Exod 17.1-7 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; şi au azezat tabăra la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?” Poporul stătea acolo, chinuit de sete şi cârteau împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?” Moise a strigat către Domnul şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi au să mă ucidă cu pietre!” Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi şi toiagul cu care ai lovit râul şi porneşte! Iată Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela „Masa şi Meriba” (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mujlocul nostru, sau nu este?”

Criza de la Masa şi Meriba ne aminteşte de ispita din Grădina Edenului unde Eva, soţia lui Adam, a auzit întrebarea vicleană a diavolului travestit în şarpe: „Oare a zis Dumnezeu? ... ” Ispita şi cearta sunt duşmanii rugăciunii în sensul că cel ispitit cedează poftelor păcătoase şi nu apelează la ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise când a strigat la Răscumpărătorul ceresc. Nemulţumiţii din popor s-au repezit cu critici aspre asupra conducătorului uman Moise, uitând cu bună ştinţă că Dumnezeu i-a scos din robia Egiptului şi i-a trecut triumfători prin Marea Roşie în timp ce duşmanii lor s-au înnecat în valurile mării. Cearta nu rezolvă problema crizei de apă în pustiu. A-l certa pe conducătorul uman, pus de Domnul în lucrare, este echivalent cu ispitirea lui Dumnezeu. Moise s-a rugat şi Dumnezeu i-a dat un răspuns concret: să treacă înaintea poporului arătându-i astfel că el, ca om, este primul care sufere de sete; să cheme pe câţiva din bătrânii poporului Israel care să-i stea alături sugerând astfel că nu este nicidecum un dictator care promovează o conducere uni-personală; să-şi ia şi toiagul ca simbol al puterii cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi să-L aştepte pe Domnul la stânca Horebului; şi în final, să lovească, în prezenţa Domnului şi a bătrânilor lui Israel, stânca din care va ţâşni apa proaspătă pentru poporul însetat. Stânca aceasta Îl simbolizează pe Hristos, care a fost răstignit pe cruce la Calvar pentru ca noi, păcătoşii fără speranţă, să fim salvaţi de păcate şi să bem din apa cea vie a Duhului Sfânt, aşa cum i-a spus Mântuitorul unei femei din Samaria: „Oricui bea din apa aceasta (din fântâna lui Iacov; n. n.) îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4.13-14)