Secularismul și ateismul modern au săpat în mintea omului o prăpastie adâncă şi fără punte de trecere între Dumnezeu și om, imanent și transcendent, om și natură, sacru și profan. Omul l-a ucis în imaginația sa pe Dumnezeu și din arendaș slujitor omul răzvrătindu-se prometeic și demonic s-a proclamat pe sine însuși stăpân al lumii acesteia. A spus slugilor că stăpânul de sus ar fi murit și că de acum toți trebuie să asculte de noul stăpân, adică de om, să i se închine acestuia, să facă totul cu voie sau fără voie să-i intre în voie noului stăpân. Dând crezare veștii triste și tragice slugile s-au lepădat pe rând și au uitat de stăpânul cel de sus. Chiar dacă n-o fi murit își spun unii, Dumnezeu este oricum prea departe de lume, este „abscons”. Trebuie deci să ne coborâm din visarea mistică la realitate, în profan și monden, să ne vedem de treburile noastre, să demistificăm lumea și pe noi înșine, să devenim din fii ai Celui Preaînalt material de observație științifică obiectivă și proiecte de inginerie socială globală. Numai că la un moment dat lovindu-se de pragul de sus al înțelepciunii şi ale înţelegerii firești, la finalitatea inerentă a justificărilor și a raționalizărilor omenești, a căutărilor pe cărările oarbe și pieziș ale vieții care practic par a duce nicăieri, ajunși la răscruci ontologice, la crize spirituale și de conștiință, trebuie de fiecare dată să alegem din nou încotro vrem să mergem. Vine timpul când sătui de amarul viselor deșarte ale lumii acesteia unii se hotărăsc să umble din nou pe urmele protopărinților, pe căile exaltate ale sacrului. Perspectiva sacră pare unora a fi mai firescă și mai sensibilă decât cea a obiectivismului scientist și materialist-dialectic care istoric au dovedit că sunt indiferente la soarta personală a omului de rând. Dimpotrivă, chiar dacă nu se prea realizează în această lume unde tronează legile junglei sociale, economice și politice, omul sacralizat se poate retrage mental din aceasta lume, cel puțin pentru anumite perioade de cumpănă, poate privi în sine și spre înalturi spre a se regăsi şi redescoperi în sine ceea ce este de fapt autentic, valoros, demn, moral, vrednic de laudă, adică Împărăția lui Dumnezeu. Prin reîntoarcerea la valorile perene ale sacrului omul îşi poate redescoperi astfel filiația și vocația divină, sensul adevărat al existenței.

Chiar când lumina soarelui este sub nor nu înseamnă că soarele nu există. A sta și a pregeata să ne mirăm, să ne minunăm, ori să cugetăm măcar la ceea ce ar putea fi dincolo de norul cunoașterii empirice, raționale pe motiv că nu poate fi demonstrat sau validat științific (deocamdată) nu este prin sine o dovadă de curaj și probitate intelectuală. Izvoarele sacrului și ale harului nu au secat, sunt încă fântână cu apă vie în deșertul acestei lumi atomizate şi alientate spiritual. Fântâna harului trebuie însă din când în când măsluită, desfundată, destupată de praful aşezat pe firidele timpului și curăţită de balastul materialist prin care suntem dopaţi şi îndopaţi de multă vreme. Nevoia de sacru apare și dispare în istorie și culturi, intră în eclipsă pentru un timp şi reînvie apoi din propria cenușă atunci când și unde trebuie în forme, epifanii și simboluri noi, compatibile timpurilor și locurilor. De pildă, standardizarea și uniformizarea globală, materialismul excesiv și sufocant pot pune la un moment dat în pericol libertatea omenească, pot separa pe om de vocația sa transcedentală, sursă a libertății, la care știința și tehnologia oricât de avansate și beneficiale, nu au încă acces. Istoria nu s-a terminat și nici aspirația omului spre absolut. Trăim acum în zodia exploziei informaționale, o paradigmă culturală nouă, fascinantă și provocatoare, dar și această paradigmă precum totul ce a fost creat până acum de om are un sfârșit. Tot ceea ce a fost considerat la un moment dat consacrat, etern, până la urmă tot în pulberea drumurilor istoriei s-a prăbușit. Ceea ce a rămas, elementul peren de continuitate, este duhul care a inspirat şi a condus din umbră lucrarea, iar duhul precum vântul bate încotro voieşte şi nimeni nu-l poate opri ori cere socoteala. Este adevărat că omul este participant activ la propria istorie, dar tocmai pentru aceasta există şi vulnerabilitatea zidirii la care lucrăm ziua dar fără liantul spiritual nu dăinuie, se dărâmă noaptea. Astfel când societatea alunecă primejdios și radical spre secularizare exacerbată apare în sufletul omenesc nevoia de sacru, de ieșire din letargie, de recăpătare a echilibrului lăuntric, a stării de normalitate. Cu o neliniște demiurgică omul caută tot timpul în disperare o ordine și o punte de legătură spre dincolo. Omul voiește cu orice preț, este în firea sa dorința şi voinţa de supraviețuire și este firesc să-și caute salvarea nu în ceea ce este contingent și relativ ci în absolut. Separarea conștiinței de dimensiunile transcedentale, amputarea aripilor și condamnarea păsării de a trăi prosperă și fericită în colivia obiectivității, a constructelor umane, înseamnă de fapt și de drept pierderea libertății adevărate, a menirii și vocației fiinţei, oricâte libertăți și libertinisme i s-ar permite acesteia după gratiile aurite ale coliviei globale.

Sacrul este emanație și manifestare divină, se pogoară în inimi prin razele de lumină ale harului, este ascuns în creație, în om, în tot ceea ce există, și totodată nu poate fi cuprins și nu poate fi distrus de creație. Dumnezeu îl caută pe om, îi oferă o cale spre El și numai după aceea omul îl caută pe Dumnezeu. Sacrul este calea, fereastră deschisă de Dumnezeu pentru ca omul să vadă gloria divină, să aspire spre aceasta, să aibă viață şi încă viață din plin. Sacrul este de sorgine divină şi deci inefabil, este suflul care dă viață și prin aceasta se face prezent simultan la toate nivelurile biologice, psihologice și sociale ale vieții. Este o putere care organizează, structurează și sfințește materia, natura, ființa după un plan tainic al Creatorului, proprietarul pe care omul l-a declarat mort. Sacrul este îngemănat în adâncurile insondabile ale inconștientului și luminează din launtru conștiința, întunericul din om. Sacrul se manifestă în fenomene și experiențe personale și colective și de aceea orice încercare a celor din afară oricât de obiectivă și doctă de a evalua calitatea experienței religioase trăită de alții introduce implicit în contextul experienței sacramentale propriile judecați și prejudecăți ale intrusului. Nu este ușor și nici puțin lucru ca omul să poată înțelege lumea și pe sine, realitatea materială și pe cea a simțurilor, lumea obiectivă și cea mentală. Dar a se apropia cu înțelegerea de orizontul celor nevăzute, de a trăi în duh și de a contempla gloria divină, aceasta reprezintă un pas înainte pe scara pe care îngerii urcă şi coboară la ceruri, un pas înainte al omului pe calea desăvârșirii duhovnicești.

Lumea bună cultivată și sensibilă spiritual din lumea de astăzi caută îndeobște și se nevoiește să trăiască după tripticul înțelepciunii filozofice antice, a binelui, adevărului și frumosului. Dar acesta cale aurită poate fi de multe ori înşelătoare, fiindcă diavolul însăşi îmbracă de multe ori straie de lumină să înşele mai ales pe cei aleşi. Frumosul poate întradevăr salva lumea dar depinde despre ce fel de frumos este vorba, omenesc ori divin, disimulat ori veridic. Estetica şi etica seculară atât de impresionante prin aportul acestora adus la emanciparea omului şi a culturilor se opresc la hotarele acestei lumi fiindcă sunt create de om, iar omul este o fiinţă limitată, mai ales când ignoră darurile şi inspiraţia harului. Sunt tranchilizante terapeutice temporare, conveniente, dar nu-i oferă omului salvarea şi tămăduirea spirituală. Deabia după ce am trecut de orizonturile eticii şi esteticii umaniste, de vămile pustiei, încep să se profileze și să se întrevadă intuitiv zariștile celeste, etosul realității sacre și dincolo nu se mai poate trece fără de ajutorul luminii suprasensibile a harului. Sacrul se manifestă cu predilecție în diafan, în câmpuri sensibile și suprasensibile și poate migra precum un strop de apă curată prin pânzele freatice din subterană. Ajunge într-o anumită măsură și în pustiul profan ca roua de dimineață pe frunzele de smochin. Dar se oprește la matcă precum un râu pe timp de secetă în albiile uscate. Acolo harul parcă se evaporă, lumina sa se retrage în unghere și golul lăsat este umplut de o mare de întuneric. Tot astfel gândirea fără resursele vii și inepuizabile ale sacrului, fără inspirația harului care se pogoară din transcendent în lume precum energiile soarelui din esența acestuia.  

Sacrul se pogoară în profan spre a-l transforma, spre a-l transfigura, dar sacrul nu rămâne în profan, nu se dizolvă în realitatea obiectivă, ci odată ce-şi săvârșește lucrarea precum o pasăre părăsește ouăle sale după ce din acestea au ieșit la lumină puii, o viață nouă. Numai detașată în zbor, de pe piscurile neatinse și neîntinate ale înaltului sacrul se revelează în plenitudinea sa suprasensibilă întrecând și depășind limitele înțelegerii obiective, revenind la starea de taină omenește incomprehensibilă și incomunicabilă, dar reală şi făcută vizibilă prin efecte şi manifestari teofanice, prin stări de exaltare, creativitate, luminare şi bucurie lăuntrică. Când suprasensibilul se coboară în sensibil îl transfigurează din lăuntru, precum un altoi de soi grefat pe o tulpină sălbatică, absorbind seva amară care vine din rădăcini prin tulpină iar în schimb prin calităţile sale înnobilând pomul cu darul fructului dulce. Astfel naturalul, sensibilul se transformă, se sacralizează, devine realitate îmbogățită, imagine întrupată, îndumnezeită. Sacralizarea este necesară când realitatea imanentă devine reificată, materializată până la saturare sufocând viața, taina însăși a existenței. Atunci voalul obscur trebuie dat la o parte pentru a lăsa lumina harului să pătrundă în substratul întunecat al realității și al existenței însăși.

Distincția care s-a făcut între sacru și profan, de ce un obiect ori un principiu are o valoare sacră și nu profană nu poate fi explicată doar în termeni raționali reducționiști fiindcă pentru cei din afara unei tradiții nu face nici un sens de ce o societate ori ori o cultură alege să slujească la un anume altar, unui anumit dumnezeu și nu altuia. Deși sacrul este acel altceva, separat și aparte de lume, un alt tip de realitate, totuși i se revelează omului într-un context anume, religios ori profan. Este însă real, parte din textura realității, dar precum pe ițele unui covor se adaugă și se împletesc strat după strat fibrele multicolore tot așa și sacrul pe matricea realității. Ițele susțin imaginea, tiparul, ansamblul, întregul, dar noi nu mai vedem ițele ci decât coloritul viu și fascinant al covorului. Tot astfel, precum într-o pictură impresionistă nu vedem amestecul de culori, ci efectul acestora, iar pentru a intra în adâncul imaginii, pentru ai vedea măreția, trebuie să ne depărtăm de tablou, să-l privim de la o anumită distanță.

Sacrul se manifestă în forme, structuri și dimensiuni fizice, reale, dar cu încărcătură mistică, transcedentală. De aceea sacrul nu poate fi desconstruit și înțeles prin raționalizare excesivă, analiză și judecată logică, nici măcar prin prisma formulelor doctrinare religioase și conceptual teologice. Fiindcă sacrul se revelează doar adâncurilor inefabile ale ființei și ale conștiinței, și se manifestă în suprasensibilul trăirilor spirituale. De aceea sacrul nu poate fi în mare măsură explicat ori poate fi explicabil doar în termeni filozofici, culturali ori sociali, ori ca simplu fenomen antropologic. Nici măcar teologia sistematică și dogmatică, limbajul religios, nu pot pătrunde și cuprinde înțelesurile intime și ultime ale sacrului, lumină din lumina gloriei divine. Astfel de pildă când psihanaliza, această atât de profundă și spiritualizată epistemologie și metodă de cunoaștere a adâncurilor insondabile ale psihicului și a modelelor arhetipale încearcă să se apropie prea mult de tainele sacrului analistul şi cel supus analizei riscă să intre într-o stare de reverie nefirească din care se pot trezi transbordați în nebuloasa demonologiei și a gnozei luciferice. Doar umbra lui Dumnezeu se străvede, întrezări în esenţa arhetipurilor, prototipurilor, matricilor realității obiective și subiective, în adâncurile abisale ale psihicului omenesc, în non-conștientul individual și colectiv, în universul mental. Sacrul nu este o creație a omului și a societății, ci sacrul însăși este creator al modelelor etern schimbătoare ale realității. Sacrul înnobilează omul, cultul și cultura sa. Spațiul-timp, istoria sunt astfel proiecte și creații ale sacrului, fie acestea manifestate ca negări se sine, antitetice necesare în procesul sintetic al devenirii întru Ființă.

Dumnezeu nu este ascuns în mit, ci manifestările sale hieratice, epifaniile și teofaniile, sunt reprezentate prin spiritul care inspiră pe om să caute „ad infinitum” adevărul revelat și transcedental. De aceea, nu formele în care se manifestă și sunt reprezentate, ci însăși spiritul adevărului trebuie descoperit și redescoperit experențial și transcedental în fiecare nouă paradigmă a istoriei, nu doar empiric ci și prin transformarea semantică, din lăuntru a limbajului și a narațiunii arhetipale, printr-o nouă hermeneutică de redescoperire și reevaluare a sacrului ascuns în profan, de sondare și scoatere la lumină a sacrului din conotațiile și reprezentările obiective, materiale, utilitare și magice unde a fost încarcerat cultural, adică de eliberare a spiritului adevărului de orice limitare care în loc să ducă la sacralizarea omului și a culturii sale duce în schimb după cum bine se vede la superstiție și idolatrie materialistă. Porunca dumnezeiască de a nu ne face chip cioplit este aplicabilă chiar și când facem din realitatea obiectivă, materială, precum și din cea intelectuală, idoli cărora ne închinăm ca adevărului absolut, dumnezeiesc.

De-atât zgomot și furie veacul acesta devenind surd și afon la muzica sferelor cerești, la sacrul poetic și metaforic, citind în stele doar cu binoclul cu doi ochi ai dicotomiei, literal-faptic, omul cu viziune dogmatic pozitivistă precum și cel “ad litteram” religios riscă să nu mai vadă pădurea de simboluri din cauza copacilor uscați. Scientismul absolutist precum și cel pseudo-religios literalist pot ucide spiritul, sacrul din om și din lume, capacitatea ființei de a vedea dincolo de voalul aparențelor, de a trăi și a iubi în duhul adevărului, de a se minuna și a cultiva în sine și în lume adevărul, binele și frumosul, dar înainte de toate sacrul. În ultimă instanță sacrul din lume și din om nu este înlocuit numai prin profan și realism obiectiv ci și prin demonic, vulgar și superficialitate materialistă.

Dumnezeu Însuşi este Ființa, este Cel ce-a fost, este și va fi, nu este un concept, fiindcă un Dumnezeu increat, viu, atotputernic, inefabil nu poate încăpea semantic și spiritual în nici o formă sau formulă dogmatică, în nici un tipar sau calapod, nici nu poate fi amestecat și diluat substanțial în rețete ideologice, filozofice sau psihologice oricât de geniale și cuprinzătoare ar fi viziunile și reprezentările omenești. Dumnezeu este imanent și transcendent deopotrivă. Dacă ar fi doar imanent ar fi un dumnezeu panteist iar dacă ar fi doar transcendent adică prea departe de om și de lume ar fi ca și non-existent. Și printr-o extremă teologică și în cealaltă am ajunge exact în același loc, adică unde de fapt suntem acum, în bazarul ateismelor multi şi transculturale globale. Când protopărinții noștri spuneau rugăciunea domnească Tatălui care este în ceruri, Dumnezeu era deja aproape, în inima lor, nu „abscons”, ascunzându-se de lume în cerurile înstelate sau după nor, în depărtări astronomice, așa cum îl percepem astăzi din perspectiva obiectivistă și prin viziunea carteziană a separării radicale, fără punte sacră de comunicare și comuniune între Dumnezeu și om, imanent și transcendent, om și natură, sacru și profan.