Putem doar să ne imaginăm, în mod vag, cât de mult a pierdut natura din frumusețea inițială, ca urmare a blestemului pronunțat asupra ei în urma păcatului săvârșit de Adam, dar ea rămâne suficientă în sine, etalându-și rudimentele de frumusețe, podoabe și rodnicie, fără a se rușina de ”goliciunea” ei, și fără nevoia de a apela la accesorii.

Nu tot așa stau lucrurile cu noi, intenționații purtători ai chipului Creatorlui – podoaba supremă. Goliciunea umană se reflectă acum în toți, și va dăinui etern, în detrimentul perpetuu al celor care nu și-o ”acoperă”, în timpul feliei de eternitate acordată lor pe această planetă. Este drept că ne dăm în vânt după podoabe, din păcate după cele mai trecătoare, mai ieftine și mai străvezii, care nu acoperă goliciunea, ci doar o maschează.

Ideea de ”podoabă” sugerează cel mai bine lipsa de perfecțiune a ființei noastre, constatată prin comparație cu specimene mai favorizate prin naștere, sau revelată prin raportare la un ideal, sau un canon. Canonul ideal, însă, a fost părăsit, pierdut, odată ce Poarta s-a închis definitiv în spatele perechii de exilați, fără a fi putut fi importat la răsărit de Eden. Încercarea de a restaura acest canon nu poate rezulta decât în stabilirea unei varietăți de etaloane inferioare, locale, entice, care ne iau ochii cu strălucirea lor falsă.

Constatarea lipsei de perfecțiunee va lăsa indiferenți pe foarte puțini indivizi, dar va naște în marea majoritate a lor dorința, simțită personal în grade diferite, de a-și îmbunătăți frumusețea, sau suplini lipsa ei, prin accesorii și ornamente, adică adausuri din afară, toate fabricate din elementele comune, perisabile, ale exilului.

Părăsind Edenul, și inocența, cu șorțuri cusute din frunze de smochin, lăsând în urmă perfecțiunea intenționată de Creator, prima pereche de oameni începea lunga dispensație a dependenței de o multitudine de lucruri, toate surogate ale suficienței edenice furnizate de El. Recuperarea idealului edenic a rămas de-atunci preocuparea general moștenită, căreia i ne supunem cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Apelând la podoabe, căutăm să sporim aspectul vizibil al ființei noastre, să ne șlefuim imaginea proiectată în lume, fiind mai puțin, sau deloc, conștienți de nevoia lăuntrului de a fi împodobit prin virtuțile care-i lipsesc. Lipsa de echilbru între exteriorul spoit și interiorul neglijat revelează una dintre carențele majore ale condiției umane.

Oricât de mult am pierdut în frumusețe fizică, mult mai mult am pierdut în omul lăuntric, practic murind față de Creatorul nostru. Hidoșenia păcatului ne face incopatibili cu splendorile edenice. Nu ne putem prezenta în fața Sa în ”goliciunea” neascultării și nici cu podoaba faptelor noastre așa-zise bune, ci doar ”îmbrăcați în podoabe sfinte” (Psalm 96:9), și acestea furnizate tot de El, celor suficient de înțelepți ca să le prețuiască, dorească și ceară, la fel cum a furnizat haine din piele primei perechi, la începutul tristei dispensții pe care o trăim încă în prezent.  Acoperirea goliciunii trupești s-a făcut ușor, furnizată de animale; acoperirea goliciunii lăuntrice L-a costat integral pe Creator.

În realismul ei fără menajamente, analizând situațiile mai versat decât orice ochi uman, cartea Proverbelor declară atât de plastic faptul ironic, dar trist, că ”Femeia frumoasă și fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc” (11:22). Bineînțeles că principiul nu se aplică doar la ”sexul frumos”. Fiind, însă, mai expuse primejdiei, în căutarea după aspectul fizic, apostolul se adresează femeilor credincioase, dar cu o recomandare apăsată pentru amândouă sexele,  ”Podoaba voastră … să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3-5). Ideea este că, la urma urmei avem nevoie de podoabe, ca să devenim compatibili cu tărâmul ceresc și ca să ne putem întoarce la Creatorul nostru.

Modelul rămâne Christos, exemple pilduitoare înaintașii în credință, îndreptarul zilnic cuvintele Scripturii și ajutorul în nevoie Duhul lui Dumnezeu.

Apostolul ne amintește că ”părțile trupului, care par vrednice de mai puțină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Așa că părțile mai puțin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumusețe” și vede în acest efort o paralelă cu Biserica, în care ”Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel, ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste …” (1 Corinteni 12:23-24). Se afirmă aici eradicarea comparației și a competiției în viața și lucrarea Bisericii, fiind cu toții chemați să ne conformăm principiului egalității în fața Domnului. Ni se cere podoaba doar ca să fim ridicați la standardul cerut de frumusețe duhovnicească, nu ca să ieșim în evidență.

Căutarea mea și a ta va trebui să fie nu numai după ”darurile cele mai bune”, ci și după virtuțile cu care Duhul a decis că avem nevoie să fim împodobiți.

http: //agapianus. wordpress. com