de Haydn Sennitt

L-am întâlnit prima dată pe Franklin cu aproximativ un an în urmă, când mi s-a prezentat pe Facebook. Este creștin, afro-american, a trecut de douăzeci de ani și are atracții față de persoanele de același sex. De ceva timp tatăl său este absent din viața lui, iar în prezent locuiește cu membri de familie care îl înjosesc permanent.

S-a retras în sine și rareori merge la biserică. Este condus constant de dependența de muncă, din dorința de a dovedi că este capabil să reușească, deși în particular urăște asta. Mai mult decât orice altceva, vrea să scape de atracția față de persoanele de același sex: dependența pornografie îi provoacă numai rușine și un sentiment accentuat de dezgust de sine, care îl îndepărtează într-una de Dumnezeu. Viața lui de rugăciune este aproape inexistentă, iar când se roagă, în mod obișnuit se îndoiește că Dumnezeu îi va răspunde – sau că vrea să-i răspundă. Și de ce nu ar fi așa? Atât de puțini (în special tatăl lui) au fost gata să-l asculte, să-l aprecieze, să-i dea ce vroia când a cerut. Ceea ce l-a dus într-o groapă a disperării, încât nici nu mai crede că este mântuit.

Ca mulți alții, Franklin a apelat la mine pentru a primi ajutor pentru problema lui și a fost foarte deschis cu privire la starea lui. Problema este că atunci când își deschide inima, vrea prea puțin ca cineva să facă ceva pentru el. Când eu și alții încercăm să-l întrebăm despre lucrurile dureroase, profunde, care întăresc problemele de la suprafață (mânie, poftă, amărăciune), Franklin dă bir cu fugiții. Ori de câte ori încearcă cineva să îl mângâie, el sabotează încercările celuilalt prin remarci mânioase, cinice despre el însuși și despre alții. Sau le spune celor care încearcă să îl ajute să nu pună întrebări, „să asculte doar”. Sau altora le spune că nu vrea să se gândească la lucrurile profunde, ci vrea doar ca cineva să-l îmbrățișeze „discret”; dacă solicitările nu îi sunt împlinite, se simte dat deoparte și reacționează îndepărtându-i și defăimându-i pe cei care au încercat, cu răbdare, să îl ajute. Sau sfatul de a se încrede în Dumnezeu în toată durerea lui devine mult prea personal și dificil pentru el, așa că se agață de ceea ce cunoaște, încercând să găsească mângâiere în alții.

Este trist, dar oamenii ca Franklin sunt foarte, foarte obișnuiți pentru cei care îi ajută pe cei cu dorințe nedorite față de persoanele de același sex. Ei cer ajutor atât de des, dar vor sprijin numai în condițiile impuse de ei. Eu slujesc în misiune de numai doi ani și două luni, ajutându-i pe cei cu homosexualitate nedorită, iar în această perioadă doi bărbați au părăsit biroul ca o furtună și au pus capăt întâlnirilor fiindcă lucrurile deveniseră dificile pentru ei din punct de vedere emoțional.

Unul chiar s-a mutat în alt oraș și nu a mai putut fi contactat și, ce ironie, ceruse ajutor de multe ori de la alții, ceea ce sugerează că niciodată nu a ales pe cineva anume pentru a fi ajutat o perioadă considerabilă de timp. Nu este de mirare că nu progresa în călătoria sa către sfințenie. Cândva și eu procedam la fel cu consilierul meu: îi spuneam că intenționam să fac o programare, iar apoi nu mai reveneam. (Lăudat să fie Dumnezeu pentru că el mi-a înțeles schemele și a continuat să aducă situația în discuție, oricât de mult mă jena și mă înfuria acest lucru.)

Pentru cei care încearcă să îi ajute pe oamenii zdrobiți sexual și emoțional, acest tip de comportament nu este ceva neobișnuit. Cât de des le cer oamenii „suport”, iar când le spun să-și facă programare și încearcă să-i motiveze să pornească în călătoria dificilă a schimbării, nu mai răspund? Apoi, cam după șase luni, îi contactează din nou, iar tiparul se repetă? Sau călătoria se oprește permanent din cauză că sarcinile sugerate nu sunt îndeplinite, iar fiecare întâlnire este ca și cum ar lua-o de la început?

Nu este probabil ca cei care caută suport să dorească efectiv ajutor, iar procesul este frustant și lent. Știu că atunci când am început să mă confrunt cu propriile mele probleme, am procedar în foarte mare parte la fel cu consilierul meu, ceea ce acum mi-aș dori să nu fi făcut! Experiența mea din procesul vindecării este că mă opream fiindcă eram paralizat de temeri că procesul de vindecare mai degrabă m-ar ucide, decât m-ar ajuta.

Pentru tine, care citești această postare și cauți schimbarea, dar te simți blocat sau nu progresezi, există riscul să încetinești. Este atât de important să recunoști și să mărturisești asta și să încetezi să trăiești în negare de sine; altminteri doar vei fi frustrat, iar ceilalți se vor întreba cu sinceritate dacă într-adevăr ești serios. De asemenea, este recomandabil să nu stabilești o perioadă concretă pentru vindecare. (Voi face asta numai nouă luni, iar dacă nu mă vindec până atunci…)

Este atât de important să Îi ceri lui Dumnezeu să-ți cerceteze inima și să-ți descopere cu adevărat ce se întâmplă, ca să fii eliberat de autoînșelare (Psalmul 139:23-24) și să te rogi, fără să te îndoiești, de puterea lui Dumnezeu sau de bunăvoința Lui de a răspunde (Iacov 1:5-8). Dacă ai îndoieli, poți să le aduci la Dumnezeu, ca să te ierte și să te ajute în necredința ta (Marcu 9:24). Dumnezeu este foarte dornic să răspundă unor asemenea rugăciuni, iar realitatea este că nu Satan este realmente cel care ne împiedică să progresăm: de obicei noi suntem de vină. Dar la fel ca Franklin, adesea avem motive ușor de înțeles pentru a ne sabota călătoria și a-L da deoparte pe Dumnezeu: pentru că asta este tot ce am cunoscut de la cei care ne-au abuzat. Dar vestea cea mare este că Dumnezeu nu este așa, nici toți ceilalți nu sunt așa, chiar dacă trecutul nostru și circumstanțele noastre ne-ar spune altceva.

Deci, pentru această situație am o altă rugăciune: ca Dumnezeu să-ți arate adevărata Lui bunătate și bunătatea altora, pentru ca autoînșelarea care sabotează să se îndepărteze, pentru ca să crești și să fii regenerat. Este dur (îndeosebi la început) să faci asta și să fii consecvent, dar dacă vei continua așa, vei observa că Dumnezeu răspunde rugăciunilor și vei începe să te bucuri în El la fel ca un întemnițat care este condamnat pe viață și căruia i se spune că este liber să părăsească închisoarea.

Întrebarea pe care le-o pun celor care sunt șovăielnici în ceea ce privește vindecarea este: „Ce vrei cu adevărat și ce ești pregătit să sacrifici, dacă asta este ceea ce vrei cu adevărat?” Răspunsul la această întrebare modifică complet lucrurile.

Dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine de pe pământ (sau de sub pământ, din pământ sau de deasupra pământului) va fi împotriva noastră? Așa stând lucrurile, scapă și lasă-L pe Dumnezeu să lucreze.

Hristos să fie cu tine! Cu toată dragostea (frățească) phileo, te îmbrățișez cu toată puterea,

Haydn

[Haydn Sennitt, Help Me, but Please Don’t. Copyright © 2014 Haydn Sennitt. Tradus şi publicat cu permisiune.]