Motivul pentru care mulți nu înțeleg adevărata natură a mântuirii date de Isus Hristos este pentru că nu înțeleg adevărata natură a păcatului. Părerile deficiente despre păcat duc la păreri greșite despre privilegii. Ceea ce credem despre ISPĂȘIRE depinde în mare măsură de felul în care vedem păcatul care a făcut ca ispășirea să fie necesară.

   Fără informațiile complete despre păcat, nici un om nu poate avea informațiile complete despre sine însuși sau, ceea ce este și mai important, fără a înțelege păcatul, nici un om nu-L poate înțelege vreodată pe Dumnezeu și felul în care El lucrează cu noi. Omul care și-a simțit vina cel mai profund întotdeauna apreciază cel mai mult valoarea lucrării de răscumpărare a lui Hristos. Păcatul are multe aspecte, dar există în două forme principale. Nu ne putem forma o concepție adecvată despre natura lui și nici despre remediul pe care l-a pregătit Dumnezeu dacă nu ne uităm la el din aceste două puncte de vedere. Trebuie să facem diferența între vină și depravare.

   Păcatul este înfăptuirea răului dar starea păcătoasă exista înainte ca noi să începem să-l înfăptuim. Înfăptuirea răului implică vină și are nevoie de iertare. Dar starea păcătoasă nu poate fi iertată. Iertarea se referă la acțiuni dar starea de păcătoșenie nu este o acțiune. Păcatul, în sensul vinei, este o violare voluntară a legii divine, un păcat efectiv în gândire, cuvânt sau faptă dar depravarea este o stare involuntară a inimii pe care am moștenit-o de la primii părinți prin cădere, de aceea este deseori descris ca fiind PĂCAT NATIV sau înnăscut. Depravarea nu este păcat faptic ci este fântâna lăuntrică din care provine păcatul faptic - acea cauză interioară care are ca efect păcatul. Este mult mai veche și mai adâncă în natura noastră decât înfăptuirea răului, este un păcat în embrion - acea stare a inimii din care se nasc faptele păcatului.

   UN OM NU ESTE PĂCĂTOS - spunea un regretat scriitor - PENTRU CĂ FACE RĂU, EL FACE RĂU PENTRU CĂ ESTE PĂCĂTOS. EDUCĂ-L CUM VREI DAR RĂUL VA IEȘI DIN EL DACĂ ESTE ÎN EL. În spatele înfăptuirii păcatului este existența păcatului și numai prin îndepărtarea cauzei va înceta efectul. Întreaga Scriptură ne învață că scopul morții lui Hristos nu a fost doar de a salva oamenii de consecințele păcatului, ci de a-i salva de păcatul în sine - păcatul care cauzează păcatul. Această existență a păcatului sau trupul păcatului după cum îl denumește sfântul Pavel este cel care trebuie să fie RĂSTIGNIT și DEZBRĂCAT în așa fel CA SĂ NU MAI FIM ROBI AI PĂCATULUI. Metoda divină nu este de a tăia o ramură aici, sau de a îndepărta o excrescență acolo, ci de a lovi de la rădăcină.

   Am citit despre un om care a spus că își vindecase băiatul de furt și atunci când a fost întrebat cum a reușit, a răspuns că legase mâinile băiatului la spate. Nu este nevoie să spunem că Dumnezeu lucrează astfel. Mâinile nu fură! Există ceva în spatele mâinilor! Unii spun că este voința, însă în spatele voinței este firea pământească și acesta e punctul de care trebuie să ne îndepărtăm. Un om poate fi mai bun decât crezul său dar nici un om nu este mai bun decât inima sa. În Cuvântul lui Dumnezeu, inima se referă la stare și este diferită de comportament. Un om va acționa potrivit cu ceea ce este. Inima este izvorul din care ies râurile ce formează suma totală a vieții umane. Dacă fântâna este păstrată curată, toate râurile vor fi curate. Când inima este într-o stare bună, aceasta se va vedea într-o viață exterioară la fel de normal cum roada se vede într-un copac. De aici și îndemnul:

   Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.

   Oare întreaga semnificație a Predicii de pe munte nu constă în faptul că înaintea faptei este necesară o stare morală? Nu se cere doar o respectare exterioară a celor zece porunci ci trebuie ca dorințele tainice ale inimii să fie curate. Majoritatea oamenilor nu au comis păcatul crimei niciodată ca faptă în sine, nu și-au ridicat niciodată mâinile pentru a da o lovitură fatală însă sfântul Ioan spune:

   Cine urăște pe fratele său este un ucigaș.

   Adică, acei ce nutresc sentimente de dușmănie sau dorințe de răzbunare sunt la fel de vinovați ca aceia care au comis fapta. Legea este la fel de încălcată de omul care păcătuiește în inimă, ca și de acela a cărui stare a inimii își găsește expresia în fapte vizibile.

   O asemenea depravare nu este totdeauna văzută în viața exterioară dar se manifestă totdeauna în conștiința dureroasă a credinciosului. Când vrea să facă binele, răul este lipit de el. Omul puternic este legat, dar deoarece nu este aruncat afară, face eforturi disperate pentru a-și rupe lanțurile și pentru a-și afirma din nou supremația în casă. Răul din lăuntru poate fi ținut în supunere dar lupta e deseori atât de puternică și de prelungită încât, din când în când, acest strigăt este smuls din gura noastră:

   O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?