Dacă vrei să înaintezi pe calea credinţei, ţine-ţi inima în temere de Dumnezeu şi nu-ţi îngădui prea multă libertate. Stăpâneşte-ţi simţurile şi nu te deda la veselii care nu sunt cuviincioase.

   Înfrânge-ţi inima şi vei afla adevărata evlavie. Zdrobirea inimii deschide calea spre multe lucruri bune, pe care însă viaţa uşuratică le pierde curând. Este de mirare că omul, care este doar o vreme pe pământ şi este înconjurat de atâtea primejdii, se mai poate bucura în viaţa aceasta.

   Numai din pricina uşurătăţii inimii noastre şi a nepăsării faţă de greşelile noastre, nu simţim durerile sufletului nostru, ci râdem adeseori ca nerozii, când mai degrabă ar trebui sa plângem. Nu este adevărată liberatate, nici bucurie statornică decât în temerea de Dumnezeu şi în cugetul curat.

   Ferice de cine poate să depărteze de la sine tot ce-l face să se risipească afară în lume şi-l împiedică de a-şi aduna gândurile şi a ajunge la zdrobirea inimii!

   Ferice de cine vede tot ce poate păta cugetul sau i-l poate apăsa! Luptă cu bărbăţie, căci obicei cu obicei se biruieşte, cum cui pe cui se scoate. Dacă i-ai lăsa în pace pe oameni şi ei te vor lăsa pe tine.

   Nu te îngriji de ceea ce fac alţii şi în treburile celor mari nu te amesteca. Ochiul să-ţi fie îndreptat mai întâi asupra ta; şi înainte de a mustra pe prieteni, mustră-te pe tine însuţi. Dacă nu ai trecere înaintea oamenilor, să nu te întristezi de aceasta, ci întristează-te mai degrabă că poate nu te porţi destul de bine şi cu destulă înţelepciune, cum se cade să se poarte un rob al lui Dumnezeu şi un creştin adevărat.

   Este mai de folos şi mai sigur pentru creştin să nu aibe multe mângâieri în viaţa aceasta şi mai ales mângâieri 'după trup'. Iar dacă suntem lipsiţi de mângâieri dumnezeieşti sau dacă le simţim numai rareori, greşeala este a noastră, pentru că nu ne-am smerit inima şi n-am sfârşit-o cu deşertele mângâieri dinafară.

   Recunoaşte că nu eşti vrednic de mângâierea cerească, ci mai degrabă de multă întristare. Când inima omului este de mult zdrobită, lumea nu mai este pentru el decât o povară şi o amărăciune. Omul drept află destule pricini de întristare şi de plâns; căci, fie că se va privi pe sine, fie că va privi pe alţii, ştie că, pe pământ, nimeni nu este scutit de dureri şi de necazuri; şi cu cât mai mult se cercetează pe sine, cu atât durerea este mai adâncă.

   Pricina adevăratei întristări şi dureri dinăuntru este păcătoşenia noastră care ne trage din ce în ce mai jos aşa că rareori putem să ne ridicăm ochii spre cele cereşti.

   Dacă te-ai gândi mai mult la moarte şi nu la o viaţă lungă, ţi-ai da mai multă silinţă să te îndrepţi. Şi dacă ţi-ai aduce aminte de chinurile iadului, ai suferi mai bucuros osteneala şi durerea care însoţesc întoarcerea la Dumnezeu; cea mai mare asprime nu ţi s-ar părea prea aspră. Dar, pentru că aceste lucruri nu ne intră la inimă şi pentru că ne plac momelile acestui pământ, de aceea rămânem reci şi nepăsători.

   De multe ori numai lipsa de putere a duhului ne face să ne plângem de suferinţele trupului. Roagă deci cu smerenie pe Domnul să-ţi dea un duh zdrobit şi un duh de pocăinţă ca să zici şi tu împreună cu proorocul:

   'Mă hrănesc cu o pâine de lacrimi şi mă adăp cu lacrimi din plin. '