Mania grandorii si mania persecutiei
Autor: Preot Aleksandr Elceaninov  |  Album: Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 57-59)  |  Tematica: Păcat
Resursa adaugata de megamarius25 in 07/05/2019
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi
Mania grandorii si mania persecutiei

In fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe şi cu Dumnezeu.

Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic aşa, şi din spirit rebel, acum îşi permite orice:  păcatul nu-l chinuie, ci de­vine pentru el o deprindere; dacă în stadiul aces­ta poate să-i fie uşor, atunci poate să-i fie uşor şi cu diavolul, pe căile întunericului. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină - dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale şi sentimentul deplinei siguranţe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.

La drept vorbind, între o asemenea stare şi ne­bunie deosebirea este măruntă.

Cel mândru rămâne şi în această viaţă în stare de izolare deplină („întunericul dinafară”). Uitaţi-vă cum discută şi cum poartă disputele: fie că nu aude deloc ceea ce i se spune, fie că aude doar ceea ce coincide cu părerile lui; iar dacă i se spune ceva nepotrivit cu părerile lui, se supără ca şi cum ar fi fost jignit personal, devine bat­jocoritor şi neagă cu înverşunare. La cei din jur vede doar însuşirile pe care el însuşi le atribuie în mod arbitrar, aşa că, şi atunci când laudă, es­te tot mândru, închis în sine, inabordabil pentru cel obiectiv.

Caracteristic este faptul că două dintre formele cele mai răspândite de boală psihică – mania grandorii şi mania persecuţiei – decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” şi sunt absolut de neconceput la cei smeriţi, simpli, ca­re uită de propriul eu. De altfel, şi psihiatrii conside­ră că la paranoia duc, în primul rând, sentimentul exacerbat al propriei personalităţi, atitudinea duşmănoasă faţă de oameni, pierderea capacită­ţii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se atacă niciodată pe sine în­suşi, el are totdeauna dreptate în proprii săi ochi şi este acut nemulţumit de cei din jur şi de con­diţiile sale de viață.

Iată unde se arată profunzimea definiţiei Cu­viosului Ioan Scărarul: „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”.

Cel mândru suferă înfrângere pe toate planurile:

Psihologic – mâhnire, întuneric, sterilitate.

Moral – singurătate, secătuire a dragostei, răutate.

Teologic – moartea sufle­tului, care premerge morţii trupeşti, gheena încă din timpul vieţii.

Fiziologic şi patologic – boală nervoasă şi su­fletească.

(Preot Aleksandr Elceaninov,  Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 57-59)

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 780
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni
Eclesiastul 11:9 Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată.