O scurtă plimbare prin centrul orașului îți oferă ocazia, deloc rară, să-ți încrucișezi pașii cu oamenii străzii. Îi poți vedea dormind pe bănci în parc, așezați pe trotuar, în speranța unui bănuț aruncat în cutia de alături, sau împingând cărucioare încărcate cu puținul lor avut spre o destinație nici de ei știută. Fiecare poartă povara unei istorii personale, o decepție, o tragedie, o dependență, sau un viciu. Dar, cine are vreme să-i asculte și cui îi pasă de soarta unor oameni fără speranță, cu fețe încremenite în resemnare?

E convenabil pentru trecătorul bine îmbrăcat, grăbit la cumpărături, sau alergând spre o afacere promițătoare, faptul că nu-i cunoaște. Pentru necunoscuți n-are obligații. Și, dacă totuși, cugetul îi dă ghes, câțiva bănuți aruncați în pălărie vor fi de ajuns, ca să-i aline conștiința.

Spre seară îi vezi târându-și pașii spre locurile de înnoptat, care-pe-unde se poate aciua, pe sub poduri, în clădiri părăsite, ori alte cotloane disponibile. Sărăcia îi expune privirii și-i face vulnerabili. Nu este intimitate pentru ei. Mănâncă, dorm și trăiesc în văzul trecătorilor. Cu cât mai sărac este un om, cu atât mai transparentă devine viața lui pentru ochii lumii.

În contrast cu ei, cu cât mai bogat este un ins, cu atât mai puțin vizibil devine, cu atât mai ascuns de ochii lumii își trăiește viața. Cu cât mai avut, cu atât mai puțini „semeni” are. Bogătași prin moștenire, industriași, bancheri, politicieni, vedete sportive sau actori, de îndată ce-și pot permite, se mută în suburbii afluente, în cartiere cu faimă, sau pe malul oceanului. Trăiesc în izolare, în conace împrejmuite cu ziduri înalte (Proverbe 17:19), apărate cu cele mai sofisticate sisteme de siguranță. Viața lor este un secret bine păstrat, vânat de revistele de scandal, care plătesc bani grei pentru o simplă fotografie furată banalei lor intimități. Ce oferă ei lumii, în doze cântărite cu grijă, este doar o imagine bine lustruită în laboratoarele cosmetice ale faimei.

Isus S-a identificat mai degrabă cu omul în nevoie. Când unul din cărturari a dorit să-L urmeze, Isus l-a descurajat (sau testat) cu aceste cuvinte: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Matei 8:20). Isus a ales deliberat debarasarea de obiecte; a dus o viață simplă, fiind mai tot timpul pe drum, propovăduind Evanghelia și făcând bine celor necăjiți, mulțumit cu mese frugale și dormind învelit în manta. Isus Și-a trăit viața în văzul oamenilor, o viață transparentă, care n-avea nimic de ascuns și nimic de temut. Rarele clipe de intimitate, reculegere și rugăciune, le petrecea în părtășie cu Tatăl.

Numai un Om decis să nu posede bunuri pieritoare a putut cere altui om, „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer”. Isus vorbea tânărului bogat despre incompatibilitatea între purtarea crucii și a altor poveri suplimentare. Nimeni nu poate căra în spinare desagi doldora plini cu dolari, alături de crucea personală. Ca o concluzie plină de substanță a întâlnirii cu tânărul bogat, Isus S-a utitat în jur și, adresându-se ucenicilor, a zis, „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu ceice au avuții!” (Marcu 10:23). Citind nedumerirea pe fețele lor, a adăugat, ”Fiilor, cât de anevoie este pentru ceice se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu!” Avuțiile aduc o falsă încredere, abătând privirile de la Isus înspre posesiuni materiale, care pot pecetlui în pierzare soarta unui om.

Cu camere de luat vederi instalate astăzi peste tot, secretul e tot mai greu de păstrat, iar intimitatea un lux. Existența umană-i expusă unei transparențe nedorite, care sporește suspiciunea, închiderea în sine și duplicitatea.

În inima noastră știm bine că „totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” – o transparență inevitabilă. La ce ne-ar folosi să ne ascundem?

http: //agapianus. wordpress. com