Prima dintre cele nouăzeci și cinci de teze ale lui Martin Luther a fost:

   Domnul și Stăpânul nostru Isus Hristos a zis: POCĂIȚI-VĂ! și, într-adevăr, toată viața credincioșilor trebuie să fie pocăință.

   Dacă întreaga viață a credincioșilor trebuie să fie pocăință, atunci cum este calea CREDINCIOȘILOR DACĂ NU AU O CALE FRÂNTĂ? Dacă reduci pocăința la un singur act cândva la începutul vieții tale creștine, reduci întreaga ta viață creștină la un singur act. Un act prefăcut, un act fals de impostură, un act de înșelăciune.

   Într-o seară am luat stiloul cu care scrisesem EUHARISTEO pentru darurile nesfârșite și KOINONIA crucii la încheietura mâinii, și mi-am dat drumul, pagină după pagină scrisă de pocăință. Am trecut acolo toate păcatele la care m-am putut gândi că le-am săvârșit. Lucrurile de care am fost ispitită și lucrurile pe care le-am făcut, necunoscute altora. Ziua aceea în care am pălmuit tare un copil și miile de alte mii de feluri în care m-am păcălit pe mine, pe Dumnezeu, pe noi și pe ei, nenumărate feluri. Toate dățile în care am scuipat cuvinte toxice și am pârjolit inimi pe care ar fi trebuit să le iubesc, dar m-am iubit mai mult pe mine. Pagini după pagini pătate cu mâinile mele.

   POCĂIEȘTE-TE! Ești frânt și nu trebuie să te prefaci că nu ești. Ce ușurare. POCĂIEȘTE-TE! Acesta-i primul cuvânt din învățătura lui Isus- nu dragostea, nu harul- primul cuvânt evanghelic este pocăința. Începi să frângi frângerea ta când te frângi împreună cu frângerea ta - când I-o predai Celui ce S-a frânt pentru tine.

   Dacă pocăința nu face parte din viața de zi cu zi, cum poate harul să facă parte din viața ta de zi cu zi?

   Pocăința este cea care te pune în mișcare mereu și mereu, care îți șlefuiește părțile neprelucrate, care te re-formează, care te transformă într-o ființă adevărată.

   Îi tai firele răzlețe de peste urechi.

   Îmi cer iertare. Pentru toate jocurile Monopoly pe care nu le-am jucat deși aș fi avut timp. Îmi cer iertare că nu am spus da de mai multe ori la momentul potrivit și că am spus în momentul nepotrivit, și îmi cer iertare că mi-am pierdut cumpătul, când ar fi trebuit să înalț mai multe zmee, îmi cer iertare că nu am fost mai pasionată, că nu am fost gata să sufăr din dragoste pentru tine. Dragostea abundentă este singurul medicament care vindecă totul.

   Încă-i lumină. Peste lanurile de grâu încă este lumină.

   Frângerea este întotdeauna începutul. Pocăința, frângerea bună, este singurul mod în care poți crește în viața creștină, fiindcă creșterea are loc numai atunci când sămânța se despică. N-ai șezut niciodată în umbra maiestuoasă a unui stejar care să nu se fi născut dintr-o sămânță despicată.

   Umerii lui sunt largi... ca ai unui bărbat. Copilul a devenit bărbat. Și asta mi s-a întâmplat în toți anii aceștia, mama de catifea a ajuns sacrificată - când accepți să iubești pe cineva, accepți să pierzi o parte din tine, accepți să mori.

   Oare de aceea comuniunea vulnerabilă pare atât de înspăimântătoare?

   Părul lui cade pe terasă, cade peste tot în jurul picioarelor mele. Când oamenii trăiesc ca Isus, va fi sânge pe jos. Vor fi nenumărate mici morți.

   Ce bine ar fi fost să fi știut asta: acceptă tensiunea de a te simți condus până la capătul puterilor tale.

   În experiența dură a lui NU POT SĂ FAC ASTA, vezi cum El te transformă în cineva care poate. Și inimile noastre frânte sunt chemate să facă imposibilul, fiindcă acesta este El, Cel ce este în noi, Cel ce ne face capabili de a face imposibilul.

   Dragostea este cu adevărat dragoste - când îi iubim pe cei de neiubit.

   Iertarea este cu adevărat iertare - când îi iertăm pe cei de neiertat.

   Pocăința este cu adevărat pocăință - când lăsăm ca iubirile noastre imperfecte să fie frânte de perfecțiunea dragostei Sale neclintite.

   Credința este cu adevărat credință - când Îl credem pe Dumnezeu în ceea ce este de necrezut.

   Fiindcă la Dumnezeu nimic nu este imposibil, Dumnezeul nostru poate totul, și cu Dumnezeul nostru în noi, toate eforturile noastre frânte capătă sorți de izbândă, iar noi devenim capabili de a înfăptui lucruri imposibile.