BLÂNDEŢEA din inima unui creştin este descrisă elegant de Mântuitorul nostru, atunci când o aseamănă cu un copilaş. Carnea unui copilaş este foarte sensibilă; la fel este şi inima celui născut din nou. Acest lucru este simbolizat de vindecarea leprei lui Naaman prin spălarea în apele Iordanului care a fost fără îndoială, un simbol al înnoirii sufletului prin spălarea naşterii din nou. Ni se spune în 2 Împăraţi 5.14:

   'S-a pogorât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui s-a făcut iarăşi cum este carnea unui copilaş, şi s-a curăţit. '

   Nu doar că este sensibilă carnea unui copil, ci şi mintea lui este sensibilă. Inima unui copil este uşor de înduioşat, de mişact şi de înclinat; la fel este şi creştinul în lucrurile spirituale. Un copilaş e predispus să fie aşa de afectat de simpatie, să plângă cu cei ce plâng, nesuportând să-i vadă pe alţii nefericiţi; la fel se întâmplă şi cu un creştin (Ioan 11.35, Romani 12.15,1 Corinteni 12.26). Copilaşul e mult mai usor de cucerit prin bunătate. Aşa este şi creştinul. Copilaşul e mult afectat de durere la vederea relelor temporare si inima lui este înduioşată, izbucnind în lacrimi, La fel de sensibilă este si inima creştinului atunci când vede răutatea păcatului.

   Copilaşul se sperie uşor de orice aparenţă a vreunui rău exterior sau de orice lucru care ameninţă să-l rănească; şi creştinul este alarmat de aparenţele răului moral şi de orice ameninţă să-i rănească sufletul. Atunci când întâlneşte duşmani sau fiare promejdioase, copilaşul nu se încrede în puterea lui, ci îşi caută scăparea la părinţi. La fel, un sfânt, nu se încrede în el însuşi atunci când trebuie să înfrunte duşmanii lui spirituali ci fuge la Hristos.

   Copilaşul este bănuitor cu locurile primejdioase, se teme de întuneric, se teme când este lăsat singur sau când este departe de casă; sfântul este predispus să fie sensibil cu privire la pericolele spirituale, se păzeşte pe sine, se teme când nu vede clar drumul în faţa lui, se teme să nu fie lăsat singur şi să fie departe de Dumnezeu:

   'Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel care-şi împietreşte inima cade în neorocire. ' Proverbe 28.14

   Copilaşul se teme de superiori, se înspăimântă de mânia lor şi tremură când vede că aceştia se încruntă şi îl ameninţă; aşa este şi sfântul în relaţia cu Dumnezeu; Psalmul 119.120:

   'Mi se înfioară carnea de frică Ta şi mă tem de judecăţile Tale'.

    'Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu' Isaia 66.2

   Un copilaş se apropie cu teamă de superiorii lui; la fel, sfinţii se apropie de Dumnezeu cu teamă şi reverenţă sfântă. Teama sfântă aparţine atât de mult evlaviei adevărate încât este numită cel mai adesea FRICĂ DE DOMNUL.

   De aceea, emoţiile harului nu au tendinţa de a-i face pe oameni îndrăzneţi, neruşinaţi, galăgioşi, lăudăroşi; dimpotrivă, ei vor vorbi tremurând:

   'Când vorbea Efraim tremurând, s-a înălţat în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal a murit' JJV, Osea 13.1

   Unii vor obiecta spunând: 'Nu există oare o îndrăzneală sfântă în rugăciune şi în îndatoririle legate de închinarea divină? '

   Voi răspunde că o asemenea îndrăzneală există fără îndoială şi se poate găsi în principal în comportamentul sfinţilor emineţi, persoane cu o mare credinţă şi iubire multă. Dar această sfântă îndrăzneală nu se opune respectului chiar dacă se opune dezbinării şi servilismului. Ea îndepărtează sau micşorează acea predispoziţie care se naste din distanţare sau alienare morală; ea aboleşte şi distanţa relaţională, care îi carcateriza pe sclavi; însă lasă neatinsă distanţa naturală, fiindcă suntem infinit inferiori. Nicio îndrăzneală nu-i va face pe niste viermi păcătoşi de pe pământ care au o viziune clară a lui Dumnezeu şi a lor înşisi să se apropie de Dumnezeu cu mai puţină teamă şi reverenţă decât îngerii nepătaţi şi slăviţi în ceruri care îşi acoperă feţele înaintea Tronului Său - Isaia 6 -

   .    .    .    .    .    .

   Există în unele persoane o îndrăzneală foarte nepotrivită şi nesuferită, prin afectarea unui curaj sfânt şi a unei apropieri şi familiarităţi ostentative; numai la gândul acesta, ei ar trebui să se cutremure de groază şi tulburare, dacă ar putea vedea distanţa care există între ei şi Dumnezeu. Ei sunt asemenea fariseului care s-a apropiat cu îndrăzneală încrezându-se în propria sfinţenie. Dar dacă şi-a vedea răutatea ar avea mai degrabă atitudinea vameşului care sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer.

   Pentru niste fiinţe păcătoase ca noi este potrivit să ne apropiem de un Dumnezeu sfânt cu pocăinţă, cu remuşcări şi faţa roşie de ruşine deşi trebuie să ne apropiem cu credinţă, fără groază. E prezis că aceasta ar trebui să fie atitudinea bisericii în timpurile cele mai privilegiate de pe pământ, din zilele de pe urmă pline de slavă când Dumnezeu o va mângâia într-un mod remarcabil revelându-i legământul Său de har:

   'Voi face cu tine un legământ veşnic. Atunci îţi vei aduce aminte de purtarea ta, te vei ruşina... Voi face legământul Meu cu tine, şi vei şti că Eu sunt Domnul, ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu. ' Ezechiel 16.60-63

   Femeia despre care citim în capitolul 7 din Luca care era o sfântă adevărată şi avea mult din acea dragoste adevărată care alungă frica, după cum mărturiseşte Însuşi Isus Hristos, s-a apropiat de Hristos într-un mod potrivit şi acceptabil cu o modestie smerită, cu respect şi ruşine stând la picioarele Lui şi plângând înapoia Lui de parcă nu ar fi fost vrednică să-I privească Faţa şi spălându-I picioarele cu lacrimile ei.

   Un motiv pentru care emoţiile harului sunt însoţite de un  duh de blândeţe este faptul că harul adevărat tinde să promoveze convingerile conştiinţei. Oamenii sunt obişnuiţi să aibă convingeri ale conştiinţei înainte de a avea har: şi, dacă după aceea sunt cu adevărat convertiţi şi au o pocăinţă adevărată, şi bucurie, şi pace în credinţă, aceasta tinde să pună capăt groazei lor dar, nu are tendinţa de a pune capăt convingerilor de păcat; dimpotrivă, le face mai mari.

   Harul nu împietreşte conştiinţa omului ci o face mai capabilă de a distinge păcătoşenia lucrurilor păcătoase şi de a avea o convingere mai mare cu privire la natura haină şi înfricoşătoare a păcatului. El îl face pe om mai convins de propria păcătoşenie şi de răutatea inimii sale; şi, prin urmare, are tendinţa de a-l face mai atent să-şi păzească inimile. Harul tinde să dăruiască sufletului convingeri mai adânci şi mai bune referitoare la păcat decât cele pe care le-a avut când se afla sub influenţa unei lucrări a Duhului lui Dumnezeu prin Lege, şi anume, îi arată mai clar faptul că păcatul este absolut contrar voii, Legii, şi cinstirii lui Dumnezeu, îi arată mărimea urii lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a mâniei Lui împotriva acestuia, îi arată pedeapsa înfricoşătoare la care se expune şi pe care o merită. Şi nu doar atât, dar convinge sufletul şi de alte lucruri cu privire la păcat, că nu a văzut nimic din natura acestuia cât timp s-a aflat sub convingerile Legii, îi arată care este natura infinit de vrednică de ură a păcatului, cât şi cât de înfricoşător este din cauza aceasta. Iar lucrul acesta face inima sensibilă în ce priveşte păcatul - la fel ca inima lui David care bătea cu putere când a tăiat un colţ din mantaua lui Saul.

   Inima unui pocăit adevărat este ca un copil care s-a fript o dată şi se teme de foc.

   Inima celui care are o pocăinţă contrafăcută, şi mângâieri, şi bucurii false, este ca fierul care a fost înroşit şi apoi aruncat brusc în apă rece; el devine mult mai dur ca înainte.

   Toate emoţiile harului au tendinţa de a promova îmblânzirea aceasta creştinească a inimii - nu doar printr-o întristare evlavioasă, ci şi printr-o bucurie plină de har:

   'Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă tremurând'  -Psalmul 2.11;

   'Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui' -Psalmul 147.11