Potrivit celor scrise într-o broşură publicată acum câteva secole cu scopul popularizării fondării unei viitoare celebre universităţi, „prima floare în pustie”, se înţelege că renumita instutuție de învățământ superior fusese anume înfiinţată din teama ca nu cumva viitorii pastori să rămână insuficient de instruiţi religios atunci când fondatorii vrednici de amintire ai venerabilei universități vor zace în țărână. O altă instituție de învătământ tot atât de faimoasă a fost fondată după aceea din suspiciunea că la universitatea sus-menționată n-ar fi existat la acel timp suficient zel religios. De atunci şi până acum au fost fondate în lume multe universități de elită pe baze și principii religioase, dar mai toate au sfârșit în apostazie ori renunţând la afilierea religioasă. Mai toate instituţiile de învăţământ superior de elită au îmbrățișat rând pe rând științele pozitiviste îndoctrinând şi inițiind tineretul studios în secretele cele mai profunde ale ştiinţei, tehnicii, economiei și finanțelor, chiar şi în ştiinţele umanistice seculare, dar nu în aceeaşi măsură şi în preceptele, conceptele şi tehnologia morală şi religioasă şi cu atât mai puţin în doctrina tradiţională creştină. Astfel încât după unele sondaje recente de opinii și statistici doar un număr mic, foarte mic, de vreo câteva procente din numărul oamenilor de știință de elită de astăzi declară că ar avea vreo credință religioasă. Iar dacă i-am cauta printre aceștia cu lumânarea pe intelectualii creștini i-am putea găsi poate între limitele de plus sau minus ale marginilor erorii statistice. Care este totuși explicația acestui exod intelectual în masă spre ţărmurile mai însorite și promițătoare ale cunoștințelor seculare? Explicațiile renunțării intelectualilor în așa de mare măsură la credință ca în zilele de pe urmă par a fi complexe și complicate așa cum este poate și mintea multora dintre intelectualii de elită altfel atât de inteligenţi şi de venerabili.

Ce este drept atei au fost decând este lumea și pământul. În primele secole anno Domini chiar creștinii au fost considerați a fi atei de către politeiștii panteonului religios Roman pe motiv că recalcitranții de "chréstianoi" nu prea erau corecți politic, nici religios și se rugau ca unui dumnezeu unuia numit "Chrestus" pe care Suetonius l-a caracterizat că ar fi fost un rebel oarecare ca atâția alții în acele timpuri tulburi din acea provincie a augustului imperiu. E drept că învățați ai legii precum Iosif din Arimateea și Nicodemus s-au apropiat de Iisus încercând să-L înțeleagă poate chiar să-L urmeze, dar fapt este că în misiunea Sa în lumea aceasta cu excepția lui Toma și poate a lui Iuda, Iisus nu și-a ales apostolii și ucenicii din rândurile celor mai învățați dintre pământeni și a celor prea bogați la minte. Învăţătura Sa nouă era de altă natură, sorginte şi inspiraţie divină, sensibilităţi tainice inaccesibile minţilor prea saturate cu inteligenţă prea omenească şi a celor prea plini de ei înşişi. Nici cei aşa zişi spirituali, gnostici, n-au putut să-i priceapă ori să-i perceapă harul şi lumina nouă pe care o aducea Iisus în lume. Doar diavolul a intuit poate despre ce era vorba. De aceea după întoarcerea sa din pustie și înainte de a-și începe misiunea pământească, Iisus a fost imediat ispitit cu apostazia, cu renunţarea la misunea încredințată lui de Tatăl, dar după cum stă scris Iisus a refuzat categoric demonica ispită.

Focul sacru pe care l-a adus Iisus în lume, adevărul revelației Duhului Sfânt nu avea cum să nu intre în conflict cu filozofia păgână rațională ori mistică dar omenească, deși prin iscusința și inteligența filozofilor creștini, părinți ai Bisericii, după secole de lupte intelectuale şi politice, de dezbateri și de sinoade ecumenice,   s-a ajuns la o sinteză între adevărul revelat și cel al filozofilor sub forma dogmelor, dogme și doctrine care nu au fost și nu sunt acceptate ușor mai ales de mintea cu propensiune raționalistă şi pozitivistă a elitelor intelectuale. A încercat la un moment dat Iulian Apostatul, un strălucit intelectual și împărat roman să reînvie zeitățile și filozofiile păgâne dar în timpul bătăliei de la Ctesiphon acesta n-a purtat armură,  din mândrie ori neglijență, și fiind rănit mortal evenimentul fatidic a fost interpretat de creştini dar şi de cetăţenii romani ominoşi şi superstițioşi a fi semn de sus că lumea nu era pregătită la acel timp să se întoarcă în robia filozofică, estoterică și despotică a Babilonului sau a Egiptului. Imperiul roman îşi alesese „de jure” şi „de facto” o altă cale, cea a teocraţiei sinodale sau papale pe care s-a mers încă un mileniu după aceea.

Creștinismul intelectual care a înflorit în perioada şi din mâlul așa zisului ev întunecat și-a pierdut lustrul și patina, valorile transcedentale în Evul Mediu târziu și de atunci s-a deteriorat continuu şi progresiv ca orice făptură conştientă ajunsă la vârsta senectuţii, de la inteligenţa devenită înţelepciune până la agonia și declinul total din secolul al 19-lea când intelectualii l-au omorât metafizic, filozofic și științific pe Dumnezeu. După aceea, secolul al 20-lea n-a fost decât împlinirea profeției marelui şi strălucitului filozof modern cu veleităţi apologetice pre şi anti-socratice, dar cu o viziune clară de profet apocaliptic autentic. Fiindcă după cum bine s-a văzut şi adeverit în acel secol al 20-lea de tristă memorie, secol întradevăr blestemat și apocaliptic lumea n-a avut atâta apă sfinţită și lacrimi să poată stinge incendiul aprins timp de o sută de ani,  incendiu care a ars ba mocnind, ba exploziv, apoi ca război rece. Și vulcanul iraționalității acelui veac fără de Dumnezeu din păcate și din nefericire nu este încă stins, mocneşte încă în subteranele inconştientului individual şi colectiv. Rămas orfan fără de Părinte Ceresc omul secular este acum singur şi responsabil în fața istoriei pe care încearcă să și-o creeze și să o conducă în absența lui Dumnezeu care pare a se fi retras liniştit şi înţelept în umbra acestei lumi,  “Deus absconditus”, lăsându-l pe om o vreme să-i administreze provincia Terra de la periferia Căii Lactee, aşa zisul Drum al Robilor.

Tomismul secolului al 13-lea reușise cumva să găsească o punte conciliatorie între credință și rațiune, între teologia revelată și cea naturală, între Esență și existență. Fisura filozofică și teologică a apărut însă odată cu Reforma și Contra-Reforma și a fost creată poate fără intenție de intelectualitatea religioasă de elită care a ales calea hermeneutică literală și a criticii quasi-istorice în interpretarea și exegeza biblică, fără metodă metafizică și aparent împotriva evidenței realităţii fenomenale. Această metodă și sistem de gândire și credință, înțelegerea și interpretarea literală și nu alegorică ori metaforică a Sfintei Scripturi au dus în secolele ale 18-lea și al 19-lea la separarea aparent radicală între intelectualul cu vocație științifică sau umanistă și cel cu vocaţie sacerdotală, religioasă. Este de neînțeles lipsa de intuiție și de viziune a Bisericii care n-a făcut nici un efort remarcabil de înțelegere a spiritului vremii, a emergenței inevitabile a epistemologiei științifice și nu a încercat ori n-a găsit vreo modalitate de integrare a acetui tip de cunoaștere a realității, a cunoașterii empirice și științifice, a reconcilierii teologiei naturale cu teologia revelată, a rațiunii cu credința, a existenței cu Esența. N-a încercat ori n-a reușit să demonstreze faptul că intuiția religioasă, credința, nu sunt, sau cel puţin n-ar trebui să fie iraționale, ci sunt raționale dacă sunt înţelese cu discernământ critic şi bunăcredinţă. Trebuie însă acceptat aprioric faptul că intuiția religioasă şi credința religioasă prin vocaţie, epistemologic, axiologic şi teleologic se situează dincolo de limitele inerente ale realităţii imanente şi ale rațiunii umane. Astfel înțeleasă este atâta loc şi nevoie de rațiune în relațiile sociale, bisericeşti şi politice dintre oameni, dar dincolo de acestea rațiunea este absolut necesară în formarea discenământului hermeneutic alegoric în interpretarea autentică și exegeza biblică spirituală, în înţelegerea rostului şi a rolului social, politic şi cultural al credinţei religioase.

Aceasta cu toate că paradoxal Reforma recunoscuse încă dintru începuturi independența disciplinelor teologice și științifice, fiecare tip de cunoaștere și de cercetare,  prin revelație ori empiric, cu metodele sale, însă completându-se reciproc în crearea unor sinteze compatibile și necesare progresului omului în procesul cunoaşterii. Însă atât biserica și cât și universitatea, ambele din mândrie şi prejudecată și-au revendicat superioritatea intelectuală, monopolul asupra cunoaşterii. Cea mai greu de acceptat condiție pe care o impunea biserica omului de ştiinţă ori orientare umanistă era ca rezultatele, cunoștințele la care se ajungea științific să nu contrazică pe cele ale dogmei, ale doctrinei și ale hermeneuticii religioase. Iar universitatea specializându-se și compartizându-se pe domenii și discipline din ce în ce mai mai subdivizate atât umanistice cât și științifice și considerând rezultatele metodelor empirice, analitice și critic istorice drept normă și criteriu unic al adevărului relativ şi absolut, au atacat sistematic și ostil religia punând pe patul lui Procust al raţionalismului rece şi calculat orice idee, doctrină ori cunoștință care nu se potrivește sau nu se încadrează în calapoadele sistemelor empirice, pozitiviste ori umaniste. Și cum intepretarile religiei de atunci dar și în mare parte și de acum erau în genere ad litteram și quasi-istorice, indiferența reciprocă dar și disputele dintre știință și religie s-au terminat precum se știe în divorț ireconciliabil şi cu prejudicii...Cu prejudicii fiindcă disputa dintre cele două părți a fost exacerbată prin întoarcerea recentă în lume a spiritului gnosticismului, a marcionísmului și a maniheismului,  ispita metafizică dualistă de a separa pe Dumnezeul creației de Cel al mântuirii, pe Creatorul care a spus să fie lumină în univers de Creatorul care a vorbit prin prooroci și la plinirea vremii prin Fiul Său și a dat lumina să lumineze pe oricare om care vine în lume, intelectual ori mai sărac la minte, dar totuși şi înainte de toate om şi copil al lui Dumnezeu.

Politic vorbind, de fapt încă înainte de Renaștere se începuse să se renunțe la ideea “republicii creștine”, adică a statului bazat pe o morală de natură divină, condusă de filozofi, de sfinți și de înțelepți. S-a preferat să se atribuie caii apocaliptici şi hăţurile de la teleguţa puterii politice și de conducere administrativă cezarului, dinastiilor ereditare de regi și de împărați, domniilor seculare şi militant ateiste, religia devenind o îndeletnicire opţională, particulară, privată. Mai târziu, adică în vremurile de pe urmă, transferate din mintea lui Dumnezeu în mâinile oamenilor cu sau fără de Dumnezeu, legea, ordinea și valorile morale au fost pe rând desacralizate, înlocuite cu percepte și concepte filozofice și politice relative, atomizate, ermetice, sincretiste. Legea morală a fost substituită cu ideologia umanistă, individualistă, relativistă, materialist-dialectică.

După ce l-a omorât pe Dumnezeu în lăcaşurile Sale metafizice și în sinele omenesc, omul vrea să instituie împărăția omului pe pământ dar pentru aceasta se cere de la fiecare sacrificiul suprem adică sufletul, trupul şi mintea. Umanismul „șcientific” şi raţionalist impune conformitatea conștiinței, a moralei de dincolo de bine și de rău, la matricea ori la paradigma științifică. Etosul neo-marxist, postmodern, nu numai că nu mai are nevoie de nimic din ceea ce a creat omul în trecut, de cultura, înțelepciunea, filozofia și religia milenară,  ci dimpotrivă le consideră pe toate acestea obstacolele care trebuiesc depășite și abolite din mintea și conștiința omului, șterse cu buretele de pe tablele academice şi electronice simplu apăsând pe butonul “delete” al calculatorului robotizat şi al telefonului cu mult mai inteligent decât mintea multora dintre noi care îl folosim ca pe o cârje sau proteză cerebrală. Revoluția tehnico-științifică și informațională,  orientarea conștiinței exlusiv spre raționalitate din ultimile câteva sute de ani ar fi trebuit să facă istoria, visele, aspirațiile maselor și ale elitei mai previzibile,  mai cu sens și direcție,  mai puțin lăsate în voia sorții și a hazardului. Numai că mai toate teoriile, ideile mari de schimbare ale macazului istoric, de direcționare a lumii,  care au cucerit imaginația omenească la un moment sau altul, sau în acelaşi timp, au avut parte de o existență publică doar de scurtă durată, însă cu repercursiuni traumatice asupra sensibilităţii şi a demnităţii umane.

Se crede sau se visează că inteligența artificială sau cea naturală a elitelor intelectuale sunt singurele capabile să rezolve problemele existenţiale şi vitale ale omului prin metodele științifice nu şi prin valorile morale, spirituale, culturale ori religioase acumulate și transmise prin tradiția milenară. Ca autoritate supremă de judecată umanismul „șcientist”, pozitivist, are totuși nevoie să creeze o instanță și autoritate publică pentru a impune conceptele și valorile în spiritul revoluției științifice, a moralei fără morală, dincolo de bine și de rău. Astfel omul este eliberat de povara răului şi a remuşcării din propria conştiinţă, rău care din punct de vedere științific şi ontologic n-ar exista. Ori dacă există, răul vine din substraturile prea obscure ori abisale ale inconştientului şi această sorginte într-un fel ne exonerează de responsabilitatea morală şi socială. Răul neexistând ontologic, înseamnă că binele, fericirea la care aspiră omul se pot procura,  organiza după metode științifice prin legile și instituțiile anume constituite să asigure fericirea universală a omului. După victoria științifică finală asupra răului pământesc se preconizează că se va asigura și  garanta astfel dreptul tuturor fără efort și responsabilitate la hrană, confort, plăceri hedonice fără limită, fără remușcări ori îndoieli morale și rușine, extaz al fericirii până la moarte precum viermele în mărul cel dulce din grădina edenică înainte de ispită şi cădere. Singura condiție este ca fiecare să renunțe la idealul individual,  la sine,  la suflet, idealul societății substituind astfel aspirațiile și idealurile personale.

Paradisul pământesc va fi organizat raționalist și „șcientist”, potrivit unei ideologii elaborate prin care se stabilesc și se hotărăsc de mai sus ce este bine, frumos şi adevărat. Argumentele politice, economice, culturale internaționale stabilite științific chiar dacă n-ar fi neapărat realiste şi fenomenal acceptabile  trebuie să admită că răul nu mai există pe pământ, că mântuirea se face în istorie nu şi în eshatologie, fiindcă potrivit doctrinei progresului fără limite nu există nimic dincolo de istorie. Astfel chiar divorțul dintre scientism și rațiune va fi recomandat de tribunalul viitorului și pronunțat ca necesar fiindcă principiile utopice și dogmatice ale existenței raiului pe pământ nu pot fi contrazise cu nici un fel de alte argumente și alternative odată ce au fost stabilite ideologic.

Universitatile și instituțiile de învățământ de elită din lume se întrec astfel în a produce pe bandă rulantă experți în manipularea informației, în analiza materiei și a ideilor, specialiști tehnici, oameni de știință, savanți şi aceasta preocupare vrednică de laudă este un lucru atât de important, eficient şi folositor pentru progresul material şi pentru bunăstarea unei cât mai mari părţi a societăţii globale şi glocale. Dar universităţile nu se mai întrec în a forma intelectuali în înţelesul clasic al cuvântului, adică oameni întregi, de caracter și îmbunătățiți nu numai logic, rațional și științific ori tehnic, dar și duhovnicește prin cultivarea în ei înşiși, prin stăduinţa de a gândi şi trăi în idealul și în spiritul valorilor morale perene. Fără de această busolă și compas moral de orientare viața ca atare riscă să își piardă valoarea și farmecul, iar oameni cu înalt nivel de educație riscă să se rătăcească și să rătăcească și pe alții prin labirinturile nebuloase ale relativismului postmodern. Dezrădăcinată din substraturile religioase, golită de etosul transcedental, de legăturile cu Absolutul, de credință şi de relaţie de iubire cu Dumnezeu, cel care, pe cum s-ar părea, este oricum mai în vârstă decât omul, mai inteligent şi mai înţelept, ajungem să inventăm idoli intelectuali, materiali şi religioşi din orice altceva şi din oricine.  Lumea de astăzi nu mai este religioasă poate, dar este de fapt mai idolatră decât orișicând și nici măcar nu-și mai dă seama de aceasta.  Se crede liberă dar nu vede gratiile pe care singură și le ridică între sine și libertatea deplină, supremă,  care nu poate fi decât prin perspectiva divină.

Intelectualul creștin ori religios în era modernă și-a pierdut sentimentul apartenenței la idealul și valorile tradiției și ale culturii sacre, s-a retras de la responsabilitățile cetății și s-a baricadat protectiv în laboratorele științei și ale instituțiilor de cercetare umanistice, ori la catedre de școală și a făcut ceea ce i s-a cerut și ceea ce s-a așteptat de la acestea. Intelectualul postmodern însă, în spiritul nou al epocii, vrea să se descopere și să se înțeleagă mai mult pe sine decât lumea și pe Dumnezeu, vrea să-și ceară și să-și revendice efectiv şi afectiv dreptul la nemurirea culturală. Este narcisistic obsedat de propriul „ego”, de acel „cogito” existențial, subiectiv și care s-a dovedit atât de efectiv emoțional, impresionând politic lumea, și anume dictonul „mă compătimesc, deci exist.” Sensul și vocația sa misionară, apologetică este explorarea impulsurilor gnostice, oculte, a acelor stări psihologice și coduri ale unor manuscrise palimpseste îngropate în solul ereditar al inconștientului personal,  al umbrelor psihice care îl împiedică să-și trăiască plenar viața, să-și împlinească destinul.

Dacă ar fi ca prin minune ca intelectualii să se reîntoarcă vreodată în Biserică desigur poziția și statutul acestora ar trebui să fie cu totul altul decât acela de a accepta fără discernământ doctinele şi dogmele, ceea ce zic și fac slujitorii eccleziastici din interes personal, pentru menţinerea acelui „status quo” religios, a unităţii şi a uniformităţii bisericeşti, ori să urmeze fără discernământ critic şi din rutină varietatea de tradiționalisme culturale și religioase în locul Tradiţiei Bisericeşti.   Intelectualilor, dacă s-ar reîntoarce în Biserică, ar trebui să li se dea posibilitatea de a-și folosi talentul și talantul în slujba și pe linia predaniei, a Tradiției adevărate a Bisericii. Pe linia și în spiritul Tradiției și nu altfel fiindcă dacă intelectualii s-ar întoarce în Biserică ar exista riscul ca Biserica să fie confruntată mai mult şi din nou cu ispita mândriei spiritualității gnostice, a acelor tipuri de intelectuali care pretinzând că înțeleg mai bine sfintele taine decât omul lumesc sau carnal, care se situează și se consideră a fi ajuns deja deasupra judecăților de valoare spirituală,  a doctrinei bisericești și a standardelor morale creștine. Ori Biserica a considerat dintotdeauna că în fața lui Dumnezeu toți credincioșii sunt egali indiferent de câte carate cenușii de inteligență ori câte daruri și talente ar avea fiecare.

Vanitatea, aroganţa spirituală şi intelectuală, marile şi micile ambiţii omeneşti, politica, interesele personale şi de turmă, toate aceste „virtuţi” de sorginte omenească, prea omenească şi demonică şi multe altele pe care numai Dumnezeu le ştie au creat o paradigmă cultural-religioasă trecătoare, de câteva sute de ani, o paranteză numai în spectrul eternităţii, un pârleaz temporar şi poate o pauză necesară de limpezire a apelor şi a orizonturilor intelectuale şi sensibile dintre cele două forme de cunoaştere, cea empirică şi cea prin revelaţie. Epistemologia realităţii naturale şi revelaţia supranaturală sunt deopotrivă manifestări ale prezenţiei şi ale lucrării spiritului în lume, împreună sunt necesare, în armonie şi sincronicitate cu toate darurile inteligenţei intelectuale seculare şi ale revelaţiei divine, cu raţiunile iubitoare prin care Dumnezeu l-a blagoslovit pe om pentru ca omul să se poată cunoaşte şi iubi pe sine, lumea şi pe Dumnezeu Însuşi.