Începuse să se înopteze și mai aveau drum lung până acasă. Fuseseră la bunica, în satul vecin, să îi care apă, pentru că era bolnavă și nu mai putea să facă atâta drum până la pompa de la care se alimentau vreo trei sate.

   Cine să o ajute? El, Raha, pentru că era mare - avea de acum zece ani. E adevărat că era cam slab, pentru că mama nu avea cu ce să-i hrănească pe amândoi și el mai renunța la câte o porție pentru Sabri, frățiorul lui care nu avea nici patru ani. Dar, la urma urmei, el era cel mai puternic, bărbatul familiei, de când tata se prăpădise. Acum, pe bunica o lăsase cu apă pentru două-trei zile. Le dăduse ea niște porumb fiert și mâncaseră amândoi, astfel că mama nu mai avea de ce să se îngrijoreze când aveau să ajungă acasă. Dar numai să ajungă. Colibele satului parcă lunecau spre depărtări în loc să se apropie. Bine că răsărise luna și le lumina calea, dar mai aveau de trecut un loc pustiu unde se mai adunau hiene și de-asta îi era frică lui... Frică tare... Apoi, dacă ajungeau la cei patru arbori de acacia dein marginea satului, deja erau acasă. Încercă să grăbească pasul dar Sabri nu se putea ține după el. Și parcă undeva, în coasta dealului, zărise o pereche de ochi sticloși. Doamne, ce să facă? Sabri s-a oprit și a început să plângă: Mă dor picioarele... dar parcă pe el nu-l dureau... Și umerii, de la bidonul acela greu pe care îl cărase câteva ceasuri bune. Dar Sabri e mic și nu mai poate să meargă. Cred că îi este și frică de întuneric, poate de aceea plânge mult.

   Niște poveri atât de grele pentru cei doar zece ani pe care îi adunase. Niște decizii atât de greu de luat...

   El ar fi alergat să scape de umbrele care parcă se țineau după ei și de noaptea care i se lăsase atât de grea peste suflet... Ar fi alergat și ar fi ajund demult acasă. Parcă îi părea rău că l-a luat și pe Sabri cu el. Și hienele! Când se gândea la ele, îi îngheța inima în piept. Le simțea pe aproape. La copii se dădeau fără teamă când îi vedeau mici de o înălțime accesibilă. Puteau sări pe ei cu ușurință, îi simțeau slabi. De oamenii mari nu îndrăzneau să se apropie. Dar el este om mare? Nu este! E scund și plăpând, oricât s-ar viteji că el e bărbatul casei. Și Sabri plânge și tremură, I s-a făcut milă de el, când l-a simțit prinzându-i ușor mâna.

   Și atunci s-a hotărât. Nu era nici slab, nici fricos, nici obosit...

   Era puternic, trebuia să fie puternic pentru Sabri, pentru că frățiorul lui se baza pe el. Și-a adunat ultimile puteri, și-a încordat brațele obosite, l-a ridicat de jos și l-a pus pe umerii lui.

   I-a venit în minte o poveste pe care i-o spusese mama din cartea aceea în care se vorbește despre Dumnezeu: cum Păstorul cel Bun a pornit noaptea în căutarea unei oițe care se pierduse și se agățase printre ciulini. Și când a găsit-o, rănită și speriată, a pus-o pe umeri și a dus-o înapoi în staul.

   ... păi nu era și El obosit că o căutase atâta amar de vreme prin toate râpele? Nu mai era, de bucurie că o găsise în viață. Așa și el acum: nu mai era obosit. Ar fi alergat cu Sabri pe umeri de bucurie că micuțul se liniștise. Doar era cu fratele mai mare...

   Deodată, parcă i-a stat inima în loc. Hienele. S-a oprit, s-au oprit și ele. S-au uitata la el parcă pregătindu-se să-l încolțească. Ce șanse aveau în fața lor? Erau vreo cinci. Așa umblau, în haită. Dar ce fac? Se trag înapoi și... pleacă. Îi lasă în pace? Cum așa? Să lase doi copii neputincioși și să plece?

   Și atunci și-a dat seama: nu era neputincios. Dragostea îl făcuse puternic. Îl luase pe Sabri pe umeri și devenise puternic. Înalt. Hienele au văzut nu doi copii firavi, ci un om înalt și puternic. Raha cu Sabri pe umeri. DRAGOSTEA TE FACE PUTERNIC. DRAGOSTEA TE FACE ÎNALT. Nu-ți tremură brațele. Nu-ți mai tremură sufletul. Ai curaj și ai putere pentru a apăra ceea ce iubești. Nu mai ești obosit, ci porți cu bucurie oița salvată pe umerii tăi - mici cum sunt.

   DRAGOSTEA POATE CEEA CE TU NU POȚI.

   Nu mai simțea nicio povară, nicio teamă. Sabri parcă era un fulg. Adormise acolo, pe umerii lui.

   Au ajuns la arborii de acacia. Apoi, iată coliba! Își lăsă ușor povara adormită în brațele mamei și se întinse să se culce. Dacă o rază de lună s-ar strecura pe chipul lui, mama l-ar putea vedea zâmbind.