... și depărtarea de îmbrățișări își are vremea ei...

   Și ce ne facem când vine vremea să ne depărtăm de îmbrățișări - pentru o zi, pentru un an sau pentru totdeauna? Cu ce rămânem?

   Erau doi bătrânei rămași singuri după ce copiii au plecat purtați de  visuri și de talazuri spre zări îndepărtate - își treceau zilele tot mai aplecați spre chipul scorojit al pământului și cu mersul tot mai domol. Renunțaseră rând pe rând la toate obiceiurile plăcute cu care își luminaseră zilele de când rămăseseră doar ei amândoi. Banii puțini și sănătatea șubredă nu le mai permitea nici să călătorească, nici să-și împlinească prea multe dorințe. Cu una singură își îndulceau fiecare săptămână. Cum nu aveau bani să cumpere mâncăruri alese, și nici să aibă desert în fiecare zi, o dată pe săptămână, bătrânelul mergea la magazinul din colț și cumpăra o plăcintă cu vișine pe care o savurau împreună fie la gura sobei, fie pe prispă, în funcție de anotimp.

   Joia era ziua lor de răsfăț când depănau amintiri și se tratau regește cum spuneau ei... Doar că desertul acesta avea un ritual al lui: dintotdeauna, bunicuței îi plăcuse umplutura cu vișine și nu putea să sufere foaia de aluat în timp ce bunicului îi plăcea foaia pe care o savura, dar nu suporta nici măcar aroma vișinelor, nicidecum să le mai și mănânce. Așa că, împărțeau plăcinta de fiecare dată la fel. Foarte bine se potriviseră lucrurile ca să fie amândoi fericiți de aceiași bani, cum s-ar spune. Și să-și depene mulțumiți amintirile... Parcă de-o viață întreagă săptămânile începeau și se sfârșeau joia...

   Până într-o săptămână, când bătrânului i se făcu rău. A venit ambulanța, l-a dus la spital și, după toate investigațiile au primit vestea că inima lui obosise tare și avea să s eoprească în curând. După o îmbrățișare de o viață, venise vremea SĂ SE DEPĂRTEZE DE ÎMBRĂȚIȘĂRI. Cu ce să rămână, pentru cine știe câte fire de nisip în clepsidră, sărmana de ea? Cu ce să plece, pentru totdeauna, sărmanul de el?

   Și atunci a venit mărturisirea:

   -Știi, draga mea, trebuie să-ți spun ceva, am povara aceasta pe suflet și trebuie să mă eliberez. Eu toți anii aceștia te-am mințit...

   Sărmana, ce o fi fost în inima ei? Cu vocea tremurândă, el a continuat:

   -Mie niciodată nu mi-a plăcut foaia de plăcintă. Crocantă și uleioasă, o uram. Dar am mâncat-o cu bucurie fiindcă știam că ție îți plac vișinile atât de mult, iar cei de la cofetărie nu voiau să-mi vândă doar umplutura.

   Fusese felul lui special de a o îmbrățișa, nu odată pe săptămână, nu de 12 ori pe zi, ci clipă de clipă, în dragostea lui - în dragostea aceea care se sacrifică și care o face cu bucurie.

   -Of, dragul meu... Dacă măcar unul dintre noi am fi iubit mai puțin... Mie nu mi-au plăcut niciodată vișinile cu aroma lor acrișor-amăruie. Dar am crezut mereu că ție îți place foaia și că nu le poți suferi și am ales să le mțnânc eu. Dacă măcar unul din noi ar fi ales să ceară ce-i plăcea, să spună primul ce dorește... De fapt, aș mai mânca o viață umplutură de vișine doar ca pot depăna fire de dragoste, fericită, lângă tine...

   Îmbrățișarea aceasta nu se desface niciodată, nici când ieși pe ușă spre tumultul zilei, nici pe peron, în gară, nici pe patul spitalului, niciodată. În ea, părinții își cuprind copilul chiar și atunci când acesta, are la rândul lui, copii; chiar și atunci când este plecat departe, pe poteci pe care mama și tata nu mai pot să-i însoțească pașii; chiar și atunci când s-a desprins singur din îmbrățișare, simțind că îl sufocă și că singur  poate să mănânce liniștit vișinile, și foaia... În ea ne cuprindem unii pe alții atunci când alegem să trăim nu de jos, ci de sus; când alegem să stăm inimă lângă inimă la gura sobei, sau pe prispă, chiar dacă ar fi să ne culcăm flămânzi... În ea ne cuprinde, strâns și necondiționat Dumnezeu, lăsându-ne mereu să luăm noi primii de pe tipsia pe care ni Se dă în dar mereu; iar dacă, lacomi și grăbiți, alegem și foaia, și umplutura, atât de minunat ne întâmpină a doua zi tot cu tipsia plină, doar pentru bucuria de a sta în preajma noastră, de a ne privi și de a avea ocazia să schimbe câteva vorbe cu noi.

   Îmbrățișarea aceasta nu se desface niciodată.

   Vremea ei este mereu.

   O simți? Crești?