Pentru orice cititor lipsit de prejudecăți, întreaga învățătură a celui de-al treilea capitol al primei sale epistole -învățătura sfâtului Ioan-, este următoarea: așa cum este sigur că putem fi salvați de consecințele păcatului prin credința în Hristos, la fel, putem fi împiedicați din a păcătui prin rămânerea în El. Pentru că nu au nevoie să păcătuiască, creștinii nu trebuie să păcătuiască. POSIBILITATEA IMPLICĂ OBLIGAȚIA.

   Diferența dintre creștinii aflați la un nivel mai scăzut și creștinii aflați la un nivel mai înalt al harului nu este că unii păcătuiesc și alții nu. Aceasta este diferența esențială dintre un păcătos și un sfânt.

   PRIN ACEASTA, spune apostolul SE CUNOSC COPIII LUI DUMNEZEU ȘI COPIII DIAVOLULUI. Unii spun: Aceasta înseamnă a păcătui în mod obișnuit dar Scriptura nu spune astfel. Sfântul Ioan a vorbit în Numele lui Dumnezeu când a spus CINE PĂCĂTUIEȘTE, adică, cine păcătuiește cu bună știință și cu bunăvoință, ESTE DE LA DIAVOLUL. Nici un punct al harului nu permite comiterea voluntară de păcat. Nici creștinii cei mai de jos nu continuă în păcat.

   Un alt punct este de asemeni clarificat în acest capitol și anume, că faptul de a fi fiu și faptul de a păcătui în mod continuu sunt contradicții care nu pot fi unite în același caracter. Un om nu poate fi născut din Dumnezeu și, în același timp să continue în păcat așa cum nu poate fi cinstit și să fure sau demn de crezare și să spună minciuni.

   Când un suflet este născut din Dumnezeu, un nou principiu -DRAGOSTEA DE DUMNEZEU- este primit și își face locuința în spatele voinței. Atitudinea voinței nu poate fi niciodată ostilă față de legea lui Dumnezeu, atâta timp cât este stăpânită de dragostea față de Dătătorul Legii. Aceasta explică afirmația:

   Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el *acest nou principiu al dragostei- și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

   Acest NU POATE este folosit în sensul în care un fiu ascultător spune NU POT atunci când este ispitit să facă un mare rău părinților lui cărora le este profund îndatorat. El nu poate pentru că nu vrea, neputința nu este fizică, ci morală. Adevărată este zicala:

   DACĂ VREM, AVEM VOIE, DAR DACĂ NU VREM, NU PUTEM.

   Recunoaștem desigur, într-o oarecare măsură, o diferență între păcatul înfăptuit ca rezultat al unei slăbiciuni sau nevegheri momentane și acela care este comis intenționat, cu scop precis. Într-un moment de neveghere, cel mai bun creștin poate fi surprins înfăptuind un păcat, dar pentru așa ceva există îndurare la Marele nostru Preot de sus. Dar chiar și aceste păcate surpriză, cum ar putea fi numite, nu sunt necesare. DACĂ-ul sugerează clar că nu sunt. DAR DACĂ CINEVA A PĂCĂTUIT, AVEM LA TATĂL UN MIJLOCITOR. Cât ar fi de absurd să folosim acest cuvânt dacă nu ar fi deloc o condiție! Cât de absurd ar fi să spunem -Dacă cineva a păcătuit, pentru că toți păcătuiesc! - Și cât de opus ar fi temei generale a episolei!

   Doctrina biblică este fără îndoială aceasta: creștinii nu au nevoie să păcătuiască și nu păcătuiesc, dar putința de a păcătui rămâne. Dacă cineva este surprins într-un păcat, să nu dispere. Dumnezeu, în mila Sa, are suficiente resurse în HRISTOS pentru a ierta și a curăți pe acela care-și mărturisește greșeala.

   Mare parte din controversa ce privește păcatul rezultă din dorința de exactitate în definirea termenului. În acest capitol, nu înțelegem prin păcat o deviere involuntară de la legea dreptății absolute, ci încălcări voluntare ale legii lui Dumnezeu bine-cunoscute. Ceea ce se înțelege în mod obișnuit în Noul Testament ptin ÎNFĂPTUIREA PĂCATULUI este o încălcare voită și conștientă a legii. Negăm faptul că încălcările inconștiente și involuntare ale legii adamice sunt păcate. Pentru un observatoe superficial, acestea ar putea fi luate drept păcate, dar prin faptul că le lipsește voința, le lipsește caracteristica esențială a păcatului. Păcatul este mai degrabă în voință ți în scop, decât în act. Scriitorii de etică insistă asupra faptului că vina implică totdeauna o cunoaștere a răului și o intenție de a-l înfăptui. Simțul moral al omenirii declară nevinovat pe omul nechibzuit care înfăptuiește un act rău în sine. El face deosebirea între un păcat și o slăbiciune sau o greșeală. Iar atunci când privim în Cuvântl lui Dumnezeu, observăm că această distincție se face întotdeauna. În marea zi a ispășirii, greșelile poporului - păcatele din neștiință! - erau șterse prin sângele pe care marele preot îl aducea pentru sine și pentru păcatele din neștiință ale norodului -Evrei 9.7-. Dar când păcatul era înfăptuit de un singur evreu, trebuia ca acela să aducă o jertfă specială pentru sine însuși.

   Păcatul cerea o mărturisire personală și o adăpostire personală în sângele stropirii și un act de încredere în Hristos, dar încălcările involuntare, așa numitele păcate din neștiință, sunt acoperite de sângele lui Cristos fără un act special de credință din partea credinciosului. Vorbind despre asemenea încălcări involuntare, domnul Wesley spunea:

   Le puteți numi păcate, dacă vreți, dar eu nu le numesc astfel. Ce este păcatul? Păcatul este încălcarea legii. Dar este orice încălcare de lege păcat? S-o dovedească cine poate!

   Cu siguranță, păcatele care vin dintr-o neștiință pe care nu o putem evita nu sunt păcate în sensul în care putem acuza un criminal de vină. Acestea sunt nefericirea lui, nu vina lui. Dacă ar fi condamnare, ar fi trebuit să fim mereu în robie pentru că în  fiecare clipă a vieții noastre eșuăm în împlinirea standardului absolut de dreptate a lui Dumnezeu.