Prin natura ei, iertarea este retroactivă. Ofensa a fost săvârșită deja. Au rămas consecințele. Uneori ofensa poate fi remediată, alteori consecințele rămân, fie ca pagube materiale, fie ca resentimente, fie doar ca amintiri stăruitoare și dureroase ale ofensei suferite.

Cel care iartă, sau ar trebui să ierte, este păgubitul, o situtație aparent nedreaptă. Nu-i destul că suferă paguba, mai trebuie să și ierte. Fie că făptașul își recunoaște ofensa, fie că nu, fie că își cere iertare, fie că nu. Iertarea devine astfel o expresie a harului oferit de noi aproapelui nostru. Nu neprihăniții au nevoie de har, ci păcătoșii.

Când ne iartă, Dumnezeu ia asupra Sa pagubele cauzate de noi semenilor noștri. Numai El poate ierta ofense care n-au fost săvârșite împotriva Sa. De fapt, El consideră toate ofensele noastre ca săvârșite împotriva Sa. Noi nu putem ierta decât pe cei ce ne-au greșit nouă înșine.

Una din condițiile de bază ale iertării divine este să ne iertăm unii pe alții, chiar cu riscul de a rămâne păgubiți. Oridecâte ori o facem, ne asemănăm cu Domnul. Și invers...

”He who cannot forgive breaks the bridge over which he himself must pass.” (George Herbert)

http: //agapianus. wordpress. com