Una din cele mai preţioase unelte ale minţii umane, care contribuie la definirea noastră ca fiinţe create de Dumnezeu şi condiţionează progresul, atât la nivel personal, cât şi la scara întregii civilizaţii mondiale, este memoria. Mai mult, fără memorie supravieţuirea fiinţei vii n-ar fi posibilă. Memoria este capacitatea minţii de a stoca, clasifica, recunoaşte, invoca şi extrage, când are nevoie de ele, date, informaţii, idei, sentimente, evenimente, scene, sunete, profiluri personale, etc. Culegerea datelor stocate în memorie se face prin simţurile cu care suntem înzestraţi, ori prin depozitarea trăirilor interioare. În funcţie de natura celor înregistrate, memoria le păstrează ca date utile, cu valoare practică, sau ca amintiri cu încărcătură emoţională.

O parte însemnată din invenţiile perfectate de-a lungul istoriei s-au născut din nevoia de a imita conceptual şi reproduce tehnic procesele mentale, care fac posibilă memoria umană. Astfel, scrierea, tiparul, înregistrările audio şi video, au fost perfecţionate continuu de-a lungul istoriei, culminând în realizarea tehnică de vârf, pe care o cunoaştem astăzi – computerul, de care ne slujim cu toţii. Nu întâmplător, una din componentele de bază ale acestui instrument este tocmai memoria.

Când Creatorul a “instalat” memoria în creierul uman, El ne-a dăruit o unealtă existentă deja şi utilizată în veşnicie, constituind astfel parte din chipul Său, după al cărei asemănare a găsit cu cale să ne creeze. Nimic din ce există şi se întâmplă, în oricare din sferele creaţiei divine, nu se pierde şi nu se uită, decât prin voia expresă a lui Dumnezeu. Totul se înregistrează în cărţile cereşti. Am o apăsată bănuială că şi memoria umană funcţionează la fel şi că, măcar că “uităm” multe lucruri de-a lungul vieţii noastre terestre, ele rămân totuşi imprimate pe banda magnetică a minţii, de neşters, până la judecata finală, când vor fi activate şi invocate ca dovezi, fie în favoarea, fie împotriva noastră. Doar fragilitatea fiinţei umane căzute afectează memoria, diminuând abilitatea de a extrage datele imprimate pe banda ei, fenomen pe care-l cunoaştem sub numele de “uitare”.

Ne aşteptăm însă ca, odată eliberat din închisoarea trupului muritor, sufletul uman să-şi recapete în deplinătate facultatea memoriei. Oameni aflaţi aproape de clipa morţii mărturisesc a-şi fi văzut derulat într-o clipă filmul întregii vieţi. Confruntat astfel cu “dosarul” evidenţelor furnizate de propria memorie, nici un suflet nu va putea invoca amnezia, ori circumstanţe atenuante, în faţa Judecătorului suprem. Aflăm din pilda nunţii fiului de împărat, că omul găsit fără haina adecvată în odaia de nuntă, a “amuţit”, când împăratul i-a cerut o explicaţie, iar Isus spunea că, “nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină” (Luca 8:17).

Apocalipsa oferă o scurtă privire în viitor, la marea judecată a tuturor oamenilor, “mari şi mici”, când cărţile cereşti vor fi deschise şi morţii “judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (20:12). O dublă înregistrare va fi disponibilă în marea clipă a încheierii tuturor socotelilor, doi martori, propria memorie şi registrele cereşti (Maleahi 3:16). Atunci faptele vieţii noastre vor fi examinate din perspectiva lui Dumnezeu şi tot aşa le vom vedea şi noi. Mărturiile lor vor fi atunci finale şi irefutabile.

Şi totuşi, modificări în cărţile evidenţelor cereşti pot fi făcute, dar numai atâta vreme cât trăim încă pe pământ. Profeţii dau ecou dorinţei lui Dumnezeu de a ierta şi uita, de a şterge din memoria veşnică păcatele omului împăcat cu El prin pocăinţă, care-şi cere iertare şi-şi schimbă viaţa; “Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). De asemenea, ne aşteptăm ca, la trecerea în veşnicie, amintirile păcatelor lui să fie şterse şi din memoria omului salvat prin jertfa lui Christos. Aducerea aminte a neascultării, a necurăţiilor sale din viaţa pe pământ, n-ar fi compatibilă cu vieţuirea în curăţia existenţei celei noi, în părtăşie cu Cel pururi sfânt. Acelaşi profet spune, “iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17), cuvinte care-şi găsesc un ecou perfect în Apocalipsa 21. O memorie bună este o mare binecuvântare dar, în circumstanţe diferite, vindecarea sufletului este posibilă doar prin uitare. Ca să ne poată primi în părtăşia cu Sine, Dumnezeu trebuia să ne ierte. Ca noi să ne putem bucura de părtăşia cu El, avem nevoie să uităm trecutul nostru nedemn.

În contrast izbitor cu toate cele de mai sus se vor întâmpla lucrurile cu omul care nu s-a împăcat cu Dumnezeu. Odată judecat, găsit vinovat şi condamnat, sufletul rebel va fi trimis în “gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:45-46). Contrastul constă în faptul că omului condamnat i se refuză capacitatea de a uita. Viermele nemuritor simbolizează amintirea perpetuă, obsedantă, chinuitoare, care roade pe dinăuntru şi torturează veşnic sufletul în iad. Acolo nu este nimic altceva de făcut. Acolo fiecare suflet suferă de unul singur. Acolo nu există nici părtăşie, nici remediu. Regretul pentru viaţa irosită în necredinţă, amânare, sau răzvrătire deschisă, arde ca un foc nestins. După cum, pe drept se spune, iadul este tărâmul intenţiilor bune, niciodată materializate şi al ocaziilor pierdute, care nu mai pot fi recuperate.

http: //agapianus. wordpress. com