Ps. 39 Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.” Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuşi durerea mea a crescut. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.” Iată că zilele mele sunt cât un lat de palmă, şi viaţa mea este ca un nimic înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine. Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge comori şi nu ştie cine le va lua. Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea. Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de batjocura celui nebun! Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi. Abate-Ţi loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale. Tu-l pedepseşti pe om şi-l loveşti pentru fărădelegea lui: îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare. Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag ca toţi părinţii mei. Abate-Ţi privirea de la mine şi lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc şi să nu mai fiu!

Pelerinul din Psalmul 39 este regele David şi poate fi oricare dintre noi. Găsim aici întrebări care stau şi pe buzele noastre dar pe care încă nu le-am rostit aşa ca David. Pelerinul ştie cât sunt de periculoase păcatele limbii atunci când avem de a face cu cei răi. De aceea se spune că „vorbirea este de argint, dar tăcerea este de aur”. Totuşi vorbirea noastră înaintea lui Dumnezeu, ca rugăciune, este tot timpul necesară. Aceasta este o vorbire care vine de la Domnul, din focul Duhului care arde în inimă. Aflăm astfel că nimeni nu este veşnic pe pământ, şi tocmai de aceea nădejdea noastră este doar în Dumnezeu. Dumnezeu lucrează pentru noi chiar şi atunci când vin peste noi loviturile Lui din pricina păcatelor proprii. În aceste condiţii nu ne rămâne decât şansa să ne rugăm Lui, aşa cum s-a rugat Iov în nenorocirile sale, şi să implorăm harul divin. Lacrimile rugăciunilor noastre arată că suntem mai degrabă cetăţeni ai cerului şi, în acelaşi timp, străini şi călători pe pământ. Nu suntem o excepţie în această privinţă întrucât toţi părinţii noştri au fost la fel. Destinaţia noastră finală este cerul, de aceea promisiunea „Eu vin curând!” a Domnului Isus ne înseninează faţa şi ne luminează perspectiva veşniciei. Amin! Vino, Doamne Isuse!