● Vine din nou Sărbătoarea Nașterii Domnului și din cauza luminii lumești nu mai reușim să vedem lumina stelei de pe cer vestitoare a pogorârii pe pământ a slavei nemărginite, a Luminii increate, a Logosului divin, a Cuvântului lui Dumnezeu care pentru mântuirea lumii la plinirea vremii s-a întrupat.

● În trecut la sate mai ales în nopți senine se vedea atât de clar cerul înstelat de deasupra; acum însă, mai ales în marile orașe nu se mai vede pe cer lumina luceafărului de dimineață. Tot așa poate din cauza prea lumeştii lumini din noi sau a norilor de deasupra nu mai reuşim să vedem lumina dumnezească a lui Hristos, slava Întrupării Sale.

● Pentru o vreme, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, renunţă la strălucirea gloriei Sale eterne, la veşmintele divine, împărătești, pentru ca şi cei mai sceptici dintre pământeni aflaţi în conul de umbră al eclipsei de soare văzând umblând printre ei pe “ecce homo”, pe Iisus Domnul în plinătatea firii omeneşti, în trup adică, să nu se mai îndoiască ci să creadă că nu a fost o închipuire, o iluzie optică sau mistică, ci realitate istorică, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat trimis în lume ca oamenii văzându-L pe Fiul să-L vadă şi pe Tatăl de la care Fiul purcede.

● Sfânta Scriptură ne spune că la plinirea vremii Cuvântul s-a făcut trup şi a sălăşluit printre noi. Iar cei care l-au urmat atunci pe ţărmurile mării şi pe colinele Galileei şi după aceea generaţii după generații de credincioşi evlavioși și mărturisitori din toate timpurile și din toate părțile lumii, au văzut şi încă mai văd slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Căci prin Fiul, care este slava Tatălui și a Duhului Sfânt, toate făgăduinţele lui Dumnezeu, harul divin, slava nemărginită a lui Dumnezeu ni s-a descoperit plenar, Lumina Sfintei Treimi, increată, nematerială, ni s-a arătat în toată strălucirea acesteia.

● Ne este greu să credem că Dumnezeu s-a întrupat în om, trupul fiind templul Duhului Sfânt, dar acceptăm cu uşurinţă idolatria, iluzia că Dumnezeu poate locui într-un obiect oarecare, în creaturi inferioare omului, în stări emotive și în vise, că poate fi înţeles şi explicat prin precepte și concepte filozofice, intelectuale, metafizice. Însăşi apostolii, la un moment dat, au fost nedumeriţi cum Dumnezeu care a creat lumea văzută şi nevăzută, cosmosul, se poate întrupa, poate călători, „per pedes apostolorum” prin ţinutul Galieleei. Filip l-a chiar întrebat la un moment dat pe Iisus: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Iar Iisus i-a răspuns limpede și edificator: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?”

● Prin întrupare Hristos îndumnezeieşte şi firea omenească. El ridică şi trupul omenesc de la moarte, de la condiţia naturală, ordinară, la viaţă înduhovnicită, extraordinară. Fără întrupare nu poate fi înviere după cum fără naştere fizică nu poate fi naştere duhovnicească, fără Fiinţă nu există fiinţă, fără duh şi trup nu există transfigurare spirituală.

● Mântuirea omului nu este numai o nădejde de viitor, escatologică, ci prin Întrupare mântuirea se adevereşte a fi realitate imanentă, reală, din ce în ce mai clară, evidentă şi vizibilă în şi de cei aflaţi încă din această viaţă pe calea înduhovniciri, a înălţării spirituale din slavă în slavă prin harul și puterea duhului sfânt. Realizarea sau împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ precum în ceruri se petrece încă de acum prin viaţa plină de har a sfinţilor şi a celor drepţi întru Domnul, care dovedesc, mărturisesc şi adeveresc astfel existenţa duhului, prezenţa lucrătoare a harului în trup, arvună sigură a învierii escatologice.

● Fiind Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl, Iisus nu avea de ce să se întrupeze, nu era necesar ca om să treacă astfel prin încercările vieții pământești, prin condiția tragică și fatidică a morţii. Dar fiindcă din iubire pentru om S-a întrupat, Cuvântul făcându-se trup şi sălăşluind între oameni, care astfel au văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, prin asumarea firii omeneşti şi moartea ca parte a vieţii a devenit astfel necesară, fiindcă pentru aceasta a fost trimis de Tatăl în lume. Dacă Iisus nu a fost şi nu este Dumnezeu adevărat, dacă nu s-ar fi întrupat, atunci nici omul nu poate fi izbăvit nici de păcat, nici salvat de la moarte. Dar istoric, real, nu doar filozofic ori metafizic, Iisus s-a întrupat şi s-a jerfit după aceea pe  acest pământ pentru o cauză altruistă, antropologică, soteriologică, pentru salvarea şi mântuirea omului. El nu putea rămâne însă în starea şi condiţia de muritor pentru totdeauna. De aceea în trup a înviat şi s-a ridicat înapoi transfigurat la ceruri şi iaraşi va să vină în slavă la sfâşitul veacului.

● Utopia este binele abstract al gândirii visătoare, iluzia de multe ori aparent necesară, dar în ultimă instanţă deşartă. Binele sensibil, adevărat, este binele întrupat, manifestat în realitatea concretă, în existenţă. Un duh neîntrupat rămâne și se manifestă doar ca o arătare, o himeră, o viziune mai mult sau mai puţin autentică, adevărată. De aceea Cuvântul s-a întrupat, pentru a se face vizibil, pentru a putea fi cunoscut și recunoscut și de cei care văd și de cei care nu reușesc să vadă.

● Creştinismul, monoteismul treimic, este religia revelaţiilor dumnezeieşti pentru om şi pentru viaţa acestuia trăită în plenitudine prin puterea Duhului Sfânt făcut vizibil în icoana fiinţei. Prin Întrupare se restabilește raportul teandric, tainic, trinitar, între Duhul Sfânt, trupul şi sufletul omenesc, între esenţa divină şi energiile omeneşti din trupul astfel înduhovicit, transfigurat, recondiţionat şi reconstituit după chipul şi asemănarea Logosului divin.

● Omul nu a fost creat să rămână în starea atavică, animalică, nici să se înalţe faustic, să devină supraom, ci să se sfinţească, să se înduhovnicească, adică să ajungă întreg la minte, inimă şi trup. Sfinţenia omului este iubirea făcută vizibilă, întrupată şi manifestată prin om în lume. Omul este coroana de glorie a creației dumnezeiești doar atunci când se smerește și se sfințește pe sine prin harul și puterea Duhului Sfânt.

● Atât materialismul cât şi idealismul exclud întruparea. De aceea atât materialismul cât şi idealismul se pot transforma repede în idoli și ideologii potrivnice vieţii şi adevărului. Materialismul nu este opusul idealismului ci numai un mod de realizare, de obiectivizare a acestuia. Atât materialismul cât și idealismul sunt pseudo-religii reducționiste, ale separării duhului de materie. Chiar în strălucirea acestora raţionalistă, iluministă ori spiritualizată, acestea nu sunt tot una cu taina întrupării revelată prin creştinism. Însăși creştinismul nu va putea fi niciodată pe deplin explicat ori înţeles ca atunci când această învăţătură revelată şi practic translogică este întrupată în viaţa, personalitatea şi conştiinţa contemplativă a sfinţilor lui Dumnezeu, care astfel realizează și adeveresc realitatea întrupării.

●Suntem atât de obsedaţi cu ideile mari filozofice, teologice de multe ori fără răspuns inteligibil, plauzibil ori comprehensibil. Este poate numai un reflex al neputinţei noastre de a ne trăi din plin condiţia umană. Viaţa printre idei este de multe ori un exerciţiu inutil şi ingrat al minţii. Avem falsa impresie că înalţându-ne pe umerii unei idei vom şi reuşi să-L vedem pe Dumnezeu. Poate şi de aceea Dumnezeu, Logosul, se întrupează şi devine om. Spre a ne face pe noi mai conştienţi şi lămuriţi de condiţia noastră, mai puţini curioşi faţă de taine care depăşesc puterea noastră de percepere şi înţelegere. De aceea Logosul s-a întrupat, ca noi văzând pe Fiul să-L înţelegem, şi tot astfel, prin Fiul, să-L vedem şi pe Tatăl.

● Orice s-ar putea reproşa culturilor păgâne, dar nu acel zel al trăirii exuberante, al patosului şi al visării. Culturii postmoderne dimpotrivă însă nu numai că-i lipsesc astfel de veleităţi dar în procesul de reîntrupare şi reînviere neopaganismul postcreştin şi-a pierdut sufletul, vocaţia şi dimensiunea divină, transcendentală. Pare asemenea Pythiei care pierzându-şi inspiraţia divină ori demonică a intrat în starea de incoerent delir şi beţie pseudo-spirituală şi ideologică.

● Cultura postmodernă are nevoie de descoperirea omului adevărat, a adevăratului om, a omului cu trup şi suflet înduhovnicit. Dar aceasta nu este posibilă atâta timp cât majoritatea oamenilor şi a culturilor nu cunosc sau recunosc Persoana Absolută, Logosul Întrupat, Fiinţa superioară fiinţei, creaţiei înşişi, a omului întrupat prin duh şi adevăr în căutarea valoarii supratemporale a sufletului omenesc.

● Iubirea transcende toate limitele şi limitările condiţiei omeneşti. Dar nici iubirea nu prinde rădăcini în conceptualizări teoretice şi abstracte, ci se întrupează în realităţi vii, coerente, organice. Iubirea în sensul abstract este tot o iluzie, fie şi aceasta iluzie intelectualizată, raţionalizată, sentimentală. Doar iubirea experiată ca trăire, ca experienţă de viaţă, chenotică, prin coborârea minţii din sferele contemplative intelectuale şi din zonele lăuntrice, emoţionale ale inimii în realitatea vieţii de zi cu zi, slujind nefăţarnic aproapele şi iertând duşmanii de şaptezeci de ori câte şapte tot aşa cum simţim și știm că ne iubeşte şi pe noi Dumnezeu.

● Raţiunea întrupată în existenţă, adică în realitatea înduhovnicită. Această dimensiune suprasensibilă îi lipseşte veacului acestuia atât de raţional, logic, eficient, dar abstract, rece, calculat, indiferent la nevoile transcendente ale sufletului omenesc. Omul modern și postmodern crează miracole științifice în afara sinelui, lăsând în umbră sinele, miracolul însăşi al vieţii.

● Mesajul soteriologic şi de rezistenţă spirituală întrupat în simbolurile religioase constituie o piatră de poticnire pentru oricine doreşte să înlocuiască ordinea şi continuitatea cu anarhia, sensul divin al vieţii cu absurdul și neantul ontologic. Dar chiar şi atunci când semnele şi simbolurile tradiţiei sunt ignorate ori îngropate în tăcere, ori înlocuite cu alte valori şi simboluri, sufletul viu, flacăra duhului arde lăuntric, chiar dacă nu este vizibilă la prima vedere. Precum frescele cu sfinţi care au fost acoperite cu var în vremuri vitrege, peste care au fost zugrăvite viziuni profane, mai devreme sau mai târziu adevăratele valori sacre ies la suprafață, sunt redescoperite de cei care continuă și vor contiuna să caute adevărul.

● Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa din care rodeşte în fiecare din noi Împărăţia lui Dumnezeu. Este sămânţa care creşte în sufletele credincioşilor precum Hristos a fost zămislit prin Duhul Sfânt şi a crescut în neprihănitul pântec al Fecioarei.

● Iisus s-a născut într-o peşteră orientală, iar creştinismul, Biserica Sa au înflorit în catacombele romane. Creştinul adevărat a fost născut de două ori (natural şi spiritual) şi moare o singură dată: natural. Un om lumesc moare de două ori (spiritual şi natural) deşi se naşte numai odată, natural adică.

● Prin Hristos Dumnezeu s-a înomenit, spre a-L îndumnezei pe om. Tot astfel cerul coborându-se pe pământ înalţă şi pământul la cer; îngerii se împământenesc, iar oamenii se umplu de lumină cerească. Dumnezeu nu este numai puterea zăvorâtă după gratiile invizibile ale infinitului şi ale eternului, ci şi puterea ce se coboară până în inima împietrită a ultimului muritor. Asumând umanitatea hipostatic Logosul însuşi „devine” ceva ce nu mai fusese înainte. Cât de importantă este omenirea dacă Dumnezeu Însuşi „îşi modifică” existenţa Sa personală pentru noi! De aceea, cea mai înaltă năzuinţă a omului nu poate fi decât aceea de a se apropia de Dumnezeu. Antropologia creştină este cea mai înălţătoare formă de antropologie: omul văzut și înțeles ca imagine vie, ca icoană a lui Dumnezeu. Iisus Hristos este icoana invizibilă, frumuseţea divină, revelată a lui Dumnezeu, făcută vizibilă prin întruparea Cuvântului.