Iarnă sufletească...
 

   Nu s-au mișcat... sunt tot aici norii iernii cu fețe dolofane și negricioase, parcă-s stăpânii cerului, nelăsând să se vadă un petic de cer albastru, care să strecoare speranța în sufletul ce așteaptă primăvara...
   Cuvinte-mi strigă în urmă:
   - Vrem să ne ridicăm ridicăm, ridicăm... !
   Am zăcut în iarna neprietenoasă, ''cusută'' de chiciuri, ceți și cerul mohort...
   - Vrem afară la soare, la soare... să ne-nălțăm ca petale de migdal adiat de vânt... ne este dor!
   Dor... să ajungem Acasă! ... Acasă! ...
   Suntem așteptate de surorile noastre, cuvintele înlăcrimate de fericire din rugile spuse pe zi cu soare și cer fără nori...

   Atâția nori se odihnesc
   În inimi, câteodată;
   Întinde-Ți mâna,
   Risipește-i ca altădată
   Și vino să ne bucurăm
   De răsărit, 'mpreună 
   În rugi, cântări prin Duhul Sfânt,
   Ținându-ne de mână...

   Alexandrina Tulics, 1 martie 2018