Așa cum am explicat în capitolul anterior, sfințenia nu aduce scutire de ispită. Prin urmare, aceasta înseamnă că totdeauna este posibil ca sufletul deplin curățit să păcătuiască. Sfințenia garantează starea cea mai sigură posibilă de pe pământ, dar siguranță absolută nu aparține acestei lumi.

   Unii susțin că doctrina extirpării complete a păcatului din inimă așează sufletul dincolo de ispita reală. Nu poate exista ispită adevărată - spun ei - pentru sufletul care, în natura sa, nu are nimic sensibil față de solicitările păcatului. Dar o astfel de presupunere este mult prea generală. Înfățișează îngerii care sunt în probă, pe Adam și Eva și pe Însuși Domnul nostru ca fiind incapabili de a fi ispitiți cu adevărat. Dar faptul că unii îngeri au căzut, că Adam a păcătuit și că Isus Hristos ÎN TOATE LUCRURILE A FOST ISPITIT CA ȘI NOI, ar trebui să fie o dovadă suficientă a faptului că sufletele sfinte sunt capabile de ispită.

   Dacă îngerii și Adam au căzut, va fi nevoie să veghem, să ne rugăm și să ne păzim inimile mai mult decât orice. Deși este adevărat că este mai puțin probabil să păcătuim atunci când inimile noastre sunt curate, atitudinea noastră trebuie să fie totdeauna una de neîncredere în noi înșine, de observare atentă a dușmanilor noștri spirituali, de băgare de seamă neîncetată ca să nu ne PLECĂM IARĂȘI SUB JUGUL ROBIEI. Veșnica vigilență este prețul siguranței. Harul nu stârnește niciodată îngâmfare. CINE CREDE CĂ STĂ ÎN PICIOARE, SĂ IA SEAMA SĂ NU CADĂ.

   Dar în timp ce neputința de a păcătui nu aparține experienței creștine, putința de a nu păcătui îi aparține.

   Capacitatea de a păcătui este implicată în ideea responsabilității dar capacitatea nu implică necesitatea. Avem la dispoziție HAR - prin care fiecare suflet regenerat, din momentul regenerării, poate merge mai departe înaintând în biruință, fără să alunece vreodată în faptele păcatului.

   Scriptura, atunci când ne descoperă împărăția viitoare, ne spune că aici, doar în viața de pe pământ, vom întâlni păcat. Când toate lucrurile vor fi făcute noi, iar Ierusalimul de sus va deveni casa celor sfinți, în ea nu va intra nimic întinat. Prin urmare, pentru un creștin, odată cu pământul se sfârșește și conflictul cu păcatul. Cât ar fi de ciudat dacă, în timpul acestei vremi singuratice și teribile de ispită, Tatăl nostru ne-ar sorti unei înfrângeri prelungite și mizerabile. Să ne fie poruncit să ne depărtăm de orice nelegiuire, și totuși, în această arenă singuratică de încercare să fim lăsați, în mod iremediabil, sătui de nelegiuire! Cât este de opusă unui asemenea gând pesimist, experiența care exclamă MULȚUMIRI FIE ADUSE LUI DUMNEZEU CARE NE POARTĂ TOTDEAUNA CU CARUL LUI DE BIRUINȚĂ ÎN HRISTOS!

   TRĂIREA FĂRĂ PĂCAT - sunt cuvinte care șochează mulți oameni minunați, dar cum altfel poate fi împlinit marele scop al misiunii lui Hristos în lume?

   El a venit să MÂNTUIASCĂ PE POPORUL LUI DE PĂCATELE SALE, dar dacă creștinii nu pot fi salvați din a păcătui, dacă învățarea Catehismului Westminister este corectă - NICI UN OM, CHIAR PRIN AJUTORUL HARULUI DIVIN, NU POATE EVITA A PĂCĂTUI, CI PĂCĂTUIEȘTE ZILNIC ÎN GÂND, CUVÂNT ȘI FAPTĂ, atunci planul mântuirii este un eșec.

   Noul Testament învață clar că mântuirea pe care ne-o oferă Isus include harul de a trăi fără a păcătui. Sfântul Pavel spune:

   Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?

   Și, din nou, scriindu-le tesalonicenilor, spune:

   Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă și fără prihană față de voi care credeți.

   Au fost cuvinte puternice pentru un muritor - dar au fost adevărate. Duhul Sfânt a declarat că viața pe care a trăit-o a fost sfântă, dreaptă și fără prihană.

   Învățătura sfântului Ioan coincide cu exactitate cu cea a sfântului Pavel. Scopul epistolei sale era de a avertiza credincioșii împotriva păcatului și de a-i împiedica să păcătuiască:

   Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți.