PACEA CU DUMNEZEU; NEVOIA DE PACE CU DUMNEZEU

   PACE - este un cuvânt cuprinzător. Pacea aduce cu ea lucruri bune, aşa cum soarele dăruieşte lumii lumină. Când Isus a mărturisit ce dorea cel mai mult pentru ucenicii Săi, El Se referea la toată fericirea pe care o va putea cuprinde inima Sa şi le-a trmis-o în această binecuvântare:

   'Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea'

   PACEA, în cel mai adânc înţeles al cuvântului, dacă nu este falsă, va creşte întotdeuna din aceasta rădăcină a Evangheliei. Primul aspect al păcii pe care-l vom studia este binecuvântarea împăcării cu Dumnezeu.

   Actele de ostilitate făţişă dintre naţiuni anunţă începutul războiului. În mod similar, în ciuda faptului că ţinteşte aproape -deşi astfel de greşeli sunt împotriva voii lui-, omul trimite spre Dumnezeu toate păcatele şi întinăciunile sale. Chiar şi cei mai maturi sfinţi îşi amintesc de vechea lor viaţă, dinaintea convertirii prin har:

   'Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri. '

   Cu alte cuvinte, fiind robiţi de Satan, noi luptam împotriva lui Dumnezeu şi ţineam parte unicului Său duşman.

   Aceasta nu este singura parte sau facultate a omului nemântuit care se opune lui Dumnezeu.

   'Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. '

   Şi dacă războiul IZBUCNEŞTE ÎN MINTE, nu poate fi pace nici în regiunile mai joase ale sufletului. Prin natura sa, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu se situează în regiunile superioare ale sufletului. Deseori, soldaţii obişnuiţi sunt mai interesaţi de beneficiile personale pe care le pot obţine din luptă, în vreme ce ofiţerii se preocupă de principiile care sunt în joc şi intră în luptă plini de dispreţ faţă de duşman. Tot aşa, oamenii reduşi caută numai satisfacerea apetitului senzual în exercitarea păcatului, în timp ce spiritele rafinate se îndreaptă tot mai mult împotriva lui Dumnezeu pentru a se opune suveranităţii Sale. De fapt, dacă ar fi posibil să fie omororât Dumnezeu Însuşi, mintea firească a omului avea suficientă ură pentru a face acest lucru.

   Nu doar omul luptă împotriva lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu luptă împotriva omului rău.

   'Dumnezeu Se mânie în orice vreme... Îşi încordează arcul şi-l ocheşte, îndreaptă asupra lui săgeţi omorâtoare'

   Dumnezeu Şi-a fixat standardul Lui regesc în provocarea tuturor fiilor şi fiicelor lui Adam, care sunt trădători ai coroanei Lui. Şi El trece prin sabie si foc pe oricine se răzvrăteşte împotriva Cuvântului Sau. Dumnezeu, descoperindu-ne cum îi judecă pe păcătoşi, ne oferă suficiente dovezi ale mâniei Lui - ei sunt zdrobiţi de moarte sub picioarele Lui neprihănite, o soartă potrivită maesrtului lor în păcat.

   Pe orice poartă ar intra păcatul, el întâlneşte acolo mânia lui Dumnezeu. Deoarece fiecare capacitate a sufletului şi fiecare mădular al trupului sunt folosite ca o armă a nelegiuirii împotriva lui Dumnezeu, tot astfel fiecare mădular al său, din creştet până în tălpi, îşi primeşte partea din mânia divină; şi după cum omul este păcătos în întregime, tot aşa blestemul îl cuprinde cu totul - înăuntru şi în afară, suflet şi trup deopotrivă. Blestemele şi judecăţile îl cuprind în aşa măsură, încât nu mai este loc pentru a adăuga ceva la ceea ce Dumnezeu a scris deja.

   Într-un cuvânt, mânia lui Dumnezeu împotriva păcătosului este atât de cruntă încât toată creaţia trebuie să aibă parte de ea. Deşi ţinta lui Dumnezeu este omul şi El Îşi îndreaptă săgeţile în primul rând împotriva acestuia, totuşi ele rănesc, deopotrivă, şi alte creaturi. Aşadar, datorită omului, blestemul lui Dumnezeu se află asuptra întregii creaţii. Şi o parte din nenorocirea omului este plătită lui prin decăderea creaţiei, prin toate forţele şi creaturile lumii naturale care la origini au fost destinate să slujească omului şi să contribuie la desăvârşirea bucuriei lui.

   Putem compara urgiile lui Dumnezeu cu o armată înfuriată care face prăpăd în teritoriul inamicului, distrugând rezervele, otrăvind apele şi arzând casele. Nimic nu scapă furiee ei. Pâinea pe care o mâncăm, aerul pe care îl respirăm şi apa pe care o bem sunt otrăvite cu blestemul lui Dumnezeu, astfel încât şi cel mai bătrân şi mai sănătos om de pe pamânt, tot va muri în cele din urmă.

   Totuşi, în comparaţie cu iadul, toate manifestările mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului sunt ca o mână de soldaţi faţă de întreaga armată. Pe pământ, Dumnezeu doar Se hărţuieşte cu păcătoşii - El trimite numai o mostră a judecăţii Lui pentru a-i înştiinţa că au un duşman care trăieşte, care vede totul şi care-i poate doborî oricând doreşte. Numai în iad Dumnezeu Îşi dezlănţuie întreaga mânie a judecăţii Lui, deoarece acolo El va pedepsi păcătoşii CU PIERZARE VEŞNICĂ DE LA FAŢA DOMNULUI ŞI DE LA SLAVA PUTERII LUI.

   Aşadar, aceasta stabileşte faptul CĂ EXISTĂ O LUPTA ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU.