După ce plecăm de la azil, trecem pe lângă maşina de poliţie de pe strada principală, şi băieţii noştri cei zpăiaţi vor să lăsăm o cutie de fursecuri pe capota unei maşini. Nu le e ruşine să spună puţin cam tare că cineva ar crede că în cutie este o bombă.
În mine, un chibrit ce arde lent ar putea iniţia o explozie. Ar putea fi o cale mai bună de a-ţi petrece timpul, de a găsi sensul existenţei şi de a celebra o zi de naştere decât depăşind anxietatea care înrobeşte o viaţă şi o face să rămână măruntă? Ce-ar fi dacă ar detona în propria mea inimă... dacă aş întinde mâna mea slabă şi aş lăsa ca frângerea mea să înceapă să vindece şi să atingă temperatura înaltă a comuniunii?
Pot să am încredere că EL este suficient în mine pentru a mă face şi pe mine suficientă? Toate acestea fac parte din căutarea, găsirea căii...
MĂSURA DISPONIBILITĂŢII TALE DE A DĂRUI - ESTE MĂSURA CAPACITĂŢII TALE PENTRU COMUNIUNE.
Luam o plăcintă de la Markets pe care o lasăm la biroul medicului nostru şi îi mulţumim că aduce pe lume bebeluşi. Ne îndreptăm spre cafeneaua locală şi plătim pentru cei ce stau la coadă în spatele nostru. Cumpărăm o duzină de gogoşi pe care le ducem oamenilor minunaţi de la primărie. Şi într-un astfel de moment, privirea-mi fugară surprinde reflexia mea în vitrina cafenelei şi un gând senin se naşte:
ÎNVĂŢAREA ARTEI DE A TRĂI ÎNSEAMNĂ ÎNVĂŢAREA ARTEI DE A DĂRUI.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că A DAT...
Arta dăruirii înseamnă a crede că este suficientă dragostea în tine, ca Dumnezeu te iubeste suficient d emult încât să devii dragoste suficientă pentru a dărui. A MULŢUMI. A IERTA. A ÎNGRIJI. A SALVA. TOT CE CONTEAZĂ ÎN VAIŢĂ ARE LA BAZĂ DĂRUIREA.
'A dărui înseamnă a avea cu adevărat' - spunea Spurgeon. Întreaga stradă mă priveşte înapoi din vitrină. Nu cumva există un moment când trebuie să te uiţi înapoi ca să înţelegi lucrurile care-ţi stau înainte?
Dragostea lui Dumnezeu daruieste întotdeauna, se frânge întotdeauna şi dă - dăruieşte bucurie. Dumnezeu Îşi caută propria glorie numai fiindcă făgăduieşte că este Dumnezeu care dă, care ne dă ce ne trebuie mai mult.
În mine este o durere ce are nevoie de toate acestea. Ca si cum ar fi începutul, calea, catre ceva mai mult.
Treizeci de zile la rând, ca parte a acestei provocări riscante am citit cu voce tare ca familie, după masa de seară aceste cuvinte de avertizare din partea lui Dumnezeu:
'Împarte-Ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa te pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: IATĂ-MĂ! ''
Luminile se aprind de-a lungul străzii. Simt lucruri înlăuntrul meu, lucruri frânte, lucruri care se schimbă, şi simt că deschid o cale prin EL. Un drum.
'Omule, eziţi sa mergi pe calea aceasta, când această cale este calea pe care o vrea Dumnezeu de la tine? ' murmura Augustin de la periferia gândurilor mele... Ceva se întâmplă în actul dăruirii...
Ofiţerul de poliţie chicoteste peste cutia lui cu gogoşi.
Dumnezeu este cel mai glorificat în noi atunci când ne bucurăm cel mai mult în EL - ŞI LE DĂRUIM ALTORA CU BUCURIA LUI.
Îmi vine să mă apropii şi sa cuprind cu palmele faţa sărbătoritei care mă priveşte din vitrina cafenelei si s-o conving: viaţa nu merită traită fără generozitate fiindcă generozitatea e o funcţie a mentalităţii abundenţei. Iar mentalitatea abundenţei este o funcţie a identităţii şi intimităţii. Când ştii că eşti suficient d eiubit, că eşti făcut sa fii suficient, ai suficientă abundenţă ca să dăruieşti suficient cu generozitate. Şi ai suficientă abundenţă ca sa dăruieşti suficient cu generozitate. Şi aceasta te aduce în suficienţa unei comuniuni si mai intime. Oare în asta constă adevărata natură a provocării?
Este ca un inel ce-ţi înfăşoară degetul: este prezenţa lui Cristos, de la care primim toate darurile. Prezenţa lui Cristos ne transformă într-un dar ce trebuie dăruit. Nu există daruri în lumea aceasta date ori primite fără prezenţa lui Cristos. Cristos este Cel care ne dă daruri şi apoi - cu EL în noi, cu EL locuindu-ne - EL dă, prin noi, daruri acestei lumi frumoase şi suferinde.
Pâinea este frântă şi dată, împărţită... 'APOI A LUAT O PÂINE... A FRÂNT-O ŞI LE-A DAT-O... Pâinea pe care o frângem nu este ea Koinonia, împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Ceea ce frângem şi dăm se întoarce la noi sub forma comuniunii. Koinonia este o părtăşie a sufletului, o dăruire, o participare. Momentul mântuirii mele în Cristos a făcut unirea mea cu EL sa fie un fapt obiectiv, dar abia atunci când înţeleg COMUNIUNEA mea cu Cristos am parte de experienţa bucuriei.
Aceasta e un fel de comuniune.
Când intri într-un restaurant, peste drum, şi le spui chelneriţelor că plăteşti tu pentru consumaţia familiei de acolo, este un lucru pe care nu-l uiţi şi pe care-l simţi ca un fel de readucere laolaltă. Chelneriţa râde, tu îi faci cu ochiul şi pleci înainte ca familia respectivă să termine de mâncat. Un restaurant, nişte oameni flămânzi, prezenţa lui Dumnezeu în tine, şi tu întinzând o mână nesigură, toate acestea pot fi simţite ca un sacrament.
Trăieste eucharistul. Practică comuniunea. Gustă koinonia. Simte viaţa din abundenţă. Singurul lucru la care mă pot gândi este acesta:
AŞA ÎL FACI PE CRISTOS CEL ATOTPREZENT SĂ FIE PE DEPLIN PREZENT. AŞA ÎNCEPI SĂ DEVII DAR.
Lasă-L pe Cristos din tine să Se dăruiască pe Sine prin frângerea ta. Dumnezeu Îl dă pentru noi pentru ca noi să putem fi datători. Dăruitorii. Adevărul 'fericirii de a nu avea nimic' şi alte adevăruri de felul acesta, scrie Tozer, 'nu pot fi învăţate pe de rost aşa cum ai învăţa adevărurile ştiinţei fizice. Ele trebuie trăite înainte ca să putem să le cunoaştem în mod real... Dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu tot mai îndeaproape, trebuie să mergem pe această cale a renunţării. Şi dacă suntem decişi să-L căutăm pe Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu El ne va aduce la testul acesta. '