Am cunoscut-o pe Leanne, o colegă la Weston Jesuit School of theology, în ziua în care am absolvit facultatea. Era o persoană atât de blândă şi de spirituală încât n-aş fi bănuit niciodată luptele prin care trecuse în ultimii trei ani, afară de vreo două, trei remarci scăpate pe parcursul conversaţiei. Mi-a spus în câteva cuvinte că soţul ei divorţase de ea în timpul cursurilor ei la Weston, şi că prezenţa celor trei copii adolescenţi la Sfânta Liturghie celebrată la absolvire şi ceremonia ce a urmat însemna foarte mult pentru ea.

   'Mă confruntam cu sfârşitul unei căsnicii care durase 22 de ani, trebuia sa cresc trei adolescenţi pe fondul unei pierderi care le-a schimbat viaţa pentru totdeauna, şi aveam probleme serioase de sănătate -mă operasem la şold de două ori într-un an-. Toate acestea, plus exigenţele Facultăţii de Teologie, mă aduseseră în pragul depresiei.

   Partea de ambiţie şi perfecţionism a personalităţii mele a fost întotdeauna ţinută cumva 'în şah' de cealată extremă a personalităţii mele: prtotectoarea. Nu pot să fiu destul de 'bună' pentru mine, şi nu pot să le 'dau' destul celorlalţi. Confruntarea cu noile probleme ivite în viaţa mea a însemnat să mă predau, să înţeleg că era nevoie de ajutor pentru această doamnă aflată în căutarea unei noi identităţi, o femeie care se pierduse în hăţişul perfecţionismului, a grijii faţă de ceilalţi şi a iubirii faţă de toţi afară de... ea însăşi.

   Într-o zi, după cea de-a doua operaţie, îmi amintesc că zăceam pe covorul din sufragerie şi că mă simţeam extrem de neajutorată. Mă dureau şi trupul şi sufletul. Şoldul îmi era umflat de la operaţie, şi inima mă durea de singurătate şi părăsire. Numai cu un an înainte, obişnuiam să alerg câte 12 km pe zi. Acum zăceam pe podea şi priveam spre cârjele aflate la celălalt capăt al încăperii gândindu-mă ca voi depinde de ele pentru mult timp. Mama mea era lângă mine căutând să mă ajute şi fără sprijinul ei neobosit nu cred ca aş fi scos-o la capăt. În ciuda durerii, în ziua aceea plutea o pace cu totul aparte. Am început sa plâng... Mămica mi-a spus: 'Trebuie să găseşti pe cineva care să te ajute cu depresia asta. . ' A făcut o scurtă pauză apoi a continuat: 'Ai dureri de un an de zile, soţul tău îţi vorbeşte urât şi ai trei copii care te iubesc foarte mult şi care suferă mai mult decât crezi tu. Leanne, eşti o persoană deosebită şi poţi depăşi situaţia aceasta. Poţi găsi ajutorul pe care ţi-l doreşti şi de care ai nevoie cu adevărat. '

   M-am ridicat şi mi-am sunat medicul de familie. Mi-a dat o listă de nume, printre care era şi soţia lui. Mi-a spus că era o persoana cu o viaţă religioasă profundă şi că era bine să iau legătura cu ea. Am sunat-o imediat şi aşa a început totul...

   De îndată ce m-am apucat de terapie, am căutat şi îndrumare spirituală. Mi-am luat angajamentul că odată pe săptămână o sa citesc din cartea Sf. Ignaţiu. Preotul care era îndrumătorul meu spiritual m-a ajutat extrem de mult îndreptându-mă către rugăciune prin care mă încuraja să-I cer lui Dumnezeu speranţă şi vindecare. Pentru că, vedeţi, eu nu mă consideram vrednică să cer lui Dumnezeu ca să mă scape de durerea mea...

   Terapeuta m-a ajutat să scot la lumina un itinerar pe care începusem să-l parcurg odată cu moartea surorii mele, pe când aveam doar cinci ani. Mi-am dat seama că păstrasem în tot acest timp un sentiment de vinovăţie pentru faptul că sora mea nu putuse lupta cu cancerul. Ani de-a rândul trăisem cu ideea că ar mai fi putut fi ceva de făcut ca sa o salveze şi ca nu o făcusem. Cum era şi firesc, am crescut astfel cu convingerea sinceră că trebuia să-i feresc pe toţi cei dragi ai mei de orice contact cu suferinţa şi durerea. Odată înţelese aceste lucruri, a trebuit apoi să lucrez serios până ce am reuşit să-mi dau voie să simt şi sa mă debarasez de toată mâhnirea pe care o înmagazinasem în mine. Printre alte multe lucruri, a trebuit sa mă eliberez şi de povara morţii surorii mele.

   Am început să înţeleg că depresia se dezvoltă atunci când oamenii nu ştiu cu adevărat cine sunt şi care e rostul lor. Propria mea identitate era pentru mine ceva foarte neclar...

   Timp de doi ani am lucrat cu terapeuta mea şi cu îndrumătorul spiritual. A fost pentru mine o binecuvântare faptul că amândoi apreciau şi respectau rolul pe care l-au jucat în procesul meu de vindecare. Din punct d evedere medical, am urmat cu seriozitate fizioterapia prescrisă, am făcut mişcare şi am luat în paralele o mica doza de Prozac. Durerea venea şi pleca. Am ţinut fruntea sus şi am reusit sa fac faţă unor zile foarte grele. Şi nu d epuţine ori m-am poticnit şi am căzut la pământ, dar de fiecare dată m-am ridicat tot mai puternică şi mai decisă să alerg cumva cursa până la capăt. Mi-am oferit însămi darul unui grup de persoane care m-au sprijinit: prietenii mei dragi, parohul, profesorii. Ei toţi au văzut cum îmi croiam drumul şi au venit să mă ajute mai mult decât mi-aş fi imaginat. Dar cel mai important - am învăţat sa le accept iubirea şi ajutorul. În cele din urmă, am putut afla cine sunt eu, şi de ce sunt, şi că trebuie să mă iubesc pe mine însămi mult de tot. Relaţia mea cu Dumnezeu a devenit tot mai profundă. Prezenţa intimă a Domnului, de-a lungul zilelor mele de încercare m-a învăţat despre suferinţă. Am învăţat să mă rog astfel încât am înţeles cât de aproape este Dumnezeu faţă de mine. Am învătat să am încredere în El, să mă abandonez, să sper, să iubesc. Am înţeles că mă aflam într-o ascensiune şi că mă îndreptam spre un Dumnezeu al speranţei, al vindecării şi al iubirii. '