Num. 11.10-15 Moise a auzit poporul plângând, fiecare în familia lui şi la uşa cortului lui. Mânia Domnului s-a aprins cu tărie. Moise s-a întristat şi a zis Domnului: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut ca să-mi zici: „Poartă-l la sânul tău, cum poartă doica pe copil, până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei mi se plâng zicând: „Dă-ne să mâncăm carne!” Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi văd nenorocirea.”

Când nu priveşti la Dumnezeu, ci la starea nenorocită a oamenilor, atunci inima devine sursa unor deznădejdi care ne pot marca chiar şi rugăciunile noastre. Vedem totul în negru. Nu găsim niciun antidot pentru întristarea care ne-a doborât de tot. Când poporul plângea, dar nu plânsul pocăinţei ci al cârtirii, iar mânia divină s-a declanşat peste popor, ce mai putea face oare Moise în astfel de condiţii? ! El îşi mărturiseşte mâhnit înaintea Domnului eşecul personal în ce priveşte sarcina uriaşă de a conduce poporul care îi cerea carne, şi el ca om nu putea satisface cererea lor. Moise se simte singur în lucrare şi mărturiseşte în rugăciune acest lucru. Înainte de a-şi depune demisia în faţa cerului, el cere pedeapsa cu moartea, care i se pare de preferat, în faţa nenorocirii pe care o reprezintă cârtirea celor nemulţumiţi de slujirea lui. Ce învăţăm noi din această tristă rugăciune a lui Moise? Sinceritatea şi realismul său? O auto-evaluare severă în care îşi recunoaşte cinstit neputinţa de a da carne poporului flămând? Observăm că, spre lauda lui, el nu-i înfierează cu mânie justificată pe cei nemulţumiţi, ci se pune pe sine înaintea Domnului pe locul vinovatului care merită pedepsit cu moartea. Astfel de argumente stau în picioare, desigur, în faţa raţiunii omeneşti, dar nu şi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În ce priveşte singurătatea lui Moise, Cel Sfânt îi mai oferă drept colaboratori şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel care să-i stea alături şi să-l ajute în lucrare. Duhul lui Dumnezeu a fost pus şi peste aceşti noi colaboratori. Dumnezeu convoacă, prin Moise, poporul nemulţumit că nu are carne de mâncare, şi-i cere sfinţirea pentru momentul când cererea le va fi rezolvată, exact aşa cum s-au şi petrecut lucrurile. Poporul a strâns prepeliţe în noaptea aceea, dar unii au şi fost pedepsiţi pentru păcatul lipsei de control la masă întrucât au fost victimele poftelor lor trupeşti. Aceştia nu L-au cinstit pe Dumnezeu care le-a dat ce ceruseră printr-un miracol ceresc, vrednic de purtarea Sa de grijă. E bine să ne aducem aminte de acest incident întotdeauna când stăm la masă şi să nu uităm să-I mulţumim Domnului pentru darurile Sale.