“Până când, Doamne, …” striga în rugăciune psalmistul de odinioară, dând glas unor frustrări acumulate de multă vreme, tot mai perplex în faţa îndelungei tăceri a Dumnezeului lui Israel. “Până când …” strigăm şi noi, gemând pe genunchi în rugăciune. Pe lista lamentărilor noastre pot fi cauze deosebite de ale evreilor de altădată, dar zdrobirea inimii rămâne mereu aceeaşi şi limbajul plângerilor neschimbat, indiferent de veacuri şi continente.

Ce poţi face când cerul pare de plumb,  uşa răspunsului la rugăciune bine zăvorâtă şi faţa lui Dumnezeu întoarsă în altă parte? Când, pe nesimţite, deznădejdea întinde tentacule de ghiaţă, învăluind o inimă altădată de nebiruit, fierbinte în credinţă şi vibrantă în dragoste. Cuvintele rugăciunii se topesc în murmur abia desluşit şi gemete stinse, iar izvorul gândurilor seacă. Doar un suspin slab mai face să freamăte buze obosite, cu genunchii prăbuşiţi şi fruntea plecată la pământ, “Până când, Doamne?”…

Poate că ai gemut și tu, cititorule, în zilele, lunile sau anii negri ai tăcerii lui Dumnezeu. Poate chiar în clipele de faţă orizontul vieţii tale stă ascuns sub norii întunecaţi ai incertitudinii. Până când ai de aşteptat? Îmi este uşor să-ţi răspund - până în a patra strajă din noapte! Până în clipa care precede ivirea zorilor. Ca într-o dramă bine ticluită, izbăvirea nu se arată decât în ceasul al 12-lea al încercării îngăduite peste tine, tocmai când te crezi părăsit pentru totdeauna.

În lipsa unei idei mai bune, prin care să introducă deznodământul în ţesătura celebrelor lor tragedii, dramaturgii Greciei antice au recurs la procedeul cunoscut prin expresia “deus ex machina”, intuind în felul lor neputinţa umană de a se extrage pe sine din cursa ananghiei în care căzuse. Zeul era coborât pe scenă printr-un sistem de scripeţi, aducând astfel, în ultima clipă, izbăvirea pentru personajul prins în ghearele năpastei, lucrătura vrăjmaşilor lui.

Întârzierea intervenţiei lui Dumnezeu este doar aparentă, privită din perspectiva Cerului, dar “la nivelul solului” fiecare clipă este marcată de amărăciunea suferinţei. Isus a venit în ajutorul ucenicilor ameninţaţi cu pieirea pe marea înfuriată abia în a patra strajă din noapte (Matei 14:22). Avraam a trebuit să aştepte până la vârsta de o sută de ani naşterea fiului promis. Iosif a zăcut 13 ani în temniţă, până să fie convocat la palat, spre a prelua înalta slujbă rezervată lui. Samuel şi-a tărăgănat sosirea la întânirea cu Saul până în ziua a şaptea, îngăduind destrămarea oştirii împăratului (1 Samuel 13) şi, din păcate, spulberarea credinţei lui. Trupul lui Lazăr putrezea deja în mormânt, în vreme ce Isus zăbovea intenţionat prin împrejurimi. Petru este izbăvit din temniţă în noaptea dinaintea plănuitei execuţii.

În ecuaţia răspunsului la rugăciune singura necunoscută este “când”; nu “dacă”, nu “oare”, nu “poate”, iar corolarul credinţei este răbdarea. Apostolul Petru ne dezvăluie faptul că Dumnezeu însuşi manifestă “îndelungă răbdare” faţă de noi (2 Petru 3:9) şi că, fără această răbdare a Sa, salvarea noastră ar fi primejduită, din pricina îndărătniciei noastre şi tendinţei de a amâna (3:15). Şi, dacă Dumnezeu ne tratează cu îndelungă răbdare, n-are oare dreptul să pretindă acelaşi lucru de la noi, căci “prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21:19).

“Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit” (Evrei 10:36).

În vreme ce Scriptura preţuieşte atât de mult răbdarea, noi ne lăsăm duşi în aval de gustul lumii pentru “instant gratification”. Dorim totul la timpul prezent şi batem furioşi cu piciorul în podea, dacă nu primim imediat lucrurile râvnite. Făcând aşa trădăm inconsistenţa credinţei noastre. Credinţa care nu trece proba răbdării nu onorează pe Dătătorul făgăduinţelor.

“Câtă vreme cerul întârzie, o face spre binele nostru. În vreme ce pledăm stăruitor în rugăciune, răbdarea ni se oţeleşte, umilinţa ni se adânceşte, iar ţelurile ne sunt clarificate şi purificate de zgură. În vreme ce uşa stă zăvorâtă, învăţăm să cerem şi să umblăm “după darurile cele mai bune” (George A. Buttrick).

http: //agapianus. wordpress. com