi care ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău”? sau Osea 11: 1  Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt. Această  paternitate divină apare şi Noul Testament iar Isus Cristos îi spune lui Dumnezeu Tată, la fel şi ucenicii pe care Isus îi învăţă să se roage. (Matei 6: 9-13), incluzîndu-se şi pe Sine, ori versetul care spune „Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi”. (Efeseni 4: 6). Un al treilea aspect este Paternitatea generatoare, care aparţine în mod exclusiv Fiului fiind considerată cea de-a doua Persoană a Trinităţi sub aspectul subordonării în lucrarea cu caracter soteorologic, o relaţie unică dintre Tată şi Fiu, ca „singurul Fiu născut”, relaţie ce nu se poate aplica altor persoane. În  comunicare şi înştiinţarea pe care Isus o transmite Mariei,   El indică două tipuri de relaţii distincte „Tatăl Meu şi Tatăl vostru" (Ioan 20: 17). A  patra formă este Paternitatea adoptivă care ne indică o relaţie răscumpărătoare pentru toţi credincioşii. Aici avem iarăşi două aspecte, din care una este aspectul soteorologic iar al doilea este aspectul   lucrării generatoare a Duhului Sfânt în credincioşi. Aspectul este amintit de apostolul Pavel. Galateni 3: 26  „Căci toţi Sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”. Prin această unire cu Cristos suntem adoptaţi în familia lui Dumnezeu, suntem supuşi la un proces de regenerare şi sfinţire prin Duhul Sfânt   şi prin care ni se acordă titlul de copii ai lui Dumnezeu. Astfel devenim părtaşi a naturii divine, prin Naştere din Nou. Ioan 1: 12  „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. În acest fel prin aspectul filiaţiei  având calitatea de fii suntem şi moştenitori ( Romani1. 8). Aspectul Paternităţii lui Dumnezeu se referă doar la cei credincioşi. Prin rostirea cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” trebuie să avem în noi umilinţă şi smerenie.

3). Îpărăția lui LUI Dumnezeu  și fiii lui David  Vom merge pe linia descendenţilor lui David conform cronologie din Matei din care vom alege împăraţi buni şi răi ajungând în final la Isus Cristos ca Rege.   Primul împărat[26] este Solomon  ca fiu al lui David şi Bat – Şeba,   renumit prin faima sa, fiind de fapt al treilea împărat al lui Israel (cca. 971-931 î. Cr. ), după Saul şi David. Numele lui înseamnă selomoh – paşnic,   numit şi Iedidia ( Iubitul Domnului) de către prorocul Natan. Solomon vine la putere  dar are şi împotrivitori pe Adonia  (2 Samuel 3: 4) care doreşte să ocupe tronul sprijinit de Ioab şi de preotul Abiatar (1 Împăraţi 2: 35).  Natan sprijinit de  Benania, Ţadoc, Natan şi Bat – Jeba îi amintesc lui David de promisiunea făcută cu privire la Solomon, iar David dă instrucţiunile trebuincioase pentru ca Solomon să ocupe tronul. După o serie de intrigi din partea lui Adonia şi a preotului Abiatar, după ce Solomon ocupă tronul, Adonia a fost pedepsit luândui-se viaţa (1 Împăraţi 2: 25),   Abiatar a fost exilat din slujbă (1 Împăraţi 2: 26-27), iar Ioab a fost omorât înaintea altarului (1 Împăraţi 2: 34 ). Este scos în  evidenţă rolul  important de regină mamă,   Bat Şeba având un rol proeminent în urcare pe tron al lui Solomon, dar şi mai mult autorul cărţilor Împăraţilor spune numele mamei fiecărui împărat bun sau rău. (1Împăraţi 15: 2, 10 etc. ). Un semne prevestitor în rău a fost faptul că bătrânii lui Israel  nu au fost invitaţi în luarea deciziilor. Solomon[27] asemenea lui Saul,   şi David,   judecătorii lui Israel au fost aleşi de Dumnezeu, au avut  o putere deosebită (delegată) şi au fost domnitori carismatici. Când Dumnezeu l-a pus să aleagă dintre darurile oferite ((1Împăraţi 3: 5…), el realizează importanţa momentului şi  cere cunoaştere şi  înțelepciune. „Dă, dar, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr! ? ” (1 Împăraţi 3: 9) şi primeşte de la Dumnezeu cu mult mai mult. Solomon i-a întrecut prin înţelepciune contemporanii  din Egipt, Cannna, Edom, şi alte ţinuturi, el devine „patron” al cărţilor de înţelepciune cu caracter didactic din Israel.  În timpul lui a fost o perioadă de bunăstare pace, propice creaţiilor literare, Solomon a compus şi adunat mii de proverbe şi cântări (1Împăraţi 4: 32). Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul au fost atribuite lui Solomon, precum şi doi psalmi ( 72, psalm regal mesianic şi 127, care este un psalm de înţelepciune)  ce completează lista lucrărilor atribuite lui Solomon. Deşii  concepere,  redactare ori întocmire lor finală a avut loc probabil în secolul X, în. Cr,   ele descriu  din plin gloria şi înţelepciunea lui Solomon. Un ecou al antichităţii este doar Alexandru cel Mare), ca o excepţie, iar lui Solomon  i se atribuie  o mulţime de povestiri iudaice, arabe, etiopiene (vezi G. Salzberger,  Die Salomo-Sage, 1907, şi St. J. Seymour,  Tales of King Solomon, 1924). Împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pământului în bogăţii şi înţelepciune. (1 Împăraţi 10: 23). Solomon a domnit în urma tatălui său David şi de la o confederaţie tribală, pre-davidică  cum a fost pe vremea judecătorilor el trebuie să consolideze împărăţia lui  Israel, graniţele ei, dobândite de Saul şi David,  au dus la o conducere centralizată. Deci era pe undeva necesară o „mână de fer”, chiar dacă domnia lui Solomon era una paşnică. Solomon a realizat 12 subdiviziuni teritoriale administrative, (Iosua 15: 20-62)  conform celor 12 triburi ale lui Israel. Fiecare trib avea obligaţia să asigure hrana pentru curtea împăratului timp de o lună odată pe an, care era o răspundere şi greutate pentru popor (1 Împăraţi 4: 22-28). În plus Solomon a recrutat muncitori pentru muncă forţată,   el a folosit 30. 000 de israeliţi, pentru că forţa de muncă  cananită nu era suficientă. („robi de corvoadă" în vers. Cornilescu; n. tr, mas’obed ). În acest fel Solomon  a devenit nepopular,  iar Adoniram supraveghetorul  maselor de muncitori (1 Împăraţi 4: 6, 5: 14, 12: 18) a fost asasinat. Solomon a construit cele două case şi a primit ajutor pentru plata de materiale şi meşteşugari, (1 Împăraţi 9: 10….).   Solomon a mutat  Chivotul în Templu şi Slava lui Dumnezeu se coboară peste Templu 1 Împăraţi 8: 11 „ Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului”. Norul de slavă,   rugăciune lui Solomon,   răspunsul Domnului la Inaugurarea Templului sfinţirea Casei Domnului ocupă un eveniment important în timpul domniei lui Solomon.   El a dat ca şi garanţie lui Hiram 20 de cetăţi din Galileia,  iar poporul a fost revoltat şi plin de resentimente.  Prin faptul că cererea  de soluţionare a nedreptăţilor a fost refuzată de către următorul împărat Roboam, acest aspect a dus la ruperea împărăţiei în două regate, Regatul de Sud şi Regatul de Nord. (1 Împăraţi 12: 4 ….. ). Chiar dacă construirea Templului, nu a avut egal în plan spiritual 1 Împăraţi 8: 29  „Ochii tăi să fie zi şi noapte deschişi asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: „Acolo va fi Numele Meu! ” Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău în locul acesta”, totuşi preţul cerut a fost mare  incluzând bunăvoinţa şi loialitate poporului evreu. Împărăţia lui Israel a cunoscut sub împăratul Solomon a dezvoltare economică mare şi un comerţ înfloritor. Locul geografic este important şi esențial din punctul de vedere comercial  pentru că era împărăţia lui Israel a constituit un „pod”, pe uscat între  Asia şi Egipt aspect pe care Solomon l-a folosit pentru a controla căile importante de caravane de la nord la sud, iar prin legăturile pe care le-a avut cu Hiram  din Tir,   a monopolizat şi căile maritime. Astfel „Eţion-Gheber (*ELAT),  a devenit o importantă bază comercială în activitatea comercială” Flota cu echipaj fenician „naviga spre *Ofir, ducând cupru topit”, iar la întoarcere aduceau „aur, argint, lemn de esenţă tare, pietre preţioase, fildeş şi diferite maimuţe (1 Împăraţi 9: 26-28,   10: 11-12, 22) şi alte produse. Vizita pe care a făcut-o împărăteasa din Seba (1Împăraţi 10: 1-13),   pentru a vedea înţelepciunea lui Solomon, a avut rezultatul scontat dar a avut probabil şi o rezultantă comercială (1 Împăraţi 10: 13-15). Felul în care Solomon a dezvoltat comerţul  a făcut ca argintul să fie  ceva obişnuit. „Împăratul a făcut argintul tot aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele, şi cedrii, tot atât de mulţi ca smochinii sălbatici care cresc pe câmpie”. (2 Cronici 9: 13-28). Bogăţia lui Solomon îl face faimos în toată lumea  dar din păcate avuţia a început să fie centralizată spre nemulţumirea poporului şi condamnarea prorocilor din secolul al  - 8 – lea.   Domnia lui Solomon a fost caracterizată de o perioadă de pace, el a menţinut graniţele Israelului şi a profitat de vidul de putere, în momentul în care Egiptul şi Asiria au fost eclipsate temporar. Solomon a făcut numeroase alianţe    pecetluite în unele cazuri prin căsătorie, şi a menţinut o armată enormă, uriașă. El s-a căsătorit şi cu fiica faraonului, o alianţă deloc neglijabilă. (1 Împăraţi 3: 1, 7: 8). Solomon a profita mult de pe urma alianţei cu Hiram, fenicienii se aflau într-o perioadă de prosperitate colonială şi au asigurat împăratului  materialele necesare Templului cât şi o piaţă de desfacere pentru recoltele alimentare în Palestina. Apărarea militară a lui Solomon se baza pe cetăţile de la graniţele imperiului şi care erau ocupate de campaniile de călăreţi  (1 Împăraţi 9: 15-19).   „Armata lui în rezervă cuprindea  grajduri pentru cai  (1Împăraţi 4: 26,   2 Cronici 9: 25, 1 Împăraţi 10: 26). ”Descoperirile arheologice au scos la  suprafaţă vestigii din perioada respectivă ca „Haţor, *Ghezer Meghido, ….. . Vezi Y. Yadin, „Megiddo" şi „Hazor” în IDBS, 1976. ” Deşii perioada de domnie a lui Solomon a fost caracterizată de pace, au fost două incidente, care au umbrit această pace relativă. Hadad un prinţ din Edom, Hadad, refugiat în Egipt, a intrat în partea de Sud a Regatului pentru a prăda (1 Împăraţi 11: 14-22, 25), dar cu implicaţii minore, iar al doilea caz a fost Rezon  care a luat Damascul de la Israel, a întemeiat o împărăţie independentă (2 Samuel 8: 6), totuşi acest fapt care a slăbit împărăţia lui Solomon. Astfel  împărăţia bine închegată de la începutul domniei lui Solomon care se întindea de la „Golful Aqaba până la Oront şi Eufrat, şi de la coasta mediteraneană până în Transiordania (1Împăraţi 4: 24)”, era în primejdie de a ceda în mai multe fracţiuni. (M. F. Unger, Israel and the Aramaens of Damascus, 1957, p. 47-57). Solomon face o greşeală enormă prin căsătorii cu femei străine care sunt un avantaj politic, dar un regres spiritual.   De fapt  Solomon calcă porunca lui Dumnezeu cu privire la  legea dată  pentru împărat. „Dar să n-aibă mulţi cai ….. Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur…., o copie a acestei Legi, pe care s-o ia de la preoţii din neamul leviţilor. ….s-o citească în toate zilele vieţii lui, ….. să se teamă de Domnul Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din Legea aceasta şi toate poruncile acestea, (Deuteronomul 17: 16-19). Fascinaţia aurului[28] nu l-a ocolit nici pe Solomon, în Biblie ne sunt prezentate câte cazuri în care „asfaltul“ din Apocalipsa este încă la mare căutare pe planeta Tera”. Această realitate o găsim în istoria poporului evreu, Geneza 13: 2  Avram* era foarte bogat în vite, în argint şi în aur. (Geneza 24: 53), este amintit  şi de apostolul Petru. (1 Petru 3: 3-6). La fel sunt istorisite podoabele care s-au pus pe viţelul de aur  (Exod. 32: 2-4). Un al treilea exemplu sunt podoabele care au fost duse de poporul evreu pentru facerea Cortului, „din prinosul lor” (Exod. 35: 21-22). De asemenea prorocul Isaia ne vorbeşte despre femeile din vremea lui care sunt împodobite, iar Domnul le va face de ocară (Isaia 3: 18-24).   La fel avem imaginea unei neveste din vremea lui Ezekil „Astfel, ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi ai fost îmbrăcată cu in subţire, cu mătase şi cusături cu fir. Ai mâncat floarea făinii, miere şi untdelemn. Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunseseşi chiar împărăteasă. (Ezechiel 16: 13). Nici în perioada Noului Testament această atracție irezistibilă pentru aur nu a dispărut (Iacov 2: 1-3). Astfel Solomon nu mai respectă monoteismul credinţei poporului Israel, iar prin căsătorii cu femei străine s-a ajuns la un sincretism religios foarte dăunător în plan spiritual. Ruptura Legământului mozaic dintre popor şi Dumnezeu nu a avut cum să rămână nepedepsită. Judecata a fost amânată în timpul vieţii lui Solomon datorită promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut lui David.   Ce a făcut Solomon, a fost o politică fără de îndurare, impozite, corvoadă, au adus rezultate negative în timpul domniei lui Roboam şi succesorul acestuia (1 Împăraţi 11: 1-13). În 931 B. C. Regatul lui Solomon se rupe în două, şi avem Regatul de Sud şi Regatul de Nord. În mod succint am descris cele mai importante momente din viaţa şi domnia lui Solomon care de la strălucire a ajuns la decădere moral spirituală antrenând şi poporul în idolatrie.   Solomon a fost un  rege bun dar conform unor standarde umane, raportate „la fel ca tatăl său, David şi „Teologia Templului” 2 Cronici 7: 14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”.  2 Cronici 7: 19  „Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele”. Al doilea împărat despre care vom vorbii este Roboam[29], fiu al lui Solomon şi al Naamei, (mamă amonită), numele lui (ebraică: רחבעם  în ebr.  rehab’am, „mărirea poporului”) devine ultimul rege al Israelul unit, şi primul rege al Regatului de Sud. Cronologia domnie este disputată, dar în linii mari se acceptă o domnie de 17 ani, (931- 913 î. Cr, (1 Împăraţi 14: 21). Prin politica aspră a lui Solomon faţă de poporul său, taxe şi corvoadă, după moartea lui, s-a ajuns la o confruntare dintre Roboam  şi populaţie, iar  împăratul care era foarte orgolios a intrat în conflict cu cei care nu a mai vrut să accepte impozitele şi muncă silită. După ruperea împărăţiei Ioroboam a fost încoronat peste 10 triburi din Regatul de Nord, iar Roboam a rămăs la Ierusalim în Regatul de Sud format din Iuda şi Beniamin. Se ajungea la conflict armat dacă nu intervenea prorocul Domnului Şemaia.  „Aşa vorbeşte Domnul: „Nu vă suiţi şi nu faceţi război împotriva fraţilor voştri, copiii lui Israel! Fiecare din voi să se întoarcă acasă, căci de la Mine s-a întâmplat lucrul acesta. ” Ei au ascultat de cuvântul Domnului şi s-au întors acasă, după cuvântul Domnului. (1Împăraţi 12: 24). Roboam a construit în Regatul lui Iuda turnuri fortificate, pentru a putea  lupta împotriva filistenilor şi a Egiptului. De asemenea el a fost în conflict cu Regatul de Nord din pricina practicilor păgâne instaurate acolo şi un număr mare de preoţi şi leviţi care au fugit în Regatul de Sud. (2 Cronici 11: 14),   Şişac regele Egiptului  a atacat Palestina a jefuit-o şi a prădat Ierusalimul. (1Împăraţi 14: 25-27). O serie de factori au dus la decăderea spirituală a lui Iuda, unul dintre ele fiind  influenţa femeilor străine, (mama regelui), soţia preferată Maca, iar invazia egiptenilor anunţată de Şemaia a fost de fapt o pedeapsă divină. Roboam s-a pocăit  (2 Cronici 12: 12) iar a numele lui nu este menţionat în genealogia lui Isus Cristos „ dar mai este ceva. ”Roboam, din mamă amonită[30],  a luat o nevastă păgână ca şi Solomon, dar Roboam era „prea mic pentru o împărăţie aşa de mare”. El a avut 41 de ani când a ajuns împărat peste Regatul lui Iuda şi a domnit 17 ani la Ierusalim. Deşii deciziile sunt personale  acţiunile lui Roboam a fost un rezultat a politicii lui Solomon care a fost „imitat” şi  „ a clădit nevestelor lui temple ale dumnezeilor lor și le-a lăsat să trăiască și să-și crească copiii fiecare în religia ei”. (1 Regi 11: 1- 6, 7-8)   şi  Roboam răspunde de  deciziile sale sunt personale. Prin continuarea politicii duse de Solomon, Roboam s-a descalificat, ca şi urmaş al lui David, dar şi mai grav era o descalificare în faţa lui Dumnezeu. „ Iuda. . ………Au făcut de toate urâciunile neamurilor pe cari le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (1 Regi 14: 22-24). În textele din  Cronici ne arată în mod mai amănunţit aspecte interesante din viţa lui Roboam. El a întărit cetăţile de război şi a sperat că într-o zi va aduce înapoi cele 10  seminţii ai lui Israel. „….Iuda şi Beniamin erau ai lui“ (2 Cron. 11: 5-17). Al doilea aspect este că Roboam a avut un avantaj spiritual prin faptul că leviţi şi preoţi, cu adevărat credincioşi au migrat din Regatul de Nord în Iuda la Ierusalim. „….. Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda, şi au întărit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani; căci trei ani au umblat în calea lui David şi a lui Solomon“ (2 Cron. 11: 13-17). În acest fel împăratul  şi-a întărit regatul cu oameni devotaţi lui Iehova.   Roboam era priceput în aşi consolida poziţia, şi a pus reprezentanţi din familia lui în punctele şi funcţiile cheie ale ţări. „……….. . El a lucrat cu minte, împrăştiind pe toţi fiii săi în toate ţinuturile lui Iuda şi lui Beniamin, în toate cetăţile întărite; le -a dat de mîncare din belşug, şi le -a căutat o mulţime de neveste“ (2 Cron. 11: 18-23). Din păcate el nu a fost sincer în relaţia sa cu Dumnezeu, ci un om idolatru şi a înlocuit  credința religioasă în Dumnezeu, cu relativismul, sincretismul religios, care era o apostazie pe faţă. Poporul a făcut şi el la fel. 2 Cronici 12: 1  „Când s-a întărit Roboam în domnie şi a căpătat putere, a părăsit legea Domnului, şi tot Israelul a părăsit-o împreună cu el”. Atunci Dumnezeu a smerit pe Roboam sub o putere străină,  Şişac  împăratul Egiptului. „….. A luat cetăţile întărite ale lui Iuda, şi a ajuns pînă la Ierusalim“ (2 Cron. 12: 2-4). Nu întâmplarea sau diferite circumstanţe geopolitice au fost vinovate de invazie ci Roboam şi poporul, iar Dumnezeu le trimite un mesaj prin proroc pe Şemaia. Aşa vorbeşte Domnul: , , Voi M’aţi părăsit; vă părăsesc şi Eu, şi vă dau în mînile lui Şişac“ (2 Cron. 12: 5). În urma acestor evenimente, împăratul căpeteniile s-au smerit şi au afirmat înaintea Domnului , , Domnul este drept! “, iar Dumnezeu pentru că s-au smerit  a făcut pedeapsa mai uşoară „. . Pentrucă Roboam se smerise, Domnul Şi -a abătut mînia dela el, şi nu l -a nimicit de tot. Şi tot mai era ceva bun în Iuda“ (2 Cron. 12: 6-12). Dacă pe timpul lui Solomon scuturile erau de aur, Roboam a făcut scutiri de aramă, iar „ slava” nu mai era ca şi altădată. „arama a luat locul aurului”! Și  prin acest aspect  Roboam s-a dovedit prea mic pentru o poziția așa de mare, iar inima lui  l-a tras în jos. ” Roboam a decis el însuşi  să nu caute pe Domnul, a făcut fapte rele chiar dacă a fost influenţat de mama şi soţia sa decizia îi aparţine în totalitate. „Roboam a adormit cu părinţii săi, şi a fost îngropat în cetatea lui David. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Abia“ (2 Cron. 12: 16). Textul ne spune despre „faptele dintâi“ și „faptele cele de pe urmă“, ale lui Roboam, care era departe de Căile Domnului. Pe lângă alte păcate el a făcut aceleaşi greşeli ca şi Solomon „Roboam iubea pe Maaca, fata lui Absalom, mai mult decât pe toate nevestele şi ţiitoarele lui; căci a avut optsprezece neveste şi şaizeci de ţiitoare şi a născut douăzeci şi opt de fii şi şaizeci de fete” (2 Cronici 11: 21).  Roboam a avut împreună cu Maaca, fiica lui Absalom, un fiu,  Abia, care a devenit rege după moartea sa. De asemenea a fost tot timpul  o stare de conflict  între  cele două regate. „Între Roboam şi Ieroboam a fost război tot timpul cât a trăit Roboam”. (1Împăraţi 15: 6). Aceleaşi cerinţe  ale lui Dumnezeu faţă de evrei şi împărat din perioada Vechiului Testament sunt termeni sunt valabili  şi în perioada Noului Testament „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. (Romani 13: 10), sau în timpurile din  urmă  (Apoc. 2: 4-5). În concluzie  Roboam a fost un rege rău dar conform standardelor umane „ ca şi tatăl său David” sau raportat la „Teologia Templului”.  2 Cronici 7: 14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”. 2 Cronici 7: 19  „Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele”. Asa[31]  fiul lui Abiam este al treilea împărat în Regatul de Sud, domneşte 41 de ani peste Iuda (911-870 î. Cr. )  În perioada de început a domniei este caracterizat de o râvnă religioasă în care este abolită închinarea la zei păgâni prostituţia cultică şi a îndepărtat imoralitatea. Reforma  a reuşit şi datorat şi faptului că Asa a îndepărtato mama lui din poziţia  sa oficială. 1Împăraţi 15: 13  „Şi chiar pe  Maaca n-a mai lăsat-o să fie împărăteasă, pentru că făcuse un idol Astarteei. Aşa i-a sfărîmat idolul, şi l-a ars în pârâul Chedron”,   dar din păcate nu a mers în profunzimea schimbării.   1 Împăraţi 15: 14  „Dar înălţimile n-au pierit, cu toate că inima lui Asa a fost în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui”.   De la schimbarea inimi se trece la fapte, iar această credinţă „o inimă dată Domnului”, dar fără o acţiune în fapte, lasă un semn de întrebare. Dacă mergem în cartea Cronicilor ne sunt prezentate rezultate deosebite în lupta pe care o duce împotriva lui Zerah. 2 Cronici 14: 12 „ Domnul a lovit pe Etiopieni dinaintea lui Asa şi dinaintea lui Iuda, şi Etiopienii au luat-o la fugă” iar Asa recunoaşte contribuţia adusă de Dumnezeu în victorie. Ulterior în contrast ca să-l învingă pe Baeşa cere ajutorul Sirie (2 Cronici 16: 7), şi nu se mai încrede în Dumnezeu. El modifică şi întăreşte cetăţile Miţpa şi Gheba de la graniţa de Nord al Regatului lui Iuda. În perioada de sfârşit a domniei lui Asa el este marcat de boală (2 Cronici 16: 12) şi o serie de războaie care privite prin prisma de vedere a cronicarului au fost rezultatul neascultări împăratului Asa de Iahve.  2 Cronici 16: 7  „În vremea aceea, Hanani, văzătorul, s-a dus la Asa, împăratul lui Iuda, şi i-a zis: „Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei, şi nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale”. „Asa a adormit…. şi a murit în al şi a murit în al patruzeci şi unulea an al domniei lui” (2 Cronici 16: 13. )  Asa[32] a întărit puterea lui Iuda, ia înfrânt pe Cuşiţi, dar a purta război şi cu Israel (1Împ 15: 16-17), de asemenea Hanani a prorocit împotriva lui „2 Cronici 16: 9  „……. Ai lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie” şi este aruncat în temniţă. Asa[33] a fost unul dintre puţinii regi buni din Regatul lui Iuda, totuşi a cerut ajutor nu de la Domnul ci de la Bem – Hadad regele Sirie în luptă lui cu Baeşa. Cu acest prilej regele Siriei profită şi Asa  a luat din comorile Domnului şi a plătit tribut unui rege străin. Nu este permis  ca ce este al lui Dumnezeu să fie dat altei persoane. Boala de picioare reflectă de fapt nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de Asa 1 Împăraţi 15: 23  „Toate celelalte fapte ale lui Asa, toate isprăvile lui şi tot ce a făcut, şi cetăţile pe care le-a zidit, nu Sunt scrise oare în cartea Cronicilor împăraţilor lui Iuda? Totuşi, la bătrâneţe, a fost bolnav de picioare”.  Reluăm ideea şi ne reamintim că Asa[34] era tânăr când a murit Abiam, mai târziu după victoria împotriva Egiptului, sfătuit de prorocul Azaria face o reformă religioasă, înlătură idolii din multe cetăţi, repară altarul Domnului şi face Legământ pentru al slujii pe Dumnezeu.  Dar situaţia se schimbă spre sfârşitul vieţii  şi el nu s-a mai temut de Domnul.   2 Cronici 16: 10  „Asa s-a mâniat pe văzător, şi l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în acelaşi timp Asa a apăsat şi pe unii din popor”. Totuşi  Asa a fost un rege bun dar conform standardelor umane „ ca şi tatăl său David” sau raportat la „Teologia Templului” 2 Cronici 7: 14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”. 2 Cronici 7: 19  „Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele”. Ultimul rege de care ne ocupăm este Ahaz[35], (ebr.  ahaz, „el a apucat", abreviat de la Ioahaz „YHWH a vindecat - ebraică:  אחז , o abreviere a lui Ioahaz , "Dumnezeu a ținut”) care domneşte în regatul lui Iuda, (732-715 în. Cr), fapt care este consemnată şi în  inscripţie a împăratului „(Tiglat-Pileser III (Yauhazi, vezi ANET; p. 282). Aliaţii Israelului, Reţin, regele Siriei, au invadat Regatul lui Iuda (2 Împăraţi 16: 5). Au existat pierderi de vieţi omeneşti şi mulţi au fost luaţi prinzioneri. Oded intervine pentru repatrierea lor (2 Cronici 28: 5-15). Prorocul Isaia încercă în mod inutil să-l determine pe Ahaz să-şi întoarcă privirea spre Domnul  (Isaia 7: 1-12). Dar Ahaz nu crede în Dumnezeu şi cere ajutorul Asirie, ori preţul plătit este golirea visteriei şi un secol de vasalitate. Pe de altă parte filistenii şi poporul din Edom profită de slăbiciunea regatului şi fac raiduri pe teritoriul evreilor (2 Cronici 28: 17-18). Aceste  nenorociri, dezastre care au lovit  colectivitatea poporului evreu „sunt prezentate ca o judecată divină împotriva lui Ahaz, din cauza apostaziei sale flagrante” Ahaz s-a închinat şi lui Moloc. „Ci a umblat în calea împăraţilor lui Israel; şi chiar a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. (2 Împăraţi 16: 3, 2 Cronici 28: 2- 4, 23-25). „Ahaz[36] a fost un împărat rău înaintea Domnului totuşi  Evanghelia lui Matei îl menţionează pe Ahaz în Genealogia lui Isus”. Regele[37] regatului lui Iuda, se confruntă cu duşmani externi, iar în acest context nefavorabil prorocul Isaia prezice naşterea unui izbăvitor Isaia 7: 14  De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel. Prorocia are o ţintă imediată cu privire la salvarea naţiunii şi eliberarea lui Iuda de ameninţarea din Nord a regatului Asirian, dar mai principal este cu bătaie lungă cu privire la Unsul Mesia Cristosul, ca salvator al omenirii din păcat Matei 1: 23  „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuil” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Ştim că Ahaz a introdus un nou altar în Templul de la Ierusalim, după modelul sirian. Tatăl lui Ahaz, Jotham[38], a fost coregent în ultimii 15 ani din domnia lui Ozia „Cartea Regilor spune despre Jotham: "El a făcut ce este drept în ochii Domnului ".  Ca și în cazul multora dintre regii lui Iuda, scriitorul biblic se plânge totuși că " locurile înalte nu au fost îndepărtate, poporul a continuat să ofere jertfe și să ardă tămâie acolo". Numai că înălţimile nu le-a stricat; poporul tot mai aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi. Iotam a zidit poarta cea mai înaltă a Casei Domnului. (2 Împăraţi 15: 35). Ahaz a reuşit să menţină o perioadă  pacea în Regatul lui Iuda, în timp ce regatul de Nord cu capitala la Samaria cade în  mâinile imperiului Asirian 722 B. C. Deşii ce venea din politica externă a lui Ahaz, părea atunci  o ”binecuvântare”, în interior a devenit un blestem, fiindcă la începutul domniei, apelând la Damasc după ajutor a „jurat omagiu pe victoriosul Tiglath-Pileser”. El a participat la ceremoniile religioase care onorau zeităţile păgâne. Impresionat de strălucirea culturii asiriene le-a implementat în Iuda. Împăratul a făcut o „reformă religioasă” prin care se permitea evreilor să se închine în orice loc deferit, dar şi la  Ierusalim. El este condamnat pentru aceste fapte de scriitori biblici, de proroci, dar mai grav de către Dumnezeu. Deşii a avut succese externe, Iuda se bucura de o oarecare libertate în timp ce Regatul de Nord fusese cucerit pe “epitaful său biblic spune: Ci a umblat în calea împăraţilor lui Israel; şi chiar a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. (2 Împăraţi 16: 3)”. El a încurajat pluralismul religios în detrimentul credinţei monoteiste a evreilor în Dumnezeu.   Fiul lui Ahaz, Ezechia a întors poporul Israel cu faţa spre Dumnezeu la o formă monoteistă de închinare, dar acest lucru s-a realizat  se face pentru o perioadă scurtă şi cu impact minor. „Ahaz a fost un împărat controversat iar conform tradiţiei rabinice, Ahaz a fost un împărat care a perseverat în rău  şi nu  se va pocăi ( Sanh 103, Meg 11 a)”. Isaia a trebuit să înveţe pe ascuns. (Yer Sanh, 28b, Gen. Rxlii). Ahaz a fost un rege rău, conform standardelor umane „ca şi tatăl său David” sau raportat la „Teologia Templului” 2 Cronici 7: 14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”. . . 2 Cronici 7: 19 „ Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele” . Oricare ar fi felul în ceea ce privește poziţia sa ca rege, considerat rău tradiția evreiască și cea creștină, ambele sunt  în consens că Ahaz este unul dintre strămoșii lui Mesia.

4). Împărăția Cerurilor în conceptul Noului Testament[39]. Vestirea Împărăţie Cerurilor  se face de către Ioan botezătorul şi Isus.  Matei 3: 2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape. ”  Împărăţia Cerurilor este tema  a predicării în care sunt incluse pocăinţa şi judecata Se cerea  purificare şi cernere, iar  condiţia pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este pocăinţa  plus botezul pentru iertarea păcatelor.  Isus preia acelaşi mesaj. Mat 4: 17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”. În Evanghelia după Matei cap 5-7  pasaj numit  şi „Predica de pe munte”, se creionează şi portretul caracterului creştin.   Se atacă probleme ca  fericirile, ucenici sare şi lumină, Legea şi prorocii, despre ucidere, despre preacurvie şi despărţire, despre jurământ, iubirea vrăşmaşului, despre milostenie şi rugăciune,  Tatăl nostru, despre post, adevăratele comori, grijile, judecăţi, stăruinţa în rugăciune, poarta cea strâmtă, prorocii mincinoşi, casa zidită pe stâncă. Standardele sunt foarte ridicate: Matei 5: 48  „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”   Isus Cristos nu strică legea ci o împlineşte şi intrarea în Împărăţia cerurilor se face prin Naşterea din Nou (Isus şi Nicodim). Ioan 3: 3  „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. ” 5  Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Deşi în majoritatea cazurilor conceptul de Împărăţie al lui Dumnezeu  se confundă cu Împărăţia cerurilor totuşi există diferenţe între ele. Ele sunt tema centrală în predicarea lui Isus. În Evanghelia după Matei mesajul este adresat evreilor în timp ce Marcu  şi Luca folosesc termenul de Împărăţia lui Dumnezeu, între cele două nu există diferenţă mari de înţeles iar dacă se compară Matei 5: 3 şi Luca 6: 20, găsim mai mult o formă adecvată de exprimare totuşi la o citire atentă ne dă ceva mai mult.  Deşi pentru noi este mai greu  de priceput totuşi nici Isus şi nici Ioan nu au încercat să explice înţelesul lor, iar evreii primului secol au înţeles ce vor să spună. Pentru teologii secolului XIX nu este atât de clar, dar termenul presupune că Mesia a inaugurat Împărăţia Cerurilor la standarde cereşti pe acest pământ, şi că ea se va extinde şi este un termen treptat şi ascendent. Aici[40] este implicată formula deja – nu încă, de la un început, o creştere cu finalitate în viitor. Împărăţia Cerurilor va fi  finalizată pe acest pământ la revenirea Regelui (Matei 24: 15-35). Împărăţia Cerurilor nu este sinonimă cu  Împărăţia  Lui Dumnezeu ea  este o aplicaţie a Suveranităţii lui Dumnezeu  fiind ilustrată în pilde.   Matei 13: 24  „Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui”, iar vrăşmaşul seamănă neghina. Matei 13: 31  „Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa”, iar de la o sămânţă mică se face un copac mare   Matei 13: 33  „Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala, ”  de  la un volum mic se ajunge la unul mare.   Matei 13: 45  Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase, el vinde tot pentru mărgăritar are valoare. Matei 13: 47  Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti” şi se despart peştii mari de cei mici. Matei 25: 1  Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui, unde diferenţa este cantitatea de  ulei din candelă. Originea conceptului de Împărăţie al lui Dumnezeu este oglindită în gândirea ebraică care aştepta restaurarea împărăţiei,   evreii aşteptau pe Mesia pentru realizarea acestei împărăţii, dar predomina aspectul naţional, cosmic, apocaliptic, în detrimentul unei împărăţii spirituale instaurate de Dumnezeu. Romani 14: 17  „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Mesia este Miel  şi Leu în acelaşi timp, dar despărţit în evenimente de anul de îndurare, lucru pe care nu l-au înţeles evreii. Evreii deşi născuţi pentru împărăţie nu au beneficiat de ea, cu mici excepţii, un  exemplu fiind  Iosif din Arimateia. De asemenea Împărăţia Cerurilor înseamnă mai puţin decât Împărăţia lui Dumnezeu care cuprinde toată creaţia. Evanghelia după Matei face parte din evangheliile sinoptice. Matei Îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca fiind Regele. În Matei capitolele 5-7, este descrisă relaţia dintre credincios şi Dumnezeu dar şi relaţiile dintre credincios şi semenii. Expresia de Împărăţia cerurilor, (ebr.  malekut samayim), vine din gândirea ebraică târzie, în care se aştepta în viitor, un Mesia, un Dumnezeu care să intervină în mod categoric în istoria poporului evreu. Venirea sau intervenţia divină era aşteptată cu nerăbdare de poporul evreu pentru restaurarea naţiunii, bunăstarea poporului, eliberarea lui de sub jugul roman. Astfel venirea Împărăţie Cerurilor este o speranţă pentru viitor prin apariţia lui Mesia, care netezeşte drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe timpul Domnului Isus  existau speranţe escatologice în iudaism sub diferite forme, dar predomina aspectul naţional, cosmic şi apocaliptic, în detrimentul unei Împărăţii cu aspect spiritual. Speranţele erau legate de  profeţiile din Vechiul Testament de restaurarea tronului lui David şi venirea lui Dumnezeu pentru a reînnoi lumea. În psalmi şi scrierile profetice manifestare suveranităţii regale ale lui Dumnezeu este unul dintre conceptele centrale ale credinţei şi speranţei credincioşilor din Vechiul Testament, unde suveranitatea aparţine Fiului Omului. Isaia 9: 6  „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”, Geneza 12: 3  „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. ” Numeri 24: 17  „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set. ” Luca 1: 32  „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David”. Evrei 1: 9  „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi. ” Isaia 7: 14  „De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi”). „Psalmi 2: 7  „Eu voi vesti Hotărârea Lui” -zice Unsul-„Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut”. În momentul în care Ioan Botezătorul, mai târziu Isus au proclamat Împărăţia cerurilor, acest lucru a implicat un apel la o trezire spirituală, o pocăinţă, şi a avut o semnificaţie universală. Ioan a predicat pocăinţa şi a vestit judecata divină ca o realitate foarte apropiată Matei 3: 10  „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc”. Venirea lui Dumnezeu ca şi Împărat are ca şi scop purificare cernerea şi judecata. În acelaşi timp Ioan îndreaptă privirea spre  Cel care are să vină „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustiu: „Neteziţi calea Domnului! ”, cum a zis prorocul Isaia. ” (Ioan 1: 23). Cei care vin la Ioan au nevoie de pocăinţă,   spălarea păcatelor, pentru a scăpa de mânia viitoare şi să intre în Împărăţia Cerurilor (Matei 3: 1-12).  Totuşi Ioan a avut îndoieli  cu privire la Isus.  „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? ” (Matei 11: 2-3), la care primeşte un răspuns categoric ). În momentul în care Ioan Botezătorul nu este sigur de faptul că Isus Cristos este Mesia i se transmite. „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. (Matei 11: 4-5), leproşii sunt curăţaţi, morţii sunt înviaţi (Matei 11: 2, . . Luca 7: 18). Este predicată mântuirea şi oferită celor săraci în duh, celor flămânzi şi celor ce plâng, Împărăţia Cerurilor  fiind a lor. De asemenea este proclamată iertarea păcatelor ca o realitate prezentă dar şi cu un aspect de viitor, percepută şi  ca şi o dispensaţie „Fiule, fiică, păcatele îţi sunt iertate; căci Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele" (Marcu 2: 1-12,  et passim)”.  Mesajul proclamat de Isus, cheamă la pocăinţă, la botez, vesteşte judecata şi se arată semnificaţia mântuitoare a Împărăţiei Cerurilor. De asemenea se intră în miezul problemei, este anunţată Împărăţia Cerurilor, care este o realitate prezentă fiind manifestată în Persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Întreaga  propovăduire al lui Isus[41] este marcată de această realitate dominantă Isus  fiind prezentul şi viitorul. Sub aspectul prezent Împărăţia Cerurilor se manifestă în Persoana şi lucrarea lui Isus în mod vizibil prin scoaterea demonilor(Luca 11: 20) şi vindecări miraculoase, chemare la pocăinţă şi vestirea judecăţii. Prin izgonirea demonilor (Matei 12: 29), Împărăţia Cerurilor pătrunde în domeniul lui Satana, iar puterea lui este înfrântă. Isus are puterea de a delega şi altora putere, ucenicii fiind investiţi cu puterea lui Cristos ca şi martori ai Împărăţiei. (Luca 10: 18 şi  mai departe). Ce au dorit să vadă prorocii şi evreii din Vechiul Testament, au văzut ucenicii şi noroadele. (Matei 13: 16; Luca 10: 23). Toate acestea indică faptul că Isus Este Cristosul Fiul lui Dumnezeu, iar Împărăţia Cerurilor a venit prin El „auto-basileia”, El fiind şi Robul Domnului. Mesianitatea lui Cristos arătată în evanghelii este  o realitate prezentă aici şi acum. Nu numai că Isus se proclamă Rege dar avem pasaje în care El este proclamat ca şi Mesia, la momentul botezului, pe Muntele schimbării la Faţă şi când este umplut cu Duhul Sfânt (Matei 3: 16), El este învestit cu autoritate divină  (Matei 21: 27) astfel Isus are o autoritate absolută fiind trimisul lui Dumnezeu care a fost vestit în profeţii. Scriptura este împlinită prin cei care ascultă (Luca 4: 21). El a venit să împlinească (Matei 5: 17…), să vestească Împărăţia (Marcu 1: 38), şi să caute mântuirea pentru cei pierduţi (Luca 19: 10), De asemenea Isus Cristos a venit  „slujească pe alţii şi „să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10: 45)”, dar  sunt şi oameni care se împotrivesc. „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire" (Matei 11: 6; Luca 7: 23),  Acesta este un avertisment care arată caracterul „ascuns” al Împărăţiei Cerurilor. Ea este o realitate prezentă şi prin faptul că demonii nu au fost aruncaţi încă în osândă veşnică (Matei 8: 29). Caracterul ascuns al Împărăţie Cerurilor este mai adânc, se  reflecta şi în Împăratul care vine în chip de  Rob al Domnului care suferă (Isaia 53), păsările au cuiburi dar Fiul Omului nu are adăpost. Matei 8: 20  Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul. ” El va fi pus în numărul celor fărădelege, Împărăţia va venii dar pe calea Crucii, abia apoi Împăratul îşi exercită autoritate peste întreaga lume (Matei 4: 8, 28: 18). El trebuie să umble pe calea ascultării de Dumnezeu, ca să îndeplinească neprihănirea. (Matei 3: 15). Manifestarea Împărăţiei Cerurilor are un conţinut şi o desfăşurare istorică în lumea noastră. Ea trebuie vestită de toţi credincioşii, Cuvântul trebuie să fie semănat, să încolţească şi să crească, fără ca oameni să ştie cum se face acest lucru. (Marcu 4: 27). Ogorul este lumea în care sămânţa este semănată (Matei 13: 38), la toate neamurile (Matei 28: 19) şi până la marginile pământului. Împărăţia Cerurilor  este o experienţă intimă şi spirituală când Isus Cristos este primit în inimă ca  Mântuitor şi Domn în inimile oamenilor. Cristos este Regele, iar credincioşii sunt supuşii care datorează ascultarea faţă de Împărat.   Împărăţia cerurilor nu are graniţe, teritorii, capitale, nu izbeşte privirile este de natură spirituală, este o realitate prezentă, este înăuntrul nostru. Romani 14: 17  „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.   Învierea aduce o nouă dimensiune viitoare a împărăţiei, iar  Israelul va intra în Împărăţia cerurilor prin Biserică.    Avem un deja -  nu încă, cu împlinire în viitor în care „Împărăţia Cerurilor cuprinde toate naţiunile şi toate epocile, până când va veni Isus Cristos la sfârşitul lumii”. Un alt aspect este Împărăţia şi Biserica, amândouă sunt în lume, dar nu sunt identice, ci Biserica este inclusă în Împărăţie, relaţia dintre ele poate fi privită în mai multe moduri. Biserica este aceea care a acceptat Evanghelia prin credinţă şi ia parte la mântuirea oferită de Cristos şi Împărăţia Cerurilor în care este inclusă iertarea păcatelor adoptarea de către Dumnezeu şi Duhul Sfânt care locuieşte în credincios ca rezultat fiind o viaţă eternă.   Ca şi o mică definiţie[42] Împărăţia Cerurilor este o totalitate,   în care este inclusă Biserica fiind adunarea credincioşilor care se închină şi  vestesc Evanghelia.   Cartea Apocalipsei ne zugrăveşte victoria şi domnia lui Cristos  iar portretul caracterului celui care face parte din  Împărăţia Cerurilor este zugrăvită de către apostolul Pavel: Galateni 5: 22 -23  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Teologia Noului Testament[43] pune accent pe Împărăţia Cerurilor legată de Cristos, de istoria mântuirii,   şi de aspectul escatologic. Biserica face ca Împărăţia să fie vizibilă credincioşii fiind lumină şi sare. (Matei 11: 28-30). Biserica este chemată să facă lucrarea de misiune în lume, iar slujitorii au primit talanţii şi aşteaptă Parousia. „Împărăţia nu este mărginită de graniţele bisericii”, Cristos fiind deasupra tuturor lucrurilor, mai presus de orice. Schimbare produsă de creştinism în oamenii dominaţi de religii naturale este dovada caracterului atotcuprinzător al Împărăţiei Cerurilor, unde teama de forţele ostile ale demonilor dispare. Împărăţia cerurilor are impact în societate atât din interior cât şi din exteriorul ei prin puterea răscumpărătoare. Atunci când vorbim de Împărăţia lui Dumnezeu[44] ne gândim la Suveranitatea lui Dumnezeu care deţine controlul în toate lucrurile  şi care este Domn peste toate lucrurile. Faptul că unii dintre oameni se împotrivesc, şi resping autoritatea lui Dumnezeu ne indică faptul că vestirea Împărăţia Cerurilor  este aplicarea practică a domniei lui Dumnezeu în problemele oamenilor şi Isus şi-a Început lucrarea (Marcu 1: 15). Ea operează deja  şi intră în oamenii care o primesc (de Matei 12: 28, Luca 17: 20 şi mai departe). Isus a avut puterea să asigure ucenicii că  „Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră" (Luca 6: 20,  Matei 5: 3), „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! ” (Matei 5: 10). În acelaşi timp Împărăţia Cerurilor vizează viitorul  „va veni cu putere" (Marcu 9: 1,   Matei 6: 10, Luca 19: 11, 22: 18), Ea este prezentă şi va devenii universală. Aceasta va fi o împlinire viitoare, o completare finală, a aceea ce a început deja cu Isus Cristos. Prin credinţă şi o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu oameni pot să intre în Împărăţia Sa. În Apocalipsa este prezentată domnia lui Cristos ca Împărat care este biruitor[45] (Apocalipsa 5: 1….. ), dar şi pe antihrist şi Satana, care se luptă împotriva Bisericii şi a Împărăţiei Cerurilor, până în final când vor fi biruiţi.   Împărăţia Cerurilor va fi în plinătatea ei într-un pământ şi un cer nou. În gândirea teologică conceptul de Împărăţie a Cerurilor a cunoscu diferite influenţe ale şcolilor de gândire teologică. În gândire teologică romano- catolică o influenţă mare a avu Augustin,   în care biserica este o dispensaţie pământească, actualizată ca Împărăţia lui Dumnezeu prin ierarhia ecleziastică. Împărăţia se suprapune cu frontierele  puterii şi autorităţii bisericii şi se întinde în lume prin misiune şi înaintare biserici. Cam tot aşa cred şi ortodocşii. Reformatorii  în schimb pun accentul pe aspectul spiritual al Împărăţiei Cerurilor în care Cristos este suveran  şi este propovăduită prin Cuvânt prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt. Teologia reformată de mai târziu merge spre moralism, (Kant) sub influenţa Iluminismului şi Pietismului, cu sens mai individual ca „suveranitatea harului şi păcii în inima oamenilor”. Pietismul a aştepta venirea Împărăţiei, dar fără vreo semnificaţie pozitivă prezentă. A existat şi o concepţie dualistă despre împărăţie, o interpretare social-religioasă, (Kutter şi Ragaz, în Elveţia), creştinismul radical (Predica de pe Munte, -Tolstoi), sau credinţă evoluţionistă în linie ascendentă („Evanghelia socială" din America).   În contrast cu aceste interpretări denaturate moraliste şi evoluţioniste, etc, Teologia Noului Testament pune accentul pe ceea ce a predicat Isus cu privire la Împărăţia Cerurilor, care are semnificaţie legată de mântuirea lumii acum dar şi escatologic. În altă ordine de idei observăm[46] că deşii iudeii cred în Dumnezeu, pierd dimensiunea  spirituală escatologică, şi rămân practic tot într-un univers material. În creştinism în mod paradoxal deşi au aceeaşi sursă Biblia, părerile sunt împărţite cu privire la Împărăţia Cerurilor. Creştinismul timpuriu percepe venirea Domnului în stare de alertă, fiind gata în orice moment pentru parousia, (a doua venire a lui Isus) din cauza persecuţiei exercitate de imperiul roman (creştinii din Tesalonic şi alţii, după convertirea lui Pavel). De fapt această stare de oprimare a religiei creştine a durat cam 300 de ani, iar creştinii percepeau dimensiunea viitoare a cerului din Escaton ca iminentă.  Ca şi vreme a sfârşitului tema predominantă în Noul Testament este Marele Necaz,  Nenorocirea şi Zilele Răzbunării. (Matei 24: 15-22, Marcu 13: 14-20, Luca 21: 20-33). În religia Catolică printre alte greşeli sunt persoane care afirmă faptul că al „treilea secret de la Fátima” se referă la o profeţie despre sfârşitul lumii cu privite la corupţia bisericii romano–catolice, dar Vaticanul contrazice afirmaţiile respective. În plus trecerea sufletelor în Cer sau Iad, se face prin Purgatoriu, dar textele respective se află în Cărţile Apocrife, pe care nici evreii nu le acceptă acum în Canon, ele fiind considerate cărţi care ajută. Purgatoriul[47] „(provine din latină:  purgatorium) este, în credinţa romano-catolică, un loc de curăţare prin foc a sufletelor păcătoase, înainte de a avea acces în paradis” În evul mediu focul era considerat un mijloc de curăţire a păcatelor, dar Tertulian (ca 150-220), „refrigerium interum", "refrigerium" consideră că sufletele sunt în “sânul lui Avraam, ” ele nu suferă ci acolo aşteaptă judecata de apoi. „În secolul al VI-lea,  Papa Grigore I cel Mare caută să precizeze imaginea purgatoriului şi să-l integreze în procesul de ispăşire a păcatelor”. De asemenea şi „În catehismul publicat în 1992 care este aprobată de Papa Ioan Paul al - II-lea,  versiunea despre purgatoriu al papei Grigore I cel Mare:  „trebuie să se creadă că înaintea Judecăţii de Apoi, există o posibilitate de ispăşire a păcatelor mai mici. ” Dante Alighieri, surprinde acest aspect în opera sa Divina Comedie, („Inferno”,  „Purgatorio”,  „Paradiso”),   condus  în infern de poetul Virgiliu.   Romano – catolicii folosesc şi textul din Matei „De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. (Matei 12: 31), şi alte texte din care deduc că sunt păcate mai uşoare care vor fi iertate, dar este o susţinere subţire pentru asemenea concept. Învăţătura se bazează pe rugăciunea pentru cei morţi, iar exemplul este Iuda Macabeul care aduce  jertfa de ispăşire „(Jertfa Euharistică, pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu)”, ca cei morţi să fie dezlegaţi de păcat (2 Mac 12, 43-46). „Biserica Catolică recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi. ^”  Reamintim faptul că şi în Biserica romano- catolică, conţinutul credinţei creştine nu este determinat de Scriptură ci de interpretările pe care le face Biserica,   sfinţii Părinţi, sau teologi asupra anumitor texte biblice care   sunt numite dogme. În cazul acesta percepţia despre Cer sau Iad,    este  puternic deformată, şi este puţin probabil din păcate, fiind o gândire umană limitată care nu este ancorată în Scriptură pentru a percepe şi înţelege şi a intra în Cer sau Iad. În Ortodoxie pe lângă textele biblice profetice stareţul Dionisie Ignat, face afirmaţia că Părinţii ai bisericii ca „Sfântul Nil Atonitul, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Moise Arapul sau Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica” au avut vedenii despre sfârşitul lumii, care urma să se împlinească în anii noştri după secolul XVIII, (începând cu anii 2010 A. D. ), moment în care răul se va înmulţii, va fi un război înfricoşător  şi se va arăta împărăţia lui Antihrist, după care va urma sfârşitul”. De asemenea şi „Patriarhul Chiril I al Moscovei afirma în 2013 afirma că recunoaşterea de către statele occidentale a căsătoriilor gay prevesteşte sfârşitul lumii”. Problema  este că în credinţa şi învăţătura ortodoxă se axează pe „simfonia bizantină”, care înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu[48] care este aici şi acum dar şi într-o dimensiune viitoare în excaton, (sacerdotium şi Imperium, “Justinian”), dar ea cântă pe note false, fiindcă lumina nu poate sta împreună cu întunericul,   iar Biserica va avea două valori absolute, Dumnezeu şi omul, în loc de un singur adevăr absolut, care este Dumnezeu, în plus tradiţia este mai presus de ce spune Scriptura. În mediul Protestant Neoprotestant şi Evanghelic, de asemenea există numeroase referiri la sfârşitul lumii, cu bătaie lungă în Escaton[49]. Isus  avertizează ucenicii să fie gata în orice moment pentru ca Parousia să nu îi prindă nepregătiţi. Aşa cum am amintit  tema profetică înaintea sfârşitului este  necazul, ca o oglindire a  conceptului  din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus se referă la aceasta ca  „Marele Necaz,  Nenorocirea şi Zilele Răzbunării”. Dar în final Isus Cristos va fi Împărat peste Împărăţia Cerurilor, iar apoi „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere”. (1 Corinteni 15: 24) De asemenea în ultima carte din Biblie avem o altă imagine. Apocalipsa 21: 1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 3  Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”. Aici se redă o finalizare şi o împlinire totală a Împărăţiei Cerurilor. Nu vor intra în ea cei care umblă în nelegiuire  „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! „(Apocalipsa 22: 15).  Noi trebuie să o percepem într-o dimensiune viitoare şi prioritară Luca 12: 31  „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Împărăţia Cerurilor are un aspect atemporal Luca 9: 27  „Adevărat vă spun, că Sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Din aceste exemple  de aşteptare a Împărăţiei Cerurilor, înţelegem că ancorarea gândirii creştinului în Biblie este mai mult decât necesară.

5). Concluzii. În primul rând trebuie să înţelegem faptul că Dumnezeu a ales un om, pe Avram, din care descinde poporul evreu care avea două mandate principale. Evreii trebuiau să fie lumină pentru neamuri „…. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. ” (Isaia 49: 6), şi nu au fost lumină ci au făcut lucruri mai rele decât popoarele cucerite de ei în Cananan, iar al doilea lucru să îl aducă pe scene istoriei pe Mesia, eveniment care s-a întâmplat, la Naşterea Mântuitorului, aici intervenind voia hotărâtoare a lui Dumnezeu. În al treilea rând poporul evreu îşi desfăşura viaţa sub trei Legăminte divine, fiind vorba despre Legământul de la Sinai, Legământul palestinian şi Legământul davidic din care primele două legăminte erau condiţionate. În cărţile Regilor ne este prezentat perioada  de aur a regatului din timpul lui Solomon,  construirea Templului, apoi ruperea împărăţiei  şi decăderea moral / spirituală  a poporului care sfârşeşte a fi dus în robie, fiind disciplinat aspru de Dumnezeu pentru că a călcat în mod deliberat Legământul mozaic. Ne este prezentat standardul la care se raportau împăraţii „la fel ca tatăl său, David”, sau legate de Legământul mozaic, ori „teologia Templului”, ” 2 Cronici 7: 14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”. . . 2 Cronici 7: 19 „ Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele”, ele fiind  norme de viaţă social/ spirituale la care omul nu s-a putut conforma. Toţi împăraţii din Regatul de Nord au făcut ce este rău înaintea Domnului, iar în Regatul  de Sud, au fost şi împăraţi buni, dar nu în totalitate, având carenţe care au afectat şi viaţa social religioasă a poporului, iar în mod inevitabil doar au întârziat pedeapsa în final au sfârşit exil. Aici vedem Harul lui Dumnezeu care a întârziat disciplinarea, este subliniat rolul prorocului în detrimentul preotului care media  păcatul între  om, naţiune şi Dumnezeu şi imposibilitatea omului de a conform şi a ţine Legământul condiţionat făcut cu Dumnezeu. Excepţiile a unor evrei care sau conformat şi au fost credincioşi Domnului au fost foarte puţine. Cărţile Regilor au un aspect narativ, istoric şi profetic ele s-au axat pe descrierea unor perioade din timpul domniei Solomon, Roboam, Ieroboam, Ioaram, Iehu şi Ioas, legate de probleme regale şi politice şi proroci ca Ilie, Elisei, Isaia, Ieremia, care se implică în probleme naţiuni.  Se menţionează apogeul monarhiei din timpul lui Solomon, construirea Templului, călcarea Legământului, iar conduita poporului şi a împăraţilor se făcea având ca şi punct de referinţă Lege lui Moise  (Tora). Binecuvântarea sau blestemul asupra poporului ţinea de ascultare sau neascultare, predominând aspectul material, dar cu ţintă spirituală. Profetul era ultimul lucru prin care Dumnezeu avertiza poporul înainte de al pedepsi. Dumnezeu binecuvintează pe oamenii credincioşi dar pedepseşte pe cel necredincios. Poziţia profetului faţă de împărat şi popor reflecta şi relaţia prorocului cu Dumnezeu. Lucrurile pe care Solomon nu trebuia să le deţină, mult aur multe neveste şi mulţi cai, prevedere stipulată în Legământul din  lui Dumnezeu cu evreii, dar  este călcată  şi de  ceilalţi împăraţi. Cea ce ne comunică cărţile Regilor, este incapacitatea omului, în cadrul Legământului cu Dumnezeu de a se conforma cerinţelor Domnului şi Harul lui Dumnezeu de a amâna cât mai mult pedeapsa, pe care totuşi o aplică poporului evreu, iar mai departe în istorie,  până la intrarea creştinilor, a celor care cred, în Noul Legământ. Se scot în evidenţă prefigurări legate de Templu în care locuieşte Dumnezeu cu starea credinciosului în Noul Legământ şi Împărăţia Cerurilor care este el însuşi  şi un loc în care locuieşte Dumnezeu. 2 Corinteni 6: 16……” Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. ” Din cărţile Regilor se poate învăţă pericolul pe care îl prezintă puterea, banii şi nestatornicia în căsătorie sau relaţii multiple.   De asemenea mediul în care trăim influenţează credinciosul în mod negativ, deşi ar trebuie să fie invers. La fel în viaţa credinciosului de cele mai multe ori, după succes, apar şi eşecuri în credinţă, sau după o lovitură sau încercare mai vine un una, dar nu trebuie să ne pierdem speranţa Psalmi 89: 21  „mâna Mea îl va sprijini, şi braţul Meu îl va întări”. În mod inevitabil este necesar să vorbim în termeni umani despre Dumnezeu cuvinte numite antropomorfisme, ca  Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul.  De la bun început este necesară precizarea faptului că noi ştim despre El doar în măsura în care ni s-a descoperit şi în funcţie de relaţia mântuitoare pe care o avem cu El, fiindcă mintea umană este finită, iar Pavel recunoaşte acest lucru  „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! (Romani 11: 33). La întrebările cine este Dumnezeu,  sau cum este El, răspunsul îl găsim pe paginile Scripturii, şi de la început El  se prezintă lui Moise:   Exodul 34: 6  Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, 7  care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam! ” De asemenea vedem o realitate a prezenţei Lui în creaţie, fiinţa umană, istorie şi istoria Binecuvântării. A nega această realitate  este o nebunie, alienare de care sufere majoritatea oamenilor. De asemenea Scriptura ne descopere un Dumnezeu care există prin Însuşi, termen numit Asietate  şi în cadrul Sfintei Treimi egale în esenţă, dar subordonate în lucrare. Dumnezeu este Duh iar închinarea  trebuie să se facă tot în duh Ioan 4: 24  Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. ” Dumnezeu se prezintă şi ca o Persoană care are calităţi, denumite atribute divine. Prin acestea ne este descoperit caracterul lui Dumnezeu. Sunt atribute care ţin de natura lui Dumnezeu, pe care omul nu poate să le aibă, dar sunt  şi atribute divine comunicabile, pe care Dumnezeu le-a pus şi în fiinţa umană, iar omul este responsabil de felul în care foloseşte calităţile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi, milă, dragoste, iubire, etc. De asemenea am înţeles faptul că Dumnezeu în Suveranitatea Sa povăţuieşte şi porunceşte omului să se pocăiască, omul poate să asculte sau să refuze ca şi fiinţă liberă  dar pe de altă parte indiferent de voinţa omului El îşi duce planurile la îndeplinire în cazul acesta judecata.  Dintre atributele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mut în evidenţă, dar acest lucru nu exclude mânia lui Dumnezeu în ziua judecaţi. La întrebarea cine este Dumnezeu El răspunde lui Moise  „Eu sunt, Eu sunt cel ce sunt. ” În diferite împrejurări şi acţiuni El se descopere oamenilor prin diferite Nume, permiţându-le credincioşilor să  i se adreseze sub diferite denumiri. De la numele sacru YHWH,   înlocuit cu Domnul, în Noul Testament credincioşii au posibilitatea să îi spună Tată. Acest lucru presupune o relaţie cu El de tipul eu – Tu, în care credinciosul este fiinţa creată, iar Dumnezeu este creatorul şi mântuitorul, iar smerenia, teama sfântă,   păcatele iertate, adorarea şi bucuria sunt termeni prin care ne putem apropia de El. Este greu să afirmi cum arata Dumnezeu fiind Duh, dar şi Persoană, iar Chipul şi imagine Lui Dumnezeu, trece dincolo de tot ce îşi închipuie omul. În plus nu este posibil acest lucru: „Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate* omul să Mă vadă   şi să trăiască” Restabilirea Ymago Dey se face prin curăţarea păcatelor la Jertfa de pe Calvar,   şi se arată  mai degrabă în termeni caracterului lui Dumnezeu,  sfinţenie, dragoste etc, (atributele comunicabile), prin revenirea la ce a fost Adam şi Eva înainte de cădere. O imagine a Slavei lui Dumnezeu ne este prezentată de Ezekil şi de Ioan, care nu au cuvintele necesare să o descrie, apelând la figuri de stil „ochii Lui erau ca para focului”. Doar în cer îl vom vedea pe Dumnezeu în Gloria Sa. Domnul s-a descoperit şi prin Norul de Slava, pe muntele Sinai, la cortul întâlnirii în Templu şi la Schimbarea la Faţă, fiind asociat cu persoana lui Cristos. Se poate vorbi despre Voia îngăduitoare a lui Dumnezeu, o anumită toleranţă la păcatele omului, până la un moment dat, necredinţa oamenilor, o realitate a acestei lumi, a păcatului umanităţii, dar la care El a dat soluţia prin Jertfa Fiului Său pe Cruce. Dar  la sfârşit omul va avea de a face cu Voia Sa hotărâtoare, judecata cu o finalitate a Cerului pentru cei mântuiţi şi osândei veşnice pentru cei care au respins oferta lui Dumnezeu în Cristos. El există prin Sine Însuşi, A SE, (autosuficienţă) în părtăşie cu Fiul şi cu Duhul Sfânt,  prinşi în conceptul de Trinitate, dar în părtăşie şi cu omul creat. „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea ….”, care ne arată scopul pentru care a fost creat omul, au alt mod în care Dumnezeu s-a descoperit, iar prin eliberarea de păcat avem din nou posibilitatea părtăşiei cu Dumnezeu ca şi Tată. Dumnezeu are calitatea de creator al universului  şi Tată, care este o relaţie fundamentală între om şi Dumnezeu. Astfel omul prin Cristos a primit şi el calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Aici iese în evidenţă aspectul soteorologic al lucrării lui Cristos. În felul acesta de la alegerea unu om, un popor al Legământului se ajunge la Noul Legământ în care avem ca Tată pe Dumnezeu. La acesta stare se ajunge prin credinţă, pocăinţă Naştere din Nou şi un proces de sfinţire a credinciosului. Astfel paternitatea lui Dumnezeu în relaţia cu Fiul şi cu oamenii răscumpăraţi, a îmbrăcat mai multe forme, iar noi avem posibilitatea să rostim Tată Nostru.  Reluam puţin ideea şi după căderea în păcat în Istoria Binecuvântării Dumnezeu a ales un om, pe Avram, iar din descendenţii lui apare poporul evreu, care este un popor al Legământului, cucereşte Cananul şi se formează după perioada judecătorilor Împărăţia lui Israel. Ea se divide după domnia lui Solomon  în două regate, care din cauza ne-respectării Legământului mozaic, sunt pedepsite de Domnul, cucerite, iar poporul este dus în robie. Din linia descendenţilor lui David, nici împărăţii buni, cu atât mai mult împărăţii răi, nu au reuşit să se conformeze Legământului făcut de popor cu Dumnezeu, punctul de referinţă fiind „ ca şi tatăl său David, sau „Teologia Templului”. De la Împărăţia lui Dumnezeu şi împăraţii Israelului se ajunge la final la Împărăţia Cerurilor în care Cristos este Rege. Solomon a fost un împărat bun, a avut puţine împotriviri din partea duşmanilor interni sau externi. A fost un împărat ales de Dumnezeu,  era charismatic, a cerut pricepere şi înţelepciune de la Dumnezeu pentru a conduce poporul, a primit ce a cerut şi încă mult pe deasupra. Faima lui a întrecut cu mult reputaţia împăraţilor contemporani dar şi pe alţii.  „Îţi voi da, pe deasupra, bogăţii, averi şi slavă, cum n-a mai avut niciodată nici un împărat înaintea ta, şi cum nici nu va mai avea după tine. ” El este vizitat de  Împărăteasa din Seba. Solomon scrie literatură de înţelepciune, îşi consolidează regatul, face alianţe, construieşte Templul, mută Chivotul lui Dumnezeu în Templu îşi face o casă, dar pe de altă parte la un moment dat construcţiile, munca forţată şi dările sunt o povară pentru popor. Deşi aurul era ceva obişnuit „Greutatea aurului care venea pe fiecare an lui Solomon era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur”, (2 Cronici 9: 13), apropo de numărul fiarei (Apocalipsa 13: 18), conducerea era centralizată, spre nemulţumirea evreilor  şi a prorocilor contemporani lui. Apărarea militară a imperiului costa mult, şi se trecuse  la  monarhie care avea un aspect autoritar. Perioada de domnie a împăratului Solomon a fost caracterizată de pace, cu mici excepţii  şi a avut graniţele imperiului cele mai extinse,  imperiul e a fost consolidat, dar a avut şi deficienţe care au slăbit împărăţia. Solomon nu ţine seamă de poruncile date pentru împărat din Decalog, are mult aur, multe neveste şi mulţi cai. De asemenea femeile au întors inima împăratului de la Dumnezeu spre idoli străini. 1 Împăraţi 11: 4 „Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. 5  Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa Sidonienilor, şi după Milcom, urîciunea Amoniţilor”. Acest compromis este începutul decăderii morale şi spirituale a poporului în idolatrei, iar împăraţii succesori au urmat cu mici excepţii greşelile făcute de Solomon. Fascinaţia aurului nu l-a ocolit  pe Solomon, iar „asfaltul“ din Apocalipsa este încă la mare căutare pe planeta Tera” Această realitate o găsim în multe locuri şi la multe persoane din Vechiul şi Noul Testament, fiind o realitate şi a zilelor noastre. Judecata a fost amânată din pricina promisiunilor făcute de Dumnezeu lui David, dar după moartea lui Solomon asistăm la ruperea Împărăţie lui Israel. Solomon a fost considerat un rege bun, raportat la standardele umane legate de „Teologia Templului” şi totuşi „………….Fiindcă ai făcut aşa şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, ……… voi rupe Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care l-am ales. ” (1 Împăraţi 11: 9-13). După domnia lui Solomon, împărăţia se rupe, iar ca şi succesor este împăratul Roboam care domneşte peste Regatul lui Iuda cu capitala la Ierusalim. El continuă politica lui Solomon de asuprire a poporului, fapt care a dus la rupere Împărăţiei lui Israel. Cu un caracter orgolios şi duplicitar, căderea moral / spirituală era inevitabilă şi s-a descalificat în faţa Domnului. În conflict de interese este pe picior de război cu Regatul de Nord, şi doar intervenţie lui Dumnezeu opreşte un război civil. El a fost un împărat priceput, şi-a consolidat tronul,  regatul, a întărit cetăţile şi în prima parte a domniei a făcut lucruri bune,  cu aspecte pozitive. El a beneficiat de sprijinul celor care s-au refugiat din Regatul de Nord, preoţi leviţi şi cu oameni  consacraţi Domnului. Ca duşman l-a avut pe Şişac regele Egiptului care a jefuit Iuda, iar arama a înlocuit aurul, dar Şişac era un instrument de pedeapsă, pentru că Roboam şi-a întors faţa de la Dumnezeu. Decăderea moral / spiritual a împăratului şi a poporului,   a pornit pe fondul neascultării împăratului Solomon de Dumnezeu, prin mame necredincioase şi alegerea de soţii din popoare păgâne Roboam îi urmează exemplul. Deşi se caută circumstanţe atenuate, pe fondul istoric, situaţia geopolitică, sau alte elemente, decizia de al urma sau al părăsi pe Domnul rămâne ceva personal, iar dacă eşti şi împărat, antrenezi întreg poporul în sincretism religios şi idolatrie. Roboam a avut şi momente de pocăinţă, iar Dumnezeu ia uşurat pedeapsa.  Un punct de vedere este şi faptul că nu era pregătit pentru un regat aşa de mare, dar este discutabil, mai ales raportat la a fi un împărat bun sau rău. Textul menţionează în principal prima parte a domniei lui Roboam şi „faptele cele de pe urmă”, în care Roboam  era departe de cale Domnului. El a făcut pe placul nevestelor, a umplut ţara de idoli şi urâciune, ducând poporul în degradare spiritual / morală, o apostazie pe faţă în neascultarea faţă de Dumnezeu. Între cele două regate a fost o permanentă stare de conflict, deşi evreii erau fraţi. Cerinţele lui Dumnezeu nu se schimbă, el cere dragoste faţă de fraţi în toate timpurile. Romani 12: 10  „Iubiţi-vă unii pe alţii cu* o dragoste  frăţească. În cinste*, fiecare să dea întâietate altuia”. Roboam a murit şi  în locul lui a domnit fiul său.  Deşi este un rege rău numele lui este menţionat în genealogia lui Isus Cristos (Matei 1: 7). Un alt împărat considerat bun este Asa, care domneşte peste Regatul lui Iuda şi are o domnie lungă. Perioada de la început este caracterizată de râvnă religioasă, se desprinde de influinţa mamei sale, şi aici se vede din nou rolul jucat de unele femei, mame sau soţii, în luare deciziilor de către împăraţi. El aboleşte închinarea la zeii străini şi  îndepărtează imoralitatea, aceste acţiuni fiind un început de reformă spirituală. Cuvântul ne spune că „inima lui Asa a fost în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui”, dar el nu finalizează reforma, aspect care ridică un semn de întrebare şi ne face să înţelegem faptul că o credinţă doar a inimi trebuie să fie şi una practică, altfel avem o contradicţie, un conflict între starea inimi şi viaţa de credinţă sau creştină, care se va materializa ulterior în ascultarea sau neascultare de Domnul.  Războaiele duse de împărat sunt un rezultat al neascultării de Dumnezeu. Asa poară război cu Etiopia şi Domnul îl ajută să învingă împăratul recunoscând ajutorul dat de Dumnezeu în luptă. Din păcate Asa, poartă război cu fraţii lui din Nord, iar  când este atacat de Baeşa, care este împărat peste Regatul de Nord el cere ajutor regelui Sirie care cere tribut. Împăratul se conformează şi dă ce este a lui Dumnezeu unui împărat străin şi păgân, faptă care nu a plăcut Domnului. El îl pedepseşte pe Asa printr-o boală, dar împăratul nu o recunoaşte ca şi o pedeapsă divină. Spre sfârşitul vieţii lui el nu se mai teme de Domnul şi aruncă în închisoare pe prorocul Domnului. Totuşi raportat la   punctul de referinţă „ca tatăl său David”, sau „teologia Templului” Asa este un rege bun dar din punct de vedere uman cu limitările de rigoare. Al patrulea rege  amintit a fost  Ahaz, care a fost  un rege rău. În timpul domniei lui a fost atacat de duşmani externi,   Siria invadează regatul lui Iuda, se pierd vieţi omeneşti şi sunt luaţi prinzioneri. Prorocul Isaia încearcă în zadar să-l facă pe împărat să se întoarcă la Domnul, iar prorocul Oded intervine pentru reîntoarcerea în ţară a robilor luaţi de asirieni. Împăratul nu crede în Dumnezeu şi alege o altă putere străină ca ajutor, care îl costă fiind vasal  mult timp plus tributul plătit. Şi filistenii  se folosesc de slăbiciunea regatului pentru al ataca. Dar şi mai mult atât el cât şi poporul pierd în plan spiritual. Aceste întâmplări nefericite sunt o judecată divină a  necredinţei  poporului  şi împăratului care s-a închinat lui Moloc plus alte urâciuni. Deşi este un împărat rău în faţa Domnului, chiar în timpul domniei lui este prorocit  de către Isaia, un om care va salva poporul din robie, prorocie cu aspect imediat dar care bate şi în viitor, cu privire la Mesia „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” care va salva omenirea din păcat. Deşi Ahaz menţine o pace internă, şi graniţele regatului, el nu o face cu ajutorul lui Dumnezeu ci cu sprijinul unor împăraţi păgâni, aduce omagiu lui Tiglath-Pileser, participă la ceremoniile religioase păgâne, ritualuri pe care le implementează în regatul lui Iuda. Astfel el face un fel de „ reformă religioasă”, care este de fapt un sincretism religios, în care evreii aveau posibilitate să se închine în orice fel de loc şi la orice fel de zeu. Este încurajat pluralismul religios în defavoare religie monoteiste aşa cum a fost poruncită.   Exodul 20: 3  „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”. El continuă să fie un împărat rău, iar credinţa în Domnul se făcea pe ascuns. Ezechia, fiul lui Ahaz face o reformă religioasă, întoarce poporul evreu cu faţa la Dumnezeu, dar este o perioadă scurtă de timp. Oricât de rău a fost Ahaz, el este unul din strămoşii lui Mesia ca descendenţă umană, iar aici vedem voia hotărâtoare al lui Dumnezeu. Vedem cum în cadrul Legământului mozaic  avem împăraţi răi şi buni, dar predomină răul, Legământul este călcat şi chiar şi împăraţii buni, sun buni doar parţial şi nu reuşesc să ţină Legământul lui Dumnezeu cu naţiunea, acesta fiind pedepsită de Dumnezeu în mod drastic, foamete, război, şi robie. Binele sau răul sunt definiţi ca şi concepte umane, ancorate mai mult sau mai puţin la etica Biblică. Marcu 10: 18  „Pentru ce Mă numeşti bun? ” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu”. Punctul de raportare este „ca şi tatăl său David”  şi „teologia Templului”,   2 Cronici 7: 14 „ dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”. 2 Cronici 7: 19 „ Dar dacă vă veţi abate, dacă veţi părăsi legile şi poruncile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, 20  vă voi smulge din ţara Mea pe care v-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa aceasta pe care am închinat-o Numelui Meu, şi o voi face de pomină şi de batjocură printre toate popoarele” iar  Împărăţia  Israelului este pierdută pentru moment, sărim câteva trepte de istorie şi se face trecerea de la împărăţia pe acest pământ la o dimensiune spirituală denumită Împărăţia Cerurilor, sau Împărăţia lui Dumnezeu, care are un început în Isus Cristos, Mesia, Unsul lui Israel. Prin Isus Cristos  se face trecerea în mod vădit de la o împărăţie pământească la Împărăţia Cerurilor având un caracter spiritual vestită de Ioan botezătorul şi de Isus Cristos. Romani 14: 17  „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. În ea se intră prin pocăinţă, botez şi Naştere din Nou fiind  inclusă şi judecata finală ca temă a predicării. Se merge dincolo de litera Legii la motivaţia inimi credinciosului. Astfel în Predica de pe Munte Isus creionează portretul cetăţeanului care face parte din împărăţie. Dacă pentru contemporanii lui Isus conceptul, termenul de Împărăţie a Cerurilor, era suficient de clar, pentru teologii secolului XXI, Împărăţia cerurilor este percepută uşor diferit în limbaj teologic şi doctrinar, între diferite confesiuni Protestante şi Neoprotestante. Împărăţie Cerurilor este începută de Isus Cristos,  este aproape, se ia cu năvală, vine cu putere, este în creştere, şi are o finalitate şi împlinire în escaton. Se implică formula deja -  nu încă, în viaţa credinciosului, a Bisericii dar mai ales a Împărăţiei. Acolo vor intra  credincioşi smeriţi, cei săraci în duh, cei care sunt prigoniţi, să fie neprihănit, nu ca cărturarii şi fariseii, poţi să fii mare sau mic în împărăţie, totuşi cel mai mic va fi mai mare decât Ioan Botezătorul, acolo nu vor intra cei care au doar pe buze numele lui Isus şi vor  venii  alţii de la  Apus şi Răsărit şi vor sta la masă cu patriarhi. Cărturarii şi fariseii contemporani cu Isus se opun ca oamenii să intre în Împărăţia Cerurilor, dar nu intră nici ei, făcând un dublu păcat. Bogaţii intră greu în Împărăţia Cerurilor, nu pentru cu averi ci pentru faptul că inima lor este alipită de bogăţii. Despre ea se vorbeşte în pilde,  ca pilda talanţilor, pilda celor 10 fecioare, pilda nunţii fiului de împărat, pilda lucrătorilor viei, pilda robului nemilostiv, şi alte pilde. Pilda este o figură de stil care poate îmbrăca şi forma de proverb, maximă sau fabulă, este o învăţătură, un model de urmat, un termen de comparaţie, care serveşte ca inspiraţie pentru o realitate la care nu se poate face o afirmaţie directă  în care se aplică formula „se aseamnănă” cu”.   Deşii evreii aşteptau un Mesia şi o Împărăţie, fiind  născuţi pentru a intra în Ea, ei refuză din cauza învăţăturilor rabinilor care aşteptau o împărăţie într-o altă dimensiune, puternic ancorată în naţionalism, aspect cosmic, apocaliptic. Ei doreau o restaurare a naţiunii,   bunăstarea poporului şi eliberarea de jugul roman, pierzând cu mici excepţii dimensiunea spirituală a Împărăţiei Cerurilor. Profeţii din Vechiul Testament fac referire la Mesia, Fiul Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, dar evreii ratează ţinta. În aspectul prezent dar şi viitor Împărăţia Cerurilor este legată de Persoana lui Isus Cristos, care lucrează cu putere,  autoritate ce este delegat mai târziu apostolilor. Lumea lui Satana, răul este învins de către Cristos care inaugurează noua Împărăţie. Ea are şi un caracter ascuns, fiind o pricină de poticnire pentru cei necredincioşi. Abia după momentul Crucii Isus Cristos are autoritate peste Împărăţie Cerurilor ce are un caracter universal şi în toate timpurile. Ea trebuie să fie vestită de către credincioşi, fiind în desfăşurare, este o realitate din care facem parte ca şi credincioşi, dar în care este inclusă şi Biserica, dar este şi în inima noastră, accentuând dimensiunea spirituală. Prin faptul că facem parte din Biserică şi avem roadele Duhului Sfânt în noi, suntem o dovadă a realităţii Împărăţiei.   Credincioşii şi Biserica au acceptat Evanghelia, şi o vestesc mai departe, Biserica fiind incusă în Împărăţie şi în acelaşi timp fiind o manifestare a Împărăţiei Cerurilor şi o face vizibilă. Credincioşii fiind lumină şi sare, Împărăţia şi Biserica au impact în societate cu caracter mântuitor. Avem posibilitatea să contribuim la lărgirea Împărăţiei cerurilor  şi trebuie să facem acest lucru prin viaţă şi Cuvânt. În  final ni se arată Domnia lui Cristos  sub aspect biruitor şi înfrângerea lui Satana. În Teologia Noului Testament, se pune accentul pe ce a predicat Isus Cristos despre Împărăţia Cerurilor, sub aspect soteorolgic şi în dimensiune escatologică.   Deşi sursa primară este Biblia părerile sunt împărţite şi există diferenţe în ceea ce priveşte aspectul soteorologic şi escatologic. În creştinismul timpuriu, venirea Împărăţiei Cerurilor  era percepută ca fiind foarte aproape, din pricina valurilor de prigoană din timpul Biserici primare şi prigonirea ei de către imperiul Roman.  „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare”. După unirea Bisericii cu statul, percepţia se schimbă, conţinutul credinţei este formulat de către Biserica Catolică, doctrinele fiind înlocuite de dogmă, apărând idei, care nu au suport biblic ca Purgatoriul, ca şi loc de curăţire şi de trecere dintre Iad şi Rai. La fel şi sub aspectul soteorologic preoţii au puterea de a dezlega omul de păcate. Rugăciunile pentru morţi, apelarea la sfinţi, este ceva obişnuit. Tradiţia, învăţăturile sfinţilor, este mai presus de ce scrie în Scriptură. Acest lucru este o înşelare în masă, şi o credinţă foarte comodă, adoptată de către mulţi, poţi să duci o viaţă imorală fiindcă în final preotul le „rezolvă” pe toate. În Ortodoxie lucrurile nu stau mai bine, au prioritate „zicerile sfinţilor”, tradiţia, „sinfonia bizantină” cântă pe note false, iar aşteptarea escatologic este puternic ancorată în aspectul material  deoarece  lumina nu poate coexista împreună cu întunericul,   iar Biserica un absolut moral spiritual, ancorat în Scriptură. În mediul Protestant, Neoprotestant, şi Evanghelic soteorogia şi lucrurile de la sfârşitul lumii, sun ancorate în învăţătura lui Isus Cristos şi a ucenicilor, astfel că parousia nu ne poate prinde nepregătiţi, iar acest lucru înseamnă să fim treji.  „Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului. ”  Pavel ne spune că cei care trăiesc în păcat nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.  „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, 10  nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Cerurilor are un aspect atemporal, şi căutarea ei trebuie să fie ceva prioritar în viaţa credinciosului „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Amin.

6). Bibliografie:

Sait www. theophilos. 3x. ro

Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-imparati. html

SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/imparati-cartile. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-imparati. html

Comentariu Biblic al credinciosului V. T  de William – MacDonald

STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de Vasile Talpoș Editura   Didactică și Pedagogică R. A. București 1999 

Dumnezeu se arată lui Ilie de Ardelean Viorel

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cine-Dumnezeu. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Dumnezeu-cum-arata. html

Curs intern de Închinare Teocentrică  2 de dr Paul Engles

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/numele-Dumnezeu. html

Siat http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/dumnezeu. html

O scurta mărturisire de credintă scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 1 Editura „Cartea Creştină”  Oradea  1998.

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/solomon. html

Sait  https: //barzilaiendan. com/2016/01/26/fascinatia-aurului

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/roboam. html

Blog https: //barzilaiendan. com/2012/04/02/arhivele-regale-3-roboam-prea-mic-pentru-o-imparatia-asa-de-mare    

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/asa. html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE

Comentariu Biblic al credinciosului V. T  de William – MacDonald

Călătorie prin Vechiul Testament de S. Schultz

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/ahaz. html

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Ahaz

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/asa. html

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

Blog https: //ardeleanlogos. wordpress. com/eseuri/universuri-paralele

Sait http: //www. crestinortodox. ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/simfonia-bizantina-80638. html

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Purgatoriu

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Sfârșitul_lumii

Ardelean Viorel

[1] Sait www. theophilos. 3x. ro

[2] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[3] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-imparati. html

[4] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  pag 39

[6] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/imparati-cartile. html

[7] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/imparati-cartile. html

[8] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/imparati-cartile. html

[9] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/07/imparati-cartile. html

[10] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-imparati. html

[11] Sait  www. theophilos. 3x. ro

[12] Comentariu Biblic al credinciosului V. T  de William – MacDonald pag 316-318

[13] STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT pag 235

[14] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-1-imparati. html

[15] DUMNEZEU SE ARATĂ LUI ILIE.    Ardelean Viorel

^[16] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/cine-Dumnezeu. html

^[17] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Dumnezeu-cum-arata. html

^[18] Curs intern de Închinare Teocentrică  2 de dr Paul Engles pag 5

^[19] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/numele-Dumnezeu. html

^[20] Curs intern de Închinare Teocentrică  2 de dr Paul Engles pag 5-6

^[21] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/dumnezeu. html

^[22] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/dumnezeu. html

^[23] O scurta mărturisire de credintă scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

^[24] Teologie Creştină, Millard,   Erickson     Volumul 1 pag 283

^[25] Teologie Creştină, Millard,   Erickson     Volumul 1 pag 305

[26] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/solomon. html

[27] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/solomon. html

[28] Sait  https: //barzilaiendan. com/2016/01/26/fascinatia-aurului

[29] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/roboam. html

[30] Blog https: //barzilaiendan. com/2012/04/02/arhivele-regale-3-roboam-prea-mic-pentru-o-imparatia-asa-de-mare    

[31] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/asa. html

[32] INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE pag 21

[33] Comentariu Biblic al credinciosului V. T  de William – MacDonald pag 337 -338

[34] Călătorie prin Vechiul Testament de S. Schultz pag 240 -241

[35] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/ahaz. html

[36] Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Ahaz

[37] Sait http: //www. newworldencyclopedia. org/entry/Ahaz

[38] Sait http: //www. newworldencyclopedia. org/entry/Ahaz

[39] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[40] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[41] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[42] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[43] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[45] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro imparatia-lui-dumnezeu-imparatia. html

[46] Blog https: //ardeleanlogos. wordpress. com/eseuri/universuri-paralele/

[47] Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Purgatoriu

[48] Sait http: //www. crestinortodox. ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/simfonia-bizantina-80638. html

 [49] Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Sfârșitul_lumii