Stând de vorbă cu giganţii pădurii înconjurătoare, i-am întrebat despre designul lor arhitectural, cum de nu se clatină şi nu cad la pământ în vremuri în care nimic nu mai este statornic? Și ei mi-au răspuns:

„ - Şi Babelul s-a dorit a fi un gigant pe pământ însă mândria lui l-a doborât şi a pierit de sub soare. Dar noi, când suflarea Preasfântului Arhitect adie deasupra noastră ne plecăm smeriţi coroana si privindu-ne cu umilinţă recunoaştem că suntem aşa de mici!”

Undeva mai încolo, pe-o creangă, am zărit o rândunică; era aşa de fericită, şi am întrebat-o:

„-Tu de ce cânţi ne-ncetat? Ce motive ţi s-au dat să uiţi de îngrijorare?”

„- Eu? Cip-cirip! ! ! Pe mine şi pe surorile mele tocmai ne-a săturat Stăpânul tău şi ne-a promis că ne va asigura hrana şi pentru mai târziu si pentru zilele ce vor urma. Eu nu mă-ngrijorez şi-L laud pentru că El se-ngrijeste de mine în fiecare zi.” 

Dau să ridic mâna spre rândunica gingaşă și simt ace care mă zgârie cu patos perturbând astfel dialogul plăcut cu fiinţa aceea lipsită de grijuri. Era o floare de neghină care-mi zâmbea prefăcut arătându-şi colţii spinoşi. Dorea şi ea să primească atenţia mea şi fără să o-ntreb îmi spuse ironic:

„ - Ce folos de toate-acestea? Toate sunt deşertăciune şi îmi place când suspină sub robia stricăciunii. Eu sunt semnul blestemului de la-nceputuri şi sunt aici să vă amintesc de asta.”

Și cu rânjetu-i sarcastic îşi încheie mesajul ce-nţepă încă odata-n memoria necuvântătoarelor amintindu-le de neascultarea din gradina Eden.

- „ Hei, hei muritorule! Sunt aici, jos!” Se-auzi  o voce chemându-mă de undevaaa de primprejur. M-am întors căutând în jos printre frunzele jucăuşe şi castanele pătate şi văzui că se-ncurcase în ţesătura hainei o încrengătură de spini ce dorea să-şi spună şi ea menirea.

- „Ţie chiar nu îţi văd rostul!” M-am răstiti cu voce aspră. „Tu eşti soră cu neghina! Și tu eşti un țepuș în memoria noastră!”

- „ Eu”, îmi zise creanga frântă de tonalitatea-mi aspră,   „…nu înţep pe nimeni ca să-i spun că-i sub pedeapsă. Eu la toţi vreau să comunic un mesaj scurt de speranţă: oridecâteori creatura se va-nţepa-n acele mele  doresc să-şi amintească de fruntea sfâşiată a Mielului care-a adus nădejdea slobozeniei de sub puterea blestemului. “

- „ Ai dreptate, iartă-mă, căci te-am judecat nedrept.” Dar curând fiori de teamă-mi îngheţară inima-n  piept.

- „Dar tu, vânt ce sufli fioros, ce mesaj aduci pământului hidos?”

- „Eu? Vestesc îngrijorare căci se-apropie Finalul Mare. Eu aduc urgii pentru omenirea care l-a sfidat pe Creator săvârşind fărădelegi sub soare.”

Și privind la orizont am zărit că după vânt vine lanţ de nori giganţi negri de supărare spre pământul în nepăsare. După ei şi printre ei, linii argintii străpung cerul aruncând săgeţi crunte spre pământ. Vânt şi vifor şi talazuri se dezlănţuiesc deodată. Duhuri, parcă de niciunde, vin s-atace omenirea, cerul văd cum se ascunde, văd cum ne-a venit pieirea. Omenirea îmbuibată blastămă, înjură, ţipă, fac mătănii şi se-nchină zeilor ce se oftică. Preoţii rătăcitori îşi văd turma disperată; e târziu, dar recunosc că-s pe calea eronată.

Toate-n jur mărturisesc pe Dumnezeul Creator, numai OMUL L-a sfidat, L-a uitat şi L-a trădat, OMUL căruia i-a dat rang de fiu de Împărat. Vai de noi, tină uscată! Vai de noi, căci vine ziua separării caprelor de turma celor ce-au slujit cu pasiune şi dragoste, nu pentru renume, ci spre slava Tatălui, a Fiului şi-a Duhului.