Testarea credinței (2 Cor. 13.5) *

de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin

               Domnul Isus Hristos ne arată că există oameni cărora li se pare că au (Luca 8.18) credinţă (Luca 8.12-13).

               Întrucât oamenii care au o credinţă reală sunt destul de puţini (Ps. 12.1; Prov. 20.6; Luca 18.8; 2 Tes. 2.1-3) şi fără a avea o credinţă reală, neprefăcută (1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5), nimeni nu poate fi mântuit (Ps. 73.27), este extrem de important ca orice om să ştie exact, dacă are într-adevăr credinţă.

               Fiindcă Dumnezeu a considerat că este necesar ca oamenii să aibă certitudinea că au într-adevăr credinţă, în Cuvântul Său din Sfânta Scriptură, găsim versete care se referă la încercarea (testarea) credinţei. Iată trei dintre acestea: 2 Cor. 13.5; Iacov 1.3; 1 Petru 1.7. Să-l analizăm succint pe primul dintre aceste versete.

               Dumnezeu îndemna Biserica Sa din Corint şi pe sfinţii din Ahaia (2 Cor. 1.1), prin gura apostolului Pavel, astfel: “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” (2 Cor. 13.5).

               În cele două îndemnuri referitoare la testarea credinţei, care există în versetul amintit mai sus, sunt folosite două cuvinte care par a fi aproape identice: încercaţi-vă şi cercaţi-vă. În textul original, grecesc, în primul îndemn se află cuvântul peirasete, care este folosit de multe ori în Noul Testament cu sensul de ispitire. Acest cuvânt mai înseamnă şi: cercetare, examinare, constatare, descoperire, aflare. Iată că Dumnezeu ne îndeamnă prin gura apostolului Pavel, să ne ispitim pe noi înşine, sau să ne cercetăm (examinăm), pentru a determina dacă avem credinţă. În al doilea îndemn este folosit cuvântul dokimazete, care înseamnă: testare, probare, verificare, punere la încercare, dovedire. Desigur că testarea unei persoane sau a unui obiect, se face numai atunci când sunt puse la îndoială calităţile sale.

               Este demn de menţionat faptul că, pentru ultimul cuvânt din textul citat mai sus, lepădaţi, echivalentul său în limba greacă este adjectivul în formă negativă adokimoi, care provine din dokimazete, şi înseamnă căzuţi la verificare (probă).

               Având în vedere fermitatea şi importanţa deosebită a îndemnurilor aflate în ultimul verset citat, precum şi faptul că una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a fi mântuit se referă la credinţa sa, orice om care doreşte să ştie dacă se află pe calea mântuirii, trebuie să se testeze singur, pentru a putea determina dacă are sau nu credinţă. Pentru a se putea realiza această testare, trebuie desigur să ştim care este modul precis prin care se poate determina, dacă un om are acea măsură minimă de credinţă (Rom. 12.3), necesară pentru a putea fi mântuit. În acest sens, Dumnezeu ne-a dat nişte criterii clare şi precise, pe baza cărora orice om se poate testa pe sine însuşi, pentru a determina dacă are într-adevăr credinţă în Domnul Isus Hristos (Ioan 6.47; 11.25) şi în Evanghelia Sa (Marcu 1.15).

               Fiindcă dintr-o credinţă reală, “sănătoasă” (Tit 1.13; 2.2), izvorăsc anumite lucrări (2 Tes. 1.11), în cele de mai jos vom aminti câteva dintre acestea. Ele sunt de fapt însuşiri (caracteristici) ale persoanelor care au într-adevăr o credinţă reală, şi pot fi socotite totodată şi criterii prin care se poate dovedi autenticitatea credinţei unui om.

               Aşa cum am amintit mai sus, a avea o credinţă reală, mântuitoare, în Dumnezeu, înseamnă, pe scurt, a avea o încredere neclintită în Dumnezeu, manifestată printr-o ascultare totală de El. Desigur că un om care se încrede total în Dumnezeu, acţionează potrivit acestei încredinţări, adică împlineşte efectiv toate poruncile Sale, făcând astfel numai voia lui Dumnezeu (Evrei 11.1,8). Din definiţia credinţei, rezultă că modalitatea de testare a credinţei, are la bază anumite criterii de verificare a îndeplinirii efective a poruncilor fundamentale date oamenilor de către Dumnezeu.

               În continuare, amintim criteriile de verificare a credinţei reale (cea mântuitoare).

               Primul criteriu se bazează pe faptul că o credinţă reală, neprefăcută (1 Tim. 1.5) “lucrează prin dragoste” (Gal. 5.6; Ef. 6.23). Iată deci, că orice om care are cu adevărat credinţă în Dumnezeu, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu (Matei 22.36-40) şi să-i iubească pe oameni (Tit 3.15). Una dintre formele de manifestare ale dragostei, constă în relaţiile extrem de strânse care au loc între adevăraţii credincioşi (F. A. 2.44; 4.32). Unul dintre motivele pentru care credincioşii sunt aşa de rari (Prov. 20.6), constă în faptul că oamenii zilelor noastre care au o dragoste neprefăcută (Rom. 12.9; 2 Cor. 6.6; 1 Petru 1.22), curată şi dezinteresată faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, sunt extrem de rari (Matei 24.12).

               Al doilea criteriu constă în faptul că adevăraţii credincioşi ascultă de Dumnezeu (Evrei 11.8; Rom. 1.5; 16.26; Ps. 78.8), şi ca atare împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Deut. 9.23; 2 Împ. 17.13-14; Ps. 119.66,158; Evrei 11.7-11,17-40).

               Întrucât un om Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu, numai dacă împlineşte efectiv poruncile Sale (Ioan 14.15,21, 23-24; 1 Ioan 5.3; 2 Ioan 6), se observă că acest criteriu derivă din primul.

               Al treilea criteriu are la bază faptul că în orice om care are o credinţă reală, se manifestă în mod vizibil prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos (Ef. 3.17; 2 Cor. 13.5; Ioan 1.12; 1 Petru 1.21; Osea 7.13).

               Toţi oamenii care au o credinţă reală, sunt cunoscuţi de către Dumnezeu (Naum 1.7). Desigur că Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii (2 Împ. 19.27-28; 1 Cron. 28.9; Iov 34.21-25; Ps. 11.4; 33.13-15; 66.7; 94.11; 139.1-16; Prov. 5.21; 15.3,11; Ier. 12.3; 16.17; 32.19; Amos 4.13; 1 Cor. 3.20). Cunoaşterea de către Dumnezeu, la care se referă versetul Naum 1.7, este o cunoaştere personală, şi ea se referă la stabilirea unei relaţii de părtăşie foarte strânsă (comuniune) între credincios şi Dumnezeu (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6). Această relaţie, care este descrisă de către Domnul Isus Hristos, în Ioan 14.20, ca fiind de tipul: “voi sunteţi în Mine, şi Eu sunt în voi”, are la bază lipirea (unirea) dintre credincios şi Dumnezeu, care se realizează la nivel de duh (1 Cor. 6.17).

               Datorită prezenţei Domnului Isus Hristos, care este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1.1-3,14), în omul credincios lucrează în mod vizibil (Evrei 4.12) Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes. 2.13).

               Al patrulea criteriu decurge din prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos, şi are la bază faptul că orice om credincios are o inimă curată (F. A. 15.9).

               Al cincilea criteriu decurge, de asemenea, din prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos, şi are la bază faptul că orice adevărat credincios are un cuget curat (1 Tim. 1.19; 3.9; Tit 1.15).

               Al şaselea criteriu are la bază faptul că orice om care are o credinţă reală este cu adevărat pocăit (Iona 3.5-9), şi ca atare a părăsit definitiv păcatele de care s-a dezis şi pe care le-a mărturisit (F. A. 19.18-19). Mai mult decât atât, un adevărat credincios nu mai continuă să păcătuiască (Dan. 6.4; Osea 5.2; Ioan 16.8-9; Tit 1.6).

               Al şaptelea criteriu decurge din prezenţa unei pocăinţe reale, şi se bazează pe faptul că, dacă analizăm tot modul de comportare al unui adevărat credincios, vom observa că acesta a reuşit performanţa deosebită de a birui sistemul păcătos, lumesc (1 Ioan 5.4-5), pervertit de către diavol, în care zac (1 Ioan 5.19) cei necredincioşi.

               Al optulea criteriu care poate fi folosit pentru testarea credinţei unui om, şi care poate fi folosit de multe ori şi la depistarea falşilor credincioşi, se bazează pe faptul că, întotdeauna credinţa adevărată este însoţită în mod obligatoriu de fapte bune (Ef. 2.10; Col. 1.10; Filimon 6; Evrei 6.9). Referindu-se la legătura care există între credinţa pe care o are un om şi faptele acestuia, Sfânta Scriptură ne spune următoarele:

               - “Daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta” (2 Petru 1.5).

               - “Cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune” (Tit 3.8).

               - “Ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2.14).

               - “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2.26).

               Din învăţăturile amintite mai sus, aflăm că legătura dintre credinţă şi fapte este indisolubilă (Iacov 2.18), întrucât credinţa adevărată coexistă numai împreună cu faptele bune (Iacov 2.20). Mai mult decât atât, credinţa poate ajunge desăvârşită numai prin fapte bune (Iacov 2.22), care sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu (Evrei 11.8,17-19).

               Desigur că există mulţi oameni, care uneori fac unele fapte bune, care însă nu sunt o urmare directă a credinţei acestora. Deosebirea dintre creştini şi aceşti oameni, iese în evidenţă dacă amintim că faptele bune ale creştinilor (Ef. 2.10) sunt exclusiv o urmare directă a faptului că Dumnezeu lucrează în mod minunat cu aceştia (1 Tes. 2.13; Fil. 2.13). Toate faptele bune care însoţesc credinţa autentică, mântuitoare, sunt făcute: cu dragoste (1 Cor. 16.14), pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor. 10.31), în Numele Domnului Isus Hristos (Col. 3.17).

               Orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să aibă foarte clar în minte faptul că, acela care doar spune că are credinţă, dar nu are fapte bune care să ateste această credinţă, se înşală singur, întrucât în realitate credinţa sa “este moartă” (Iacov 2.17,26), cu alte cuvinte nu există. Era şi de aşteptat ca un om păcătos, care face fapte rele şi care este “mort” din punct de vedere spiritual (Apoc. 3.1; Ef. 2.1,5; 1 Tim. 5.6), să aibă o credinţă “moartă”. Să nu uităm că “şi dracii cred” (Iacov 2.19), dar credinţa lor este moartă întrucât nu este însoţită de fapte bune.

               Având în vedere consideraţiile de mai sus, rezultă că orice om care are într-adevăr credinţă în Evanghelie, se va purta “într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Fil. 1.27; Col. 1.10). Desigur că această purtare a sa, poate fi verificată în mod practic prin observarea atentă a comportării sale (Iacov 2.15-16), în cât mai multe împrejurări şi oriunde se găseşte (familie, colectivitate, etc.).

               Comportarea omului care crede în Evanghelie trebuie să fie admirabilă (Fil. 4.8-9), întrucât acesta este asemănat de către Domnul Isus Hristos, cu o adevărată “lumină a lumii” (Matei 5.14). Prin faptele bune pe care le face credinciosul, acesta va constitui în orice loc şi în orice împrejurare a vieţii sale, un model de comportament desăvârşit (Matei 5.48; Apoc. 3.1-2) pentru oamenii din jurul său (Fil. 2.15; 1 Tim. 5.8,16). Influenţaţi de către credincios, cei din jurul său vor putea urma exemplul acestuia şi vor lua decizia să se întoarcă şi ei la Dumnezeu, pentru a deveni şi ei “o lumină” (Matei 5.15-16).

               În legătură cu relaţia care există între: mântuirea căpătată prin har, credinţă şi fapte, găsim în Sfânta Scriptură şi următoarele versete: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2.8-9), “Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă” (Rom. 11.5-6).

               Desigur că aceia care interpretează în mod eronat versete cum sunt cele amintite mai sus, susţinând că sunt mântuiţi şi oamenii care consideră că au credinţă, dar nu îşi pot dovedi în primul rând lor înşişi această credinţă prin fapte bune, se înşală în mod cert atât în ceea ce priveşte credinţa, cât şi mântuirea.

               Sfânta Scriptură ne învaţă că harul, adică darul nemeritat, fără plată, dat de către Dumnezeu oamenilor (Ef. 4.7; Rom. 3.24; 5.15; 6.23), constă în privilegiul că orice păcătos pierdut, poate fi mântuit numai după ce s-a pocăit (2 Cor. 7.10) cu adevărat de toate păcatele sale şi ca urmare a acestui fapt, face în continuare numai fapte bune (Ps. 119.155), care reprezintă o consecinţă directă a pocăinţei (Matei 3.8) şi a credinţei sale reale în Evanghelie (2 Petru 1.5).

               Întrucât cel mai mare dar făcut de către Dumnezeu oamenilor este chiar persoana Domnului Isus Hristos (Rom. 5.15), harul se găseşte chiar în El (1 Cor. 1.4; 2 Tim. 1.9-10; 2.1). Mântuirea se capătă într-adevăr prin har, adică prin Domnul Isus Hristos (2 Tim. 2.10), şi nicidecum prin fapte (2 Tim. 1.9), dar nu o pot obţine decât acei oameni care “stăruiesc în harul lui Dumnezeu” (F. A. 13.43), urmând învăţăturile harului lui Dumnezeu (Tit 2.11-12), şi fiind buni ispravnici (administratori) al harului lui Dumnezeu (1 Petru 4.10). Astfel de oameni “cresc în har” (2 Petru 3.18), dobândind astfel o credinţă reală, care este însoţită în mod obligatoriu de fapte bune (Tit 2.11-13; Ef. 2.10).

               Desigur că orice om care susţine că are credinţă, dar nu are fapte bune, sau chiar “schimbă în desfrânare harul” (Iuda 4), datorită faptelor sale rele, “n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1 Ioan 3.15), şi întrucât a “căzut din har” (Gal. 5.4), a “primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6.1). În consecinţă, un astfel de om puternic amăgit de către diavol, nici nu poate fi sigur că va fi mântuit atât timp cât se află în această stare, întrucât nu are o credinţă reală, şi ca atare s-a abătut “de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12.15), care “ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2.11-12).

               În contextul celor de mai sus, amintim următoarea învăţătură a Domnului Isus Hristos: “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16.27), care se găseşte şi în versetele: Apoc. 2.23; 22.12, şi a fost enunţată şi de către apostolii Săi (Rom. 2.6; 2 Cor. 5.10; 1 Petru 1.17). Să reţinem deci, că Dumnezeu “va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul... Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele” (Rom. 2.7-10).

               Al nouălea criteriu se bazează pe faptul că un adevărat credincios este smerit (Ţef. 3.12). Astfel, un om credincios nu are niciodată tendinţa de a se supraaprecia (Rom. 12.3), şi nu umblă după slava deşartă care i-ar putea fi acordată de către oameni (Ioan 5.44), datorită aflării într-o poziţie socială mai înaltă, sau a exercitării unei funcţii de conducere.

               Al zecelea criteriu rezultă din smerenie şi se bazează pe faptul că orice credincios nu iubeşte banii (1 Tim. 6.10), şi ca atare nu îşi concentrează toate eforturile pentru a întreprinde acţiuni specifice care îl vor aduce în situaţia de a avea cât mai mulţi bani. Întrucât nu iubeşte banii, un adevărat credincios este sărac (Iacov 2.5; 1.11; 5.1-3; Marcu 10.17-25; Luca 6.20,24; 16.22,25; 18.18-25; Apoc. 2.9-10; 3.17).

               Al unsprezecelea criteriu constă în faptul că un adevărat credincios are un legământ valabil cu Dumnezeu (Ps. 50.5; Osea 6.7). Orice legământ se încheie între două persoane şi are două părţi. Prima parte a legământului omului cu Dumnezeu, conţine mărturisirea omului despre Dumnezeu, şi se consideră că un om îşi pune semnătura pe acest legământ, în momentul botezului în apă, odată cu mărturisirea (1 Petru 3.21) publică a credinţei sale (F. A. 8.36-38; Marcu 16.16). A doua parte a acestui legământ, conţine mărturisirea lui Dumnezeu despre om, care se materializează efectiv prin botezul cu Duhul Sfânt (F. A. 15.8). Iată deci că un adevărat credincios este botezat în apă (F. A. 8.36-38; 16.33-34; 18.8) şi botezat cu Duhul Sfânt (Ioan 7.38-39; F. A. 11.15-17; Gal. 3.14; Ef. 1.13).

               Al doisprezecelea criteriu are la bază temerea de Dumnezeu (Iosua 24.14; 1 Sam. 12.24).

               Al treisprezecelea criteriu care se poate folosi pentru testarea credinţei, se bazează pe faptul că orice credincios simte nevoia să vorbească oamenilor despre credinţa sa (2 Cor. 4.13), vestind astfel Evanghelia mântuirii prin jertfa Domnului Isus Hristos (Matei 10.32-33; 28.19-20; 2 Tim. 2.2).

               Al paisprezecelea criteriu constă în faptul că un adevărat credincios are grijă de cei din casa lui (1 Tim. 5.8,16). Această grijă se referă, în primul rând, la vestirea Evangheliei celor din casa sa (Marcu 5.19-20), apoi la îndrumarea (2 Tes. 2.15; 2 Tim. 1.13) acestora pe calea mântuirii (F. A. 18.26; Tit 2.1-15; 3.1-8), apoi la asigurarea celor strict necesare traiului zilnic (1 Tim. 6.8).

               Al cincisprezecelea criteriu se bazează pe faptul că un credincios nu este rău (Ps. 97.10; Dan. 6.4; 2 Tes. 3.2; 1 Tim. 5.8; Evrei 10.22). Mai mult decât atât, întrucât credinciosul se fereşte chiar şi de ce i se pare că este rău (1 Tes. 5.22), în afară de relaţiile uzuale (1 Cor. 5.9-10), care se impun în acţiunile de vestire a Evangheliei la orice făptură (Marcu 16.16), un credincios nu are niciodată relaţii prea strânse cu oamenii necredincioşi (2 Cor. 6.14-17). De asemenea, credincioşii nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu un om care se preface că are credinţă (1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5), sau se consideră credincios, dar în realitate nu are această calitate (1 Cor. 5.11).

               Al şaisprezecelea criteriu are la bază faptul că în viaţa oamenilor care au o credinţă reală, se manifestă înţelepciunea (2 Tim. 3.15; Matei 24.45) care vine de sus (Iacov 3.17).

               Al şaptesprezecelea criteriu constă în faptul că adevăratul credincios evită flecăriile, precum şi orice fel de discuţii neconstructive, inutile sau purtate în contradictoriu, axate pe diverse teme pseudo-ştiinţifice (1 Tim. 6.20-21).

               Al optsprezecelea criteriu constă în ferirea de: lucrurile jertfite idolilor, sânge şi animale sugrumate (F. A. 21.25).

               Al nouăsprezecelea criteriu care se poate folosi pentru testarea credinţei reale, are la bază neprihănirea celor credincioşi (Hab. 2.4; Evrei 11.7; Rom. 1.17; 3.22; 4.13; 9.30; 10.4,6, 10; Gal. 3.6; Fil. 3.9).

               Al douăzecilea criteriu se bazează pe faptul că un om care are o credinţă reală, trăieşte în mod constant în adevăr (2 Tim. 3.8; Prov. 14.5).

               Criteriul numărul douăzeci şi unu prin care se poate “încerca” (Iacov 1.3; 1 Petru 1.7) credinţa unui om, ar putea rezulta din analizarea modului de comportare al acestuia (2 Tes. 1.4; 1 Tim. 6.12), în diversele împrejurări nefavorabile sau critice (Gen. 22.1-18; Iov 1.6-22; 2.1-10; Evrei 11.17-19; Apoc. 2.10,13), numite şi încercări (Iacov 1.2; 1 Petru 1.6). Astfel, orice om care are o credinţă reală nădăjduieşte că Dumnezeu îi va da biruinţă în toate situaţiile critice (1 Cron. 5.20; 2 Cron. 20.20; Ps. 16.1; 21.7; 22.4-5; 27.3; 28.7; 32.10; 37.5,40; 56.4,11; 62.1,5; 91.1-2; 115.11; 125.1; Prov. 28.25; 29.25; 30.5; Is. 12.2; 57.13; 64.4; Ier. 39.18; Dan. 6.23; F. A. 27.20-25; Rom. 9.33; 10.11; Evrei 4.16; 10.35; 13.6; 1 Petru 2.6).

               Criteriul numărul douăzeci şi doi se bazează pe faptul că orice om care are o credinţă reală, nu este fricos (Marcu 4.40; Evrei 13.6; Apoc. 21.8), întrucât este conştient de faptul că el este ocrotit (Ps. 5.11; 22.4-5; 28.7; 31.23; 32.10; 37.5,28, 40; 55.22; 56.4,11; 62.1; 84.5,12; 91.2; 97.10; 101.6; Prov. 2.8; 29.25; Ier. 39.18; Dan. 6.23; Rom. 9.33; 10.11; Evrei 4.16; 1 Petru 1.5; 2.6) şi binecuvântat de către Dumnezeu (Prov. 28.20; Ier. 17.7; Gal. 3.9). Astfel, adevăratul credincios se află încontinuu într-o stare deosebită de har (Rom. 5.2). Această stare minunată este caracterizată de: pace (Is. 26.3; Rom. 5.1; 15.13), bucurie (Ps. 5.11; 33.21; 132.9,16; 149.5; Is. 25.9; Rom. 5.2-3; 15.13; F. A. 16.34; Fil. 1.25), fericire (Ps. 34.8; 40.4; Prov. 16.20; Luca 1.45), putere, energie şi vitalitate deosebită (Ps. 125.1; Is. 40.31; Matei 17.20; Marcu 9.23; Rom. 4.20; 11.20; Col. 2.7), elemente care îi sunt necesare creştinului pentru a putea fi biruitor în lupta continuă pentru păstrarea credinţei sale (Fil. 1.27; 1 Tim. 1.18-19; 6.12; 2 Tim. 4.7; Iuda 3).

               Criteriul numărul douăzeci şi trei care se poate folosi pentru testarea credinţei unui om, se bazează pe ultimele cuvinte pe care le-a spus Domnul Isus Hristos înainte de a Se înălţa la cer (Marcu 16.19). Iată care sunt acestea: “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16.16-18). Analizând mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în aceste versete, aflăm unele caracteristici precise ale acelor oameni care au o credinţă mântuitoare (Iacov 2.14).

               Fiindcă atât scoaterea dracilor, precum şi celelalte patru semne supranaturale caracteristice credincioşilor care vor fi mântuiţi (Marcu 16.16-18), sunt lucrări executate de către Duhul Sfânt (Matei 12.28), şi-i însoţesc pe acei oameni care au primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Cor. 12.8-11), rezultă că acest criteriu fundamental care se poate folosi pentru testarea credinţei, constă de fapt în a verifica dacă respectivul om a fost într-adevăr botezat (Matei 3.11; Marcu 1.8; Luca 3.16; Ioan 1.33; F. A. 1.5; 11.16; 1 Cor. 12.13) cu Duhul Sfânt. În capitolul consacrat Duhului Sfânt, vom descrie şi celelalte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt, pe lângă credinţă (Ioan 7.38-39; F. A. 19.2; Ef. 1.13; Gal. 3.14).

               Întrucât nu este întotdeauna prea uşor ca să ne dăm seama, dacă un om a fost într-adevăr botezat cu Duhul Sfânt, putem apela şi la celelalte criterii care ne ajută să-i departajăm pe adevăraţii credincioşi de falşii credincioşi.

               Criteriul numărul douăzeci şi patru care se poate folosi pentru testarea credinţei, se bazează pe următorul mesaj al Domnului Isus Hristos: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea.” (Ioan 14.12). Oricine citeşte acest verset, care subliniază extraordinara importanţă a prezenţei credinţei autentice în viaţa oamenilor, îşi pune cu siguranţă întrebarea: oare ce lucrări pot face creştinii, care să fie “mai mari” decât acelea pe care le-a făcut Domnul Isus Hristos?

               Domnul Isus Hristos a făcut deja o mulţime de lucrări extraordinare, care în mod normal nu sunt la îndemâna multor oameni. Astfel, Domnul Isus Hristos: a înviat pe unii oameni care muriseră (Matei 9.18-26; Marcu 5.35-42; Luca 7.11-15; 8.49-56; Ioan 11.1-44), a vindecat oameni care sufereau de diverse boli incurabile (Matei 4.23-24; 8.2-17; 9.20-22,27-30,35; 12.10-13; 14.14,35-36; 15.30-31; 20.30-34; Marcu 1.30-34,40-42; 2.3-12; 3.1-5; 5.25-29; 7.32-37; 8.22-25; 10.46-52; Luca 4.38-40; 5.12-15,18-25; 6.6-10; 7.2-10; 8.43-48; 9.11; 13.11-13; 14.2-4; 17.12-19; 18.35-43; 22.50-51; Ioan 4.47-53; 5.5-9; 9.1-11), a scos draci (Matei 8.16,28-33; 9.32-33; 12.22; 15.22-28; 17.14-21; Marcu 1.23-27,34; 5.2-16; 7.25-30; 9.17-29; Luca 4.33-36,41; 8.27-36; 9.38-42), a umblat pe mare (Matei 14.25-32; Marcu 6.48-51; Ioan 6.19-21), a poruncit furtunii să se oprească şi ea L-a ascultat (Matei 8.23-27; Marcu 4.37-41; Luca 8.22-25), a înmulţit în mod absolut miraculos, în două rânduri, câteva pâini şi câţiva peşti (Matei 14.15-21; 15.32-38; Marcu 6.35-44; 8.1-9; Luca 9.12-17; Ioan 6.5-13), a înviat El însuşi dintre cei morţi (Matei 28.1-10), S-a înălţat la cer (Luca 24.51; F. A. 1.9-11), etc.

               Pentru a putea căuta răspunsul la întrebarea de mai sus, desigur că mai întâi trebuie să credem că Domnul Isus Hristos a spus adevărul, întrucât El este chiar adevărul personificat (Ioan 14.6). Promisiunea Domnului Isus Hristos din Ioan 14.12, rezultă şi din versetele: “Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9.23), “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21.22), “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’ şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17.20).

               Abia atunci când suntem absolut siguri, că acei oameni deosebiţi care au o credinţă reală, pot face orice fel de lucrări (2 Tes. 1.11), deci şi lucrări de acelaşi fel (Matei 21.21), sau chiar “mai mari” decât cele făcute de către Domnul Isus Hristos, putem să încercăm să descoperim câteva exemple de astfel de lucrări. În versetele: Marcu 11.23; Luca 17.6, Domnul Isus Hristos menţionează, de asemenea, posibilitatea efectuării de către cei care au o credinţă reală, a unor lucrări deosebite.

               Una dintre aceste lucrări “mai mari” decât acelea pe care le-a făcut Domnul Isus Hristos, s-ar putea referi la iertare.

               Dumnezeu iartă păcatele unui om, numai dacă el se pocăieşte de acestea (Luca 3.3; F. A. 3.19) şi crede în jertfa Domnului Isus Hristos (Ef. 1.7; Col. 1.14; Evrei 10.19).

               Dumnezeu ne învaţă că, totuşi, creştinilor li se cere chiar mai mult decât face Dumnezeu, şi anume să-i ierte necondiţionat pe toţi oamenii. Atunci când cineva a greşit faţă de un creştin, acesta trebuie să-l ierte, chiar dacă omul respectiv nu şi-a cerut iertare pentru greşeala sa (Marcu 11.25; Matei 6.14-15; 18.21-22; Ef. 4.32).

               Întrucât în versetul Ioan 14.12, Domnul Isus Hristos a folosit cuvântul lucrare la plural, există posibilitatea ca El să nu se fi referit numai la mai multe lucrări de acelaşi tip. Iată că un creştin autentic ar putea să facă mai multe tipuri de lucrări, care să fie “mai mari” decât cele făcute de către Domnul Isus Hristos. Îi invit pe cititori să se roage, ca bunul Dumnezeu să le descopere şi alte astfel de lucrări

* Textul redat mai sus, provine din cartea MÂNTUIREA, scrisă de către prof. MIHAIL DIMITRIU, scriitor (poet și prozator) creștin