În anul 1980 mi-a fost dar să aflu răspunsul. Din senin, biserica mi-a cerit să renunţ la lucrarea de asistent al tatălui meu, o poziţie ce mi se încredinţase cu 10 ani în urmă. Nu-mi pot explica cum s-a întâmplat exact... În mod sigur, exista un element asemănător de invidie şi dezbinare care îi rănise pe părinţii mei cu patruzeci de ani în urmă, dar de data aceasta cei mai mulţi care s-au întors împotriva mea îmi erau prieteni, colegi sau chiar fraţi. Dintr-o dată aceiaşi oameni care mă lăudaseră şi încurajaseră constant au început să caute defecte în tot ceea ce făcuserăm până atunci.

   Confuz şi disperat, am fost ispitit să ripostez. Tatăl meu era atunci responsabil a patru biserici mari şi avea nevoie de mine mai mult ca niciodată; doar cu câteva saptămâni înainte mama murise de cancer. Am vrut cu disperare să-mi apăr reputaţia şi locul 'cuvenit'.

   Tata a refuzat să mă sprijine în riposta mea. Din contră, m-a îndreptat către predica de pe munte unde Domnul Isus Hristos ne spune să iertăm greşelile altora ca la rândul nostru şi noi sa fim iertaţi. Mi-a reamintit că în cele din urmă nu va trebui să dăm socoteală de ceea ce ne fac alţii, ci doar de ceea ce le facem noi lor.

   Dintr-o dată am realizat că nu eram atât de bun pe cât credeam. Am început să văd că în adâncul meu ţineam necaz împotriva unor membri din comunitate şi că, în loc să încerc să mă justific, trebuia să-mi plec genunchii şi să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte. Abia aşa voi găsi puterea de a ierta.

   Imediat după ce am făcut acest lucru, lupta mea lăuntrică a căpătat o semnificaţie nouă.

   Simţeam că parcă un baraj se deschidea undeva în adâncul inimii mele. Înainte simţisem durerea mândriei rănite; acum mă puteam întreba: ce contează cu adevărat în ochii lui Dumnezeu?

   Luând o nouă hotărâre de a îndrepta lucrurile şi de a-mi asuma răspunderea pentru tensiunile existente, împreună cu soţia mea am mers la oamenii pe care îi rănisem în trecut şi le-am cerut să mă ierte.

   Pe măsură ce mergeam de la unul la altul Îl simţeam pe Dumnezeu la lucru şi inimile noastre deveneau tot mai uşoare.

   Anul acela a fost foarte dureros pentru mine şi soţia mea, dar a fost şi foarte important.

   Ne-a pregătit pentru responsabilităţile pe care le aveam acum, lărgindu-ne simţul compasiunii pentru alţii. Ne-a învăţat nişte lecţii pe care nu le vom uita niciodată.

   În primul rând, nu contează dacă oamenii te înţeleg greşit sau dacă te acuză pe nedrept. În cele din urmă ceea ce contează cel mai mult este ca inima ta să fie dreaptă înaintea lui Dumnezeu.

   În al doilea rând, deşi decizia de a ierta trebuie să izvorască dinăuntru, totuşi noi nu ne putem schimba prin propria noastră putere.

   PUTEREA IERTĂRII nu vine de la noi! PUTEREA IERTĂRII VINE DE LA DUMNEZEU!

   El poate lucra în noi doar atunci când ne întoarcem spre El în rugăciune, încredere şi recunoaştere umilă a slăbiciunilor noastre.