Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată singur. Simțeam foarte personal prezența Sa în Basel unde mergeam destul de des duminica seara la slujbe harismatice pentru tineri. Acolo totul era viu și palpitant, biserica era plină de oameni tineri și înteligenți, însă, uneori, după predici, simțeam că încă sunt rău. Inima și gândurile-mi erau oricum numai curate nu. Astfel, într-o seară, la o predică a lui J. Czwalina, inima mi s-a făcut tot mai grea și simțeam că mă înăbuș sub povara trecutului. Deodată, m-am simțit din nou legat. M-a copleșit tristețea și era cât pe ce să părăsesc biserica când pe neașteptate, Johanes s-a oprit din rugăciune. Glasul lui a răsunat în microfon și am auzit:

   În seara aceasta se află printre noi un tânăr care se simte puternic legat de trecutul său ce pare să-l înăbușe. Hristos spune acum acestui tânăr, prin mine, că poate privi fără teamă la viitor și că se poate simți liber.

   În timp ce ascultam aceste cuvinte am simțit trupește cum lanțurile mari din jurul inimii mele se desfac ca de la sine, căzând răsunător la pământ. Mă simțeam ușor, parcă pluteam, și mă uimeam cum lanțuri grele ca cele ce țin ancora unui uriaș al occeanului încăpuseră în pieptul meu. Aveam lacrimi de fericire în ochi. DUMNEZEU IUBEȘTE PLĂMADA MÂINILOR LUI ȘI O OCROTEȘTE!

   Când Hristos S-a înălțat la ceruri, a făgăduit oamenilor că le va trimite un Mângâietor. Vorbea atunci de harul de viață dătător al Sfântului Duh, care este din păcate, necunoscut religiilor asiatice, ale căror gânduri sunt narcotizate de golul lăuntric, atât de ucigător. Prin urmare, tot mereu eram întrebat de creștini dacă am primit Duhul Sfânt. De unde puteam ști? Și cine era de fapt acest Duh Sfânt? Nu aveam nici un răspuns. Dumnezeu avea, însă, de mult un gând pentru mine. Ce mă aștepta de data aceasta nu era tocmai ușor, ca să nu spun că avea să fie de fapt, cumplit de greu.

   Cei din grupul de rugăciune Maranatha din Fribourg m-au invitat să-i însoțesc gratuit în Strassburg. Acțiunea de mare avengură Rusalii peste Europa, a adunat la sfârșitul lunii mai 1982, aproape treizeci de mii de oameni. Călătoria, arșița și așteptarea nesfârșită pentru cazare i-au costat îndeosebi pe cei în vârstă cele din urmă resurse de energie. Am simțit cum, prin rugăciune, o putere nouă intră în mădularele mele ostenite și-am socotit aceasta ca pe o adevărată minune. Pentru mine Cincizecimea avea să fie a doua zi.

   Povestea mea s-a răspândit repede și era deseori redată de Radio Claropa și Radio Luxemburg, Radio Monte Carlo și multe alte posturi de radio. Răspunsul ascultătorilor a fost așa de puternic încât a fost tipărit într-o cărticică ce s-a vândut foarte bine. Prea des mă invitaseră organizatorii, mă serviseră și mă divinizaseră încât nu-mi dădeam seama că m-am cocoțat deasupra celorlați. Ce erau ceilalți? - până la urmă mie, îmi vorbise personal, Hristos! Toată această mândrie s-a strecurat în mine în chip nevăzut. Prin urmare, ajunsesem să cred că sunt un om foarte important și mi se părea firesc să primesc laa dunările plenare un loc în loja de onoare, în mijlocul vorbitorilor de seamă, al episcopilor, cardinalilor, înalților demnitari. Acestei mândrii i s-a mai adăugat o altă atitudine îngrijorătoare ce mă caracterizase în trecut și de prezența căreia eram foarte conștient. În viziunea mea nu aparținusem niciodată gloatei poporului - eram mai șiret și mai isteț decât compatrioții mei. Așadar, era sub măsura mea să stau la coadă pentru împărțirea mâncării aici, în Strassburg, împreună cu mii de alți oamnei. Până acum, mă ridicam întotdeauna cu 5 minute înainte de încheierea conferinței și ședeam deja de mult la masă când cei săraci se topeau afară în soarele fierbinet așteptând să le vină rândul. Rafinat, nu? Vineri și sâmbătă tactica a mers de minune, dar în Duminca Rusalilor  însă, Duhul Sfânt se pare că S-a săturat de acest Klaus mândru. La trezire, soarele cald îmi strălucea pe față iar la rugăciunea de dimineață m-a surprins gândul că sunt o gură mare ce își dă însemnătate și face pe șeful. Ciudat, ciudat... - am gândit eu atunci. Așa o atitudine nu se potrivea unui creștin și îmi era limpede că azi mă voi alinia poporului de rând și voi și la slujbă, jos în sală. Gândul acesta m-a bucurat mult. Cum de putusem să... ? De azi înainte aveam de gând să mă fac un băiat bun și cumsecade adică un adevărat creștin.

   Teorie și realitate. Când m-am apropiat de intrarea în tribuna de onoare o putere nevăzută m-a tras în direcția greșită. Au început să mă bombardeze gânduri de îndreptățire... Până să bag de seamă ispita trecusem deja cu chitara mea prin îngrădire. Încă nu-mi dădeam prea bine seama de toate ce se întâmplau... apoi, spre uimirea mea, unul din vorbitori spuse:

   Iubiți frați și surori, e destul de neplăcut pentru un vorbitor când oamenii încep înainte de încheierea predicii să se urce pe genunchii celorlalți stârnind tulburare și neatenție. Duhul Sfânt nu lucrează așa! Sunteți de acord să rămânem toți împreună până se dă binecuvânatrea de sfârșit?

   Aplauzele puternice au fost un răspuns limpede. Nu însă mi-a fost mirarea când am văzut cum se potrivește acest lucru cu intențiile mele. Am stat acolo fiind atent dar... totul era de neîndurat așa că am încercat să mă strecor în vârful degetelor, mergând aplecat ca să nu fiu văzut... arzând de rușine din pricina mustrărilor de conștiință m-am îndreptat spre ieșire... eram singurul din 30 de mii ce îndrăznise să încalce regula. Apoi, a venit Satana si m-a învinovățit:

   -Pieri de aici neputinciosule, nu ești bun de nimic! Doar nu vrei să susții că ești creștin? Nu ești vrednic de oamenii aceștia! Du-te înapoi în Fribourg și stai departe de oamenii acești curați!

   Dorința lui era poruncă pentru mine așa că am pornit la drum; fugeam de creștini căci nu eram unul de-al lor. Cum nu aveam nici bani, nici mașină și nu știam nici drumul spre ieșirea din oraș, nu mi-a rămas decât să părăsesc sala de mese și să hălăduiesc pe străzi. Am hoinărit fără vreun țel, eram disperat și neliniștit, eram cu totul dărâmat lăuntric. Dar atunci s-a petrecut ceva neașteptat! Deodată am înțeles... mi-am dat seama că în afara lumii creștine pe care tocmai o părăsisem nu voi găsi niciodată mângâiere, liniște sau pace. Trebuia să mă întorc acolo de unde fugisem! Diavolul izbutise aproape să mă nimicească și încă folosindu-se de adevăr însă cu ajutorul Duhului Sfânt, Dumnezeu a făcut din această întâmplare o recunoaștere de sine menită să mă schimbe. Nimicirea a lăsat loc prin prezența Sa, zidirii mele din nou. Așa era deci, Noul meu Învățător, Care mă iubea. Duhul Sfânt e cel mai eficient pedagog din câți sunt! Iar munca Sa este mai ieftină decât cea a psihologilor, psihoterapeuților sau asistenților sociali. Știam ce aveam de făcut... trebuia să mă întorc și să-mi cer iertare.

   Un predicator german tocmai atunci spunea:

   - A cunoaște Duhul Sfânt înseamnă a cunoaște propria stare de păcătoșenie!

   De necrezut! Am sărit în sus de bucurie pentru că  primisem încredințarea pogorârii Duhului Sfânt asupra mea. Din adâncurile inimii mele a ieșit un puternic ALELUIA! Cu adevărat, erau Rusaliile!

   Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați...