Iertarea este calea spre pace şi fericire. Este, de asemenea, un mister care va rămâne ascuns de noi dacă nu cautăm să-l descifrăm. Iertarea este posibilă.

   Ce înseamnă de fapt, iertarea? C. S. Lewis spunea că nu e doar o problemă de justeţe umană; este scuzarea acelor lucruri care nu pot fi scuzate cu promptitudine. Pe undeva este chiar mai mult decât atât. Când scuzăm pe cineva, îi dăm la o parte greşeala şi nu îl pedepsim pentru ea. Când iertăm nu trecem doar cu vederea o alunecare sau un păcat, ci acceptăm păcătosul şi căutăm să-l reabilităm şi să-l reintegrăm. Poate că iertarea noastră nu este întotdeuna acceptată, dar odată ce am întins mâna, ne curăţim de resentimente. Putem însă rămâne adânc răniţi, dar nu vom folosi durerea noastră pentru a stârni şi mai mult durerea celorlalţi.

   Când derulăm o amintire negativă, în sensul rememorării greşelilor cuiva faţă de noi, amintirea se transformă în duşmănie. Nu contează dacă duşmănia este generată de motive reale sau imaginare: odată cuprinşi de ea, ne va roade încet până se va revărsa şi va coroda totul în jurul nostru.

   Cu toţii cunoaştem oameni plini de amărăciune. Ei au o memorie uimitoare pentru cele mai mici detalii şi se complac în amărăciune şi resentimente. Ei contabilizează fiecare ofensă care li se aduce şi sunt gata oricând să arate şi altora cât de profund au fost răniţi.

   În exterior pot da impresia că sunt calmi şi stăpâni pe sine, dar în interior sunt pe punctul de a erupe toată ura din ei.

   Aceşti oameni îşi justifică indignările în mod constant: simt că au fost răniţi prea tare şi prea des, şi că, astfel, sunt absolviţi de obligaţia de a ierta. Dar tocmai ei trebuie să ierte mai mult decât toţi. Uneori inima le este atât de plină de ranchiună încât îşi pierd capacitatea de a mai iubi.

   Cu ani in urmă, am consiliat o femeie în această situaţie. Soţul ei era muribund dar ea era tare ca o stâncă. În ochii lumii, femeia avusese o viaţă impecabilă, era ordonată, meticuloasă, muncise din greu, era onestă, capabilă, demnă de încredere, dar, NU PUTEA IUBI!

   După luni de cercetare şi de frământări i-a devenit clară cauza răcelii: nu era capabilă să ierte. Nu reuşea să scoată în evidenţă o singură, profundă mulţumire ci se lăsa doborâtă de greutatea a mii de ranchiune minore.

   Amărăciunea este mai mult decât o simplă perspectivă negativă asupra vieţii. Este un păcat.

   A ţine în mod in intenţionat duşmănie împotriva altei persoane, are un efect dezastruos asupra sufletului. Aceasta deschide uşa răului şi ne lasă pradă gândurilor criminale. Pe deasupra, ne aduce în poziţia în care rugăciunile noastre îşi pierd puterea; de aceea, Domnul Isus Hristos ne porunceşte să rezolvăm neînţelegerile cu alţii înainte ca să ne aducem darul la altar.

   Putem să ne rugăm toată ziua, dacă noi colectăm ranchiună, uşa de acces la Dumnezeu va rămâne închisă.

   Amărăciunea ne distruge sufletele, dar tot atât de bine ne poate distruge şi trupurile. Ştim că stressul poate cauza ulcer, migrene, dar evităm să observăm legătura dintre amărăciune şi insomnie.

   Cercetările medicale au demonstrat legătura dintre o mânie nerezolvată şi atacul cardiac; se pare că oamenii care înmagazinează resentimente sunt mult mai expusi decât cei care îşi eliberează cugetul exprimându-şi sentimentele.