Pentru mine, oamenii nu mai au nume...

... Se odihnește mantia cerească pe pământ, strălucindu-l în culoare regală: ALB!
     Mă apropii să văd cât e de gros stratul zăpezii și atingându-l, simt un fior rece până în umeri, ca frigul pe care l-am simțit în suflet când m-am întâlnit sau m-am despărțit de unii care s-au făcut blestem pentru Țară, biserică...
   Gânduri-mi răvășesc odihna, mă trimit să le văd fața ''fericită'' că ''s-au ajuns'', au apucat în urma freneziei politice, un loc călduț care ''i-a făcut oameni! ''
   Pentru mine, oamenii nu mai au nume... sunt rugi sau blesteme!
  Cei buni și-au adunat în suflet binecuvântări pentru aproapele, Țară, familie, cer și aceștia, sunt cei care au nume de rugi, mai tari ca numele de sfinți!
   Alții... cei care -au fugit pe drum de seară când România se jelea plânsă, cu pădurile tăiate de ei și străinii care-i furaseră viile, apele, pământurile, omenia, fecioria, copilăria, bătrânețea...
   Cu dușmanii au făcut legământ, cu trădătorii; au fugit din dragostea mamei împreună cu hoții, ei, fiii risipitori cu moștenirea luată din Țară ca pradă de război...
   Ei sunt blestemele sau cei care și-au vândut dreptul de întâi născut pe blidul de ciorbă de linte, poftele lumii, cei care s-au făcut dușmanii grâului, laptelui care i-a crescut acasă.
... Pentru mine, oamenii nu mai au nume...
   Sunt rugi sau blesteme!

   Alexandrina Tulics, 10 decembrie 2018