Alt lucru prin care se disting emoţiile harului de alte emoţii este faptul că sunt însoţite de o schimbare a naturii
Toate emoţiile harului izvorăsc dintr-o înţelegere spirituală în care sufletului îi sunt revelate excelenţa şi slava lucrurilor divine. Dar toate descoperirile spirituale sunt transformatoare şi nu s elimitează la o simplă alterare a senzaţiilor şi stărilor sufleteşti prezente; ci au o asemenea putere şi eficacitate, încât realizează o schimbare în însăşi natura sufletului: 2 Corinteni 3.18
'Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului'
O astfel de putere ca aceasta este cu adevărat o putere divină şi e specifică Duhului lui Dumnezeu: alte puteri pot realiza o alterare în starea şi sentimentele prezente ale omului, dar numai puterea Creatorului poate schimba natura omului, sau poate dărui o natură nouă. Şi niciun fel de descoperiri sau iluminări nu va avea acest efect supranatural, decât cele care sunt divine şi supranaturale. Efectul acesta este rodul descoperirilor cu adevărat divine.
Sufletul este adânc afectat de aceste descoperiri, fiind astfel transformat.
Astfel se întâmplă cu acele emoţii al căror subiect este sufletul în timpul convertirii sale. Reprezentările pe care le face Scriptura cu privire la convertire implică şi semnifică cu putere o schimbare a naturii, prin expresii ca A FI NĂSCUT DIN NOU, A DEVENI O FĂPTURĂ NOUĂ, A ÎNVIA DIN MORŢI, A FI ÎNNOIT ÎN DUHUL MINŢII TALE, A MURI FAŢĂ DE PĂCAT ŞI A TRĂI FAŢĂ DE NEPRIHĂNIRE, A TE DEZBRĂCA DE OMUL CEL VECHI ŞI A TE ÎMBRĂCA CU OMUL CEL NOU, A FI ALTOIT ÎN BUTUC NOU, A AVEA SĂMÂNŢA DIVINĂ IMPLANTATĂ ÎN INIMĂ, A FI PĂRTAŞ NATURII DIVINE etc.
De aceea, dacă nu există o schimbare radicală şi permanentă în oamenii care cred că au experimentat o lucrare de convertire, toate închipuirile şi pretenţiile lor sunt zadarnice, oricât de puternic ar fi fost afectaţi. (Nu voi judeca întregul proces al venirii sufletului la Hristos atât de mult prin emoţii bruşte, cât prin înclinaţia lăuntrică. Fiindcă sufletul poate fi purtat spre Hristos prin expresii şi acţiuni pline de emoţie; însă, fără această înclinaţie şi schimbare a emoţiilor, convertirea nu este sănătoasă.)
Convertirea este o schimbare măreaţă universală a omului, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Omul poate fi împiedicat să păcătuiască, înainte de convertire; dar atunci când e convertit, el nu doar că e împiedicat să păcătuiască, ci înseşi inima şi natura lui sunt întoarse de la păcat către sfinţenie; astfel că de atunci înainte el devine o persoană sfântă, un duşman al păcatului. De aceea, dacă după emoţiile înalte ale presupusei convertiri nu se vede nici o schimbare remarcabilă în el în ce priveşte acele caracteristici rele şi obiceiuri rele care au fost vizibile mai înainte în el, omul fiind sub dominaţia aceloraşi înclinaţii rele sub care se afla înainte, aceleaşi lucruri părân să-i exprime caracterul; dacă este la fel de egoist şi carnal, de nesimţitor şi pervers, de necreştin şi imoral ca întotdeuna; atunci acestea reprezintă un argument mai puternic pentru starea lui decât cele mai strălucitoare poveşti pe care le-a spus vrodată referitor la experienţele lui. Fiindcă în Isus Hristos nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur, nici declaraţiile înălţătoare, nici declaraţiile umile, nici povestirile frumoase, nici cele despre frângere, nu valorează nimic; ci doar a fi o făptură nouă.
Dacă există o mare schimbare vizibilă într-o persoană, pentru un timp, dar daca nu e permanentă, ci apoi ea se întoarce, pentru totdeauna, la felul ei obisnuit de vieţuire, atunci nu este vorba despre o schimbare a naturii, fiindcă natura are un caracter permanent. Un porc murdar după natura lui, poate fi spălat dar natura lui porcină rămâne; un porumbel care este curat după natură, nu se poate murdări dar natura lui curată rămâne. ('În cazul sufletului se întâmpla ca şi în cazul apei; toată răceala ei se poate duce, dar principiul intrisec al răcelii rămâne în ea. Poţi îndepărta flacăra poftelor dar nu şi negreaţa naturii. Acolo unde domneşte puterea păcatului, schimbarea conştiinţei de la siguranţă la groază, schimbarea vieţii de la un caracter profan la unul manierat şi politicos ca cel al lumii, scăparea de pângărirea lumii, schimbarea poftelor - toate acestea pot limita un timp păcatul dar natura nu e schimbată niciodată în cei mai buni ipocriţi care au existat vreodată' Shepard, Pilda celor zece fecioare.)
Într-adevăr, trebuie să ţinem cont şi de temperamentul natural; convertirea nu dezrădăcinează cu totul temperamentul natural; omul poate sa mai cadă în acele păcate către care a fost cel mai înclinat prin constituţia lui naturală, înainte de convertire, însa convertirea va realiza o mare schimbare chiar şi în privinţa acestor păcate. Chiar dacă harul, încă nedesăvârşit nu smulge din radăcină temperamentul natural, totuşi are o putere si o eficacitate mare în raport cu acesta, corectându-l. Schimbarea produsă de converirre este o schimbare universală. Harul schimbă tot ce este păcătos în om; omul vechi este dezbrăcat şi omul nou este îmbrăcat; el este sfinţit pe de-a-ntregul; şi omul devine o făptură nouă; cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi; tot păcatul este mortificat, păcatele trupeşti, la fel ca şi celelalte. Dacă un om era înainte de convertire înclinat prin constituţia sa naturală spre senzualitate, beţie sau răutate, harul convertirii va realiza o mare schimbare în el în ce priveşte aceste predispoziţii rele; astfel că, deşi mai este încă în pericol de a cădea în aceste păcate, ele nu mai au stăpânire asupra lui, nici nu mai reprezintă în mod specific carcaterul sau. Da, adevărata pocăinţă îl întoarce pe om, în anumite privinţe, împotriva nelegiurii lui, a aceleia de care s-a făcut cel mai vinovat înainte şi prin care L-a dezonorat cel mai mult pe Dumnezeu. Cel care se leapădă de alte păcate, dar păstrează păcatul sau de frunte, nelegiuirea spre care este cel mai înclinat, este ca Saul, care a fost trimis împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, amaleciţii, cu porunca strictă de a nu lăsa pe nimeni în vaiţă, ci să-i distrugă pe toţi, mari şi mici; iar el a distrus oamenii de rând şi l-a lăsat în viaţă pe împăratul lor, pe conducătorul tuturor.
Unii pot să-şi apere descoperirile şi emoţiile prin argumentul nebunesc că atunci când toate acestea au trecut, ei au rămas lipsiţi de viaţă şi de simţuri, sau tot ce ar fi fost mai mult decât au avut înainte. Ei cred că acesta dovedeşte că cele experimentate au venit în întregime de la Dumnezeu, şi nu de la ei, fiindcă - spun ei- atunci când Dumnezeu a plecat, totul s-a dus; nu mai pot să vadă şi sa simta nimic; si nu sunt mai buni decât au fost înainte.
Este foarte adevărat că tot harul şi toată bunătatea din inima sfinţilor vin numai de la Dumnezeu; şi ei sunt în mod universal şi imediat dependenţi de El. Dar persoanele acestea se înşeală în privinţa modului în care Se comunică pe Sine Dumnezeu şi Duhul Lui Cel Sfânt atunci când împarte sufletului har mântuitor. El dăruieşte Duhul Sfânt ca să se unească facultăţile sufletului şi să locuiască acolo ca un principiu al naturii astfel că sufeltul căruia i se infuzează har, i se dă o natură nouă dar natura este un lucru permanent.
Toate exerciţiile harului vin de la Hristos dar nu vin de la El ca un agent viu care mişcă şi stârneşte ceea ce e fără viaţă, pentru ca acesta să rămână fără viaţă în continuare. Sufletului i se comunică viaţă, aşa că, prin puterea lui Hristos, are o natură vitală în sine. Hristos trăieste în sufletul pe care l-a mântuit. El nu trăieşte în afara unui suflet mort, punându-l în mişcare în mod violent, ci trăieşte în el, astfel că şi sufletul este viu.
Harul din suflet este de la Hristos aşa cum lumina dintr-un pahar reţinută prin raze, este de la soare. Sufletul unui sfânt primeşte lumină de la Soarele Neprihănirii şi astfel natura lui este schimbată şi devine în mod potrivit un lucru luminos; nu doar că soarele străluceşte în sfinţi ci ei devin nişte sori mai mici împărtăşindu-se din natura Izvorului luminii lor.
... . .