Timpuriu în viaţă am fost nevoit să învăţ cum să nu port pică. Cea mai mare parte a copilăriei mele a fost fericită, dar am avut parte şi de experienţe neplăcute. Eram un copil bolnăvicios. Curând după ce m-am născut doctorii au spus mamei mele că am hidrocefalie sau apă la creier şi că nu voi putea niciodată umbla. Cu toate ca preveziunea lor nu s-a dovedit adevărata, am făcut primii paşi la doi ani şi jumatate dar am rămas cu porecla 'cap cu apă'. Cel mai mult au suferit părinţii mei dar şi eu am fost afectat.
Eram şi singuratic. Familia noastră avea şapte copii dar eu eram singurul baiat. Mai mult, tatăl meu a fost plecat trei din primii cinci ani de viaţă aşa că tânjeam după prieteni.
La şase ani mi-au scos o tumare de dimensiuni mari de la picior. Aceea a fost prima operaţie dintr-o serie numeroasă care a continuat timp de trei decade. Operaţia a durat două ore, iar riscul de infecţie a planat asupra mea zile întregi - era înainte de epoca antibioticelor iar noi trăiam în pădurile din Paraguay. După ce mi-au închis operaţia printr-o cusătură, am plecat pe jos înspre casă. Nimeni nu mi-a oferot cârje, cu atât mai puţin o căruţă. Parcă văd şi acuma şocul de pe faţa tatălui meu când am intrat şchipătând în casă, cu toate că nu a rostit nici un cuvânt.
Caracteristic părinţilor mei era faptul că nu i-am auzit niciodată vorbindu-i de rău pe alţii, şi nici nouă nu ne-au permis. Ca orice părinţi, se luptau cu sentimentele lor când simteau ca unul din copii a fost tratat în mod greşit de către un profesor sau alţi adulţi, dar ne-au învăţat că singura modalitate de aînvinge micile indignări ale vieţii este iertarea.
Aveam paisprezece ani când ne-am mutat în S. U. Trecerea de la un mic sătuc din America de Sud la o şcoală publică din New York a fost enorma. Limba engleză reprezenta cu certitudine un obstacol pentru mine. Eram timid pentru că ma simţeam ciudat şi neîndemânatic. Fiecare copil vrea să fie apreciat de cei de o seamă cu el - nimeni nu vrea să rămână pe dinafară, iar eu nu reprezentam o excepţie. Voiam cu disperare să fiu acceptat. Făceam eforturi deosebite pentru a-mi mulţumi noii colegi de clasă.
La început, am fost dispreţuit în special de catre un băiat care avea reputaţia unui batăuş dar după aceea am început sa ripostez. Prietenii mei erau toti emigranţi ca mine. L-am batjocorit fără milă vorbind în germană între noi, limbă pe care el nu o înţelegea. Animozitatea noastră a dus la un semnificativ număr de nasuri sparte.
În liceu am practicat atletismul, specialitatea cros. M-am străduit din toate puterile. Nu am lipsit de la nici un antrenament dar pur şi simplu nu eram destul de bun. Totusi, antrenorul şi-a dat seama cât d emult efort depun şi prietenia lui a avut un rol determinant în formarea imagimii mele de sine.
El m-a încurajat să încerc pista de alergări ceea ce am şi făcut. În cele din urmă, deşi nu am devenit o stea a sportului, am ajuns în echipa liceului.
Când eram tânăr pe la 20 de ani am întâmpinat respingere din partea unei tinere a carei prietenie o cautam. Relaţia noastră s-a adâncit şi ne-am logodit dar apoi, într-o bună zi mi-a întors spatele din senin. Peste câţiva ani mi-a trezit interesul o altă tânără cu toate ca de data asta am fost mai precaut. Pentru a doua oară speranţele mele au fost spulberate. După câteva luni şi ea a rupt relaţia noastră. Lumea se prăbuşea în jurul meu şi încercam să înţeleg ce se întâmplă. Oare unde greşisem?
Mi-a trebuit o perioadă lungă să-mi revin din durere şi să-mi recâştig încrederea în sine. Tatăl meu m-a asigurat că la un moment ales de Dumnezeu voi găsi persoana potrivită ceea ce s-a adeverit peste câţiva ani când am întâlnit-o pe soţia mea, Verena.
Este mai uşor să iertăm un străin decât o persoană apropiată în care am avut încredere. De aceea este atât de dificil să trecem peste trădările prietenilor apropiaţi sau colegilor.
Ei ne cunosc cele mai tainice gânduri, slăbiciunile, capriciile - iar când se întorc împotriva noastră rămânem descumpăniţi.