Într-o toamnă, în țara broscuțelor s-a organizat un concurs cum nu mai fusese niciodată. Ținta era un turn înalt, al cărui capăt de-abia se zărea, Surprinzător, s-au înscris în competiție câteva zeci de broscuțe, care de care mai antrenate și mai sigure de ele. Publicul însă ear sceptic. Unii spuneau că vreo cinci broscuțe ar avea șanse, alții credeau că ear imposibil ca vreo broscuță să ajungă în vârf. Când s-a dat startul, concurentele au pornit pline de avânt, dar cele mai multe din ele au abandonat foarte curând. Asistența, văzând evidențele, a început să le sfătuiască să renunțe la timp ca să nu ajungă să-și dea drumul prea de sus. Apoi, spectatorii au început să strige tot mai insistent și să le spună că nu aveau nici o șansă să ajungă în vârful turnului. Așa ceva era imposibil pentru neamul lor, care nu era unul de cățărători. Care dintre ele mai sfidase vreodată gravitația astfel?

   O singură broscuță a continuat ascensiunea. Cu tenacitate și perseverență, fără să se uite nici măcar odată în jos, la mulțimea care își striga tot mai convingător neîncrederea, broscuța ajuns în vârful turnului, victorioasă. Toți erau uimiți de performanță și nu reușeau să înțeleagă cum de cea mai mică și mai firavă dintre broscuțe, căreia nu îi dăduse nimeni nici o șansă, a ajuns câștigătoarea competiției.

   Secretul a fost aflat mai târziu: BROSCUȚA ERA SURDĂ astfel că nu auzise deloc glumele pline de ironie, avertizările de eșec și descurajările celor de jos.

   Știu că toate simțurile cu care ne-a înzestart Creatorul sunt daruri minunate, fiecare avându-și rostul lui în a ne face viața ușoară, frumoasă, împlinită. Nu-mi pot imagina cum ar fi să nu văd lumea din jur, potopul de culori și strălucire, curcubeul, chipurile celor dragi sau apusul soarelui pe dealul din fața casei mele. Nu-mi pot da seama cum ar fi să nu aud, să stau zi și noapte între ziduri d eliniște, să nu cunosc ce înseamnă râsul cristalin al copiilor sau ciripitul păsărelelor. Astăzi însă am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost să nu văd niciodată priviri încruntate, pline de ură și suspiciune, sau îngrozite, disperate. Cum ar fi să nu văd oamenii căzuți, păsări lovite de mașini mereu prea grăbite, pământul crăpat de arșiță sau zâmbetele batjocoritoare ale celor ce se simt puternici, să nu văd imoralitatea și indiferența, pumnii stânși, ochii plânși, fețele schimonosite ale nedreptății sau mulțimea de boboci căzuți înainte de a se deschide, pentru fiecare trandafir care reușește să înflorească, doar pentru o zi, în arbustul de pe terasa mea.

   Cum ar fi să nu aud în fiecare zi descurajări, înjurături, jicniri, biciuiri de cuvinte, plânsete, bârfe, defăimări, strigăte de disperare, de revoltă, răspunsuri sfâșietoare și întrebări retorice, țipete de durere sau freamăt de revoltă...

   CUM AR FI? ...

   Poate că aș fi ajuns de mult în vârful turnului, poate că aș vedea și aș auzi mai bine dragostea, speranța, încrederea  - chipul și cuvintele sufletului - poate că aș percepe altfel minunile cu care mă întâmpină Cerul în fiecare zi. Poate că aș avea, la rândul meu, mai multă încredere, mai multă răbdare, mai multe vorbe bune, poate că aș frânge mai multă pâine de suflet pe masa celor de lângă mine...

   Poate un handicap să fie o binecuvântare? Cu siguranță. Când știu că sunt în mâna lui Dumezeu, când văd cum Își revarsă în fiecare zi dragostea și bunătatea peste mine, atunci pot să am încredere în El că îmi păzește porțile sufletului, ochii și urechile, că mă protejează cu înțelepciune chiar dacă nu înțeleg pe deplin de ce alege o cale sau alta pentru a face lucrul acesta.

   Așadar, nu te uita în jos la mulțimea care încearcă să-ți taie avântul, care exagerează înaintea ta obstacolele ca să te facă să te simți mică și fără șanse!

   Pentru a auzi încurajările și felicitările lui Dumnezeu, nu ai nevoie decât să știi că din mâinile Sale creatoare au ieșit doar capodopere, iar tu ești una dintre ele.