Pavel anticipa în termeni sumbri, meniţi să ne pună în gardă, decăderea în care vor ajunge oamenii în zilele pe care le trăim noi astăzi. Iată ce scria el:

   'Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu. ' 2 Timotei 3.1-4

   Partea cea mai întunecată a adevărului este aceea că Pavel nu descria societatea, ci Biserica, întrucât el continuă astfel:

   'Ei se vor purta ca şi cum ar fi religioşi, dar vor respinge puterea care i-ar face evlavioşi' 2 Timotei 3.5 versiunea NLT

   Aceşti oameni vor frecventa Biserica, vor asculta Cuvântul lui Dumnezeu, îl vor rosti cu gura lor, se vor lăuda cu harul mântuitor al Domnului, dar vor respinge puterea care i-ar face evlavioşi.

   Care este această putere?

   Răspunsul este simplu: tocmai harul lui Dumnezeu cu care se laudă. În ultimii douăzeci-treizeci de ani, harul despre care s-a predicat şi în care au crezut oamenii în multe dintre bisericile noastre nu a fost real, ci o pervertire a acestuia. Este rezultatul accentuării exagerate a bunătăţii lui Dumnezeu, până acolo încât frica de Domnul a ajuns să fie neglijată.

   Când doctrina iubirii lui Dumnezeu nu este contrabalansată de înţelegerea temerii de Domnul, va lua naştere eroarea. Tot aşa, când frica de Domnul nu este contrabalansată de dragostea Sa, obţinem acelaşi rezultat. De aceea suntem îndemnaţi să luăm în calcul atât bunătatea cât şi asprimea lui Dumnezeu - vezi Romani 11.22. Avem nevoie de amândouă, fiindcă, dacă lipseşte una dintre ele, nu vom mai avea echilibrul necesar.

   În numeroase conversaţii şi de la multe amvoane am auzit credincioşi şi lideri care scuzau neascultarea, invocând harul sau iubirea lui Dumnezeu, care acoperă totul. Harul este nemeritat şi are rolul de a acoperi păcatul, dar nu în modul în care am fost învăţaţi. EL NU ESTE O SCUZĂ CI O ÎMPUTERNICIRE!

   Această lipsă a echilibrului se infliltrează în gândirea noastră, până când ajungem să ne simţim deplin îndreptăţiţi să fin neascultători de Dumnezeu ori de câte ori ascultarea ar fi incomodă sau n u ne-ar avantaja. Chiar atunci când păcătuim, ne asigurăm pe noi înşine şi ne liniştim conştiinţa, ridicând din umeri şi gândindu-ne:

   'Harul lui Dumnezeu va acoperi şi asta fiindcă El mă iubeşte şi înţelege cât de grea este uneori viaţa. El vrea să fiu fericit oricare ar fi preţul nu-i aşa? '

   Fără îndoială că, de obicei, nu dăm glas acestui mod de gândire, însă aceasta nu-l împiedică să prindă rădăcini în viaţa noastră. El este scos la lumină de roadele sale, prevăzute aşa de limpede de Pavel.

   Deşi harul acoperă păcatul, el nu reprezintă doar o acoperitoare, ci rolul lui depăşeşte cu mult acest statut. Harul ne dă puterea de a trăi o viaţă de sfinţenie şi de ascultare faţă de autoritatea lui Dumnezeu. Scriitorul epistolei către Evrei îndeamnă astfel:

   'Să fim plini de har, iar prin aceasta să-I aducem lui Dumnezeu o slujire plăcută, în reverenţă şi teamă sfântă. ' Evrei 12.28 traducere liberă din limba engleză

   Potrivit acestei descrieri, harul nu seamănă cu o acoperitoare sau cu un preş pufos, sub care putem ascunde orice, ci el este forţa care ne dă puterea să-L slujim pe Dumnezeu într-un mod plăcut Lui, cu reverenţa şi cu teama sfântă cuvenite. Harul este esenţa puterii care se află în spatele unei vieţi de ascultare. Este validarea sau dovada mântuirii noastre.

   S-ar putea ca unii să fie de altă părere şi să invoce următorul argument:

   'Biblia spune că am fost mântuiţi prin credinţă, care nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu'

   Da, este adevărat; este cu neputinţă să trăim prin propriile puteri o viaţă demnă de moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, căci toţi am păcătuit şi suntem departe de standardul neprihănirii lui Dumnezeu. Niciunul dintre noi nu va putea sta vreodată în faţa lui Dumnezeu pretinzând că eforturile sale, că faptele lui de caritate sau că viaţa sa bună i-au dobândit dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. Fiecare dintre noi a păcătuit şi merită să ardă pe veci în iazul de foc.

   Răspunsurile lui Dumnezeu la neajunsurile noastre este darul mântuirii, prin harul pe care ni l-a oferit, iar darul acesta nu poate fi dobândit prin eforturi proprii -Romani 4.4. Mulţi dintre membrii bisericii înţeleg acest fapt. Dar, cu toate acestea, se pare că am eşuat în ce priveşte accentuarea puterii harului nu doar de a ne răscumpăra ci şi de a ne da puterea să ne trăim viaţa într-un mod cu totul diferit. Cuvântul lui Dumnezeu spune:

   'Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: 'Tu ai credinţa şi eu am faptele'. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. ' Iacov 2.17-18

   Iacov nu îl contrazice pe Pavel ci lămurea measjul acestuia afirmând că dovada faptului că o persoană a primit harul lui Dumnezeu este o viaţă de ascultare faţă de Domnul. Acest har nu aduce cu sine doar dorinţa de a duce o astfel de viaţă, ci şi abilitatea de atrăi aşa. Dacă cineva încalcă în mod sistematic îndrumările Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa nu a ajuns să prindă rădăcini în acea persoană sau nu a existat niciodată cu adevărat în inima ei.

.    .    .    .    .    .

   La ce foloseşte recunoaşterea lui Isus Cristos dacă nu urmează nici o schimbare a inimii şi, prin urmare, nicio transformare a purtării noastre?

   A crede înseamnă a asculta iar a asculta înseamnă a crede.

.    .    .    .    .