Ați auzit probabil de bunicul care, ajuns la o vârstă prea înaintată, ca să mai poată trăi singur în vechea lui căsuță, a venit să-și petreacă ultimele zile alături de fiul său, de noră și nepoțelul de patru anișori. Mâinile îi tremurau, ochii îi erau tot mai tulburi și pașii tot mai nesiguri. Dacă n-ați auzit, iată povestea lui.

Cu ocazia cinei, se adunau toți patru în jurul mesei, dar pentru bunicul nu era ușor să țină pasul cu ceilalți. Cu mâinile tremurânde și vederea slabă, scăpa tot mai des boabe de fasole din lingură și, când apuca cu mâna cana cu lapte, vărsa câțiva stropi pe fața de masă. Fiul și nora lui erau tot mai iritați de curățenia care trebuia făcută în urma lui.

- ”Trebuie să facem ceva cu bunicul”, decise fiul.

- ”Destul lapte vărsat, mâncare scăpată pe podea și sorbitul zgomotos al ciorbei”, îi ținu isonul nora.

Au hotărât de comun acord să pună o măsuță la o parte, în colțul camerei, unde bunicul să mănânce de unul singur.

După ce bunicul mai sparse o farfurie sau două, au început să-i dea mâncarea într-un blid de lemn. Uneori, când mai aruncau câte o privire scurtă spre măsuță, puteau vedea o lacrimă lucind în ochii lui aproape stinși. N-auzea din partea celor doi soți decât cuvinte de reproș.

Micuțul de patru ani asista în tăcere la aceste scene zilnice. Într-o seară, înainte de cină, tatăl văzu că fiul său se juca cu niște bucăți de lemn pe podeaua camerei. Îl întrebă cu blândețe,

- ”Ce faci cu lemnele alea?”

- ”Fac o farfurie mică pentru tine și pentru mama, din care să mâncați când veți fi bătrâni”.

Copilul continuă să cioplească lemnele, fără să realizeze că nevinovatele lui cuvinte străpungeau ca un cuțit inima părinților. Uitându-se lung unul la altul, ochii părinților se umplură de lacrimi și, fără să rostească un cuvânt, știau ce aveau de făcut. La vremea cinei, soțul luă cu blândețe de mână pe bunicul și-l așeză din nou la masa mare. Până la sfârșitul zilelor lui au mâncat împreună la aceeași masă și, nu știu cum, dar nici soțul, nici soția lui, nu mai păreau a fi deranjați, când o furculiță cădea pe podea, laptele se vărsa din cană și fața de masă rămânea pătată.

”Un dram de exemplu face mai mult decât un sac doldora plin de sfaturi”, spune o vorbă înțeleaptă, formulând un principiu valabil nu doar în educația copiilor, ci și în mărturia creștină.

 http: //agapianus. wordpress. com