Încă din fragedă copilărie aveam un dor de ducă de acasă. Din ceea ce-mi amintesc astăzi, știu că petreceam zile nefericite afară în stradă așteptând pe marginea drumului până treceau tancurile americane - soldații mai aruncau câteodată pâine uscată sau biscuiți- dacă aveam noroc, prindeam ceva de mâncare. Dacă nu găseam nimic, atunci beam apă din bălți și câteodată mâncam râme moarte ce pluteau prin ele. Dacă eram prins totul se sfârșea cu bătăi și presiuni psihice. Ca urmare, ieșeam neobservat din casă. Când mama mă credea în pat eu mă furișam în cimitir sau în pădure pentru a-mi dovedi mie însumi curajul și pentru a mă feri de lumea cea rece. În zorii zilei mă întorceam acasă furișându-mă pe fereastra podului. O dată cu mine creșteau și complexele mele pentru că nimeni nu mă dorea.

   În această perioadă de singurătate căutasem adesea senzații tari încercând într-un fel să suplinesc lipsa părinților. Când mergeam în cimitir doream ca făpturi din adânc să vină să-mi dea putere, înțelegere, curaj și un înțeles pentru care să trăiesc în continuare. O forță puternică plină de ură și disperare își făcea încet simțită prezența. Ura față de mama, față de adulți, față de lumea înconjurătoare, față de școală și profesori și mână în mână cu ea, creștea și desnădejdea mea.

   În nopțile cu lună plină mă plimbam pe acoperișul casei sau mă răsuceam în pat chinuit, strigând... Eu nu aparțineam niciunui loc pentru că nicăieri nu simțeam iubirea. Lipsa iubirii atârna ca o umbră amenințătoare asupra mea și preschimba lumina vieții în întuneric - tot ceea ce azi îmi amintesc din vremea aceea poartă pecetea răcelii, a golului tristeții, temerii și singurătății. Nu am avut niciodată un cămin unde să mă simt acasă și nu știam de ce sunt pe lumea aceasta lipsită de sens.

   De unde aș fi putut bănui că Dumnezeu are pentru fiecare om un rost, un scop, o însărcinare?

   Nimeni nu părea să știe ceva despre aceasta.

   Așa-numiții adulți au început să se folosească de mine, să mă înjosească. Toți vecinii se jucau cu mine, cu complexele și fragilitatea mea. Nu doar cu trupul ci și cu sufletul și duhul meu iar asta era și mai dureros, eram neajutorat, expus jocului lor sălbatic - cum aș fi putut copil fiind, să mă apăr? Am fost bătut, chinuit, iar ei se amuzau pe seama mea. Dacă, cel puțin, m-ar fi vreut, dar nimeni nu mă voia! Nu știam ce înseamnă să ai un prieten iar acasă mă zdrobea iubirea sufocantă a mamei. Îmi era teamă să pășesc în casă și să mă întâlnesc cu acea femeie întunecată care își spunea mamă și care-mi vorbea mereu doar dorința de a muri. Într-o zi s-a dus în bucătărie cu copiii ei și ascultând de porucile glasurilor lăuntrice a dat drumul la gaz... Pentru a treia oară, Dumnezeu mi-a salvat viața! De data aceasta m-a ferit de moartea prin inhalare de gaz.

   În această singurătate, am început să îmi construiesc o lume interioară plină de eroi mari și strălucitori care se luptau pentru adevăr și pentru dreptate, pentru mine. Un astfel de crăișor cu inimă de fier mi-aș fi dorit și eu să fiu, mare și puternic, ca să le arăt eu lor, ca să mă răzbun pe adulții cei răi, ca să le plătesc toate câte îmi făceau.

   Astfel îmi făuream lăuntric propriile legi și ajungeam incapabil de a învăța legile celorlalți. Nu mai ascultam de nimeni. Nici de mama, nici de profesorii șscolii, de nici un adult pe care îi uram cu atât mai mult cu cât mă răneau mai adânc. Avea să se arate curând că nici poliția nu avea vreun impact asupra mea fiindcă intrasem în conflict cu ea.

   Spre marea uimire, atitudinea mea răzvrătită a atras pe unii tineri. Din fragedă copilărie înțelesesem că aveam un spirit conducător astfel că am putut ajunge capul unei bande. Umblam prin magazine și le prădam. Erau mai multe găști formate iar între noi erau deseori războaie. Pentru a mă apăra în fața adulților, mințeam iar când se îngroșau problemele mă retrăgeam în pădure unde eram pradă fanteziilor și planurilor mele. Cuvântul ascultător a dispărut din vocabularul meu. Când eram prea necuviincios mama împreună cu frații mei mă băteau.

   Fără îndoială, firea omenească se comportă ca apa: aceasta caută mereu cel mai de jos nivel.

   În fața unei stavile, aceași forță se transformă în energie pozitivă.

   IUBIREA este o astfel de stavilă! Cum însă eu nu o cunoșteam, dezvoltarea mea mergea înjos iar ura creștea spre infinit... Făcusem un jurământ, acela de a nu mai plânge niciodată și nici nu îmi voi mai dezvălui cuiva sentimentele. Dacă aș fi făcut oricare dintre ele ar fi fost o dovadă de slăbiciune din partea mea și ceilalți ar fi fost învingători iar o astfel de victorie nu doream să o mai acord adulților.

   M-am baricadat cu ura și a trebuit să treacă 28 de ani până când, la maica Tereza în Calcutta, am vărsat din nou lacrimi.