“Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. (Gen. 4.26)

Versetul biblic de mai sus ne duce în atmosfera caldă a unei familii căreia Dumnezeu i-a dăruit un copil: era familia lui Set, înlocuitorul lui Abel, primul martir din istoria credinţei. Copilul se numea Enos şi de el se legau toate speranţele părinţilor lui în ce priveşte promisiunea unui Izbăvitor divin care avea să-l zdrobească pe vechiul Ispititor travestit cândva în şarpe. Deşi semnificaţia numelui Enos înseamnă ‘om slab, şubred şi muritor’, atât părinţii cât şi rudele lor apropiate şi-au dat seama cât de importantă este naşterea unui nou membru în familie. Era împlinirea poruncii pe care Dumnezeu o dăduse primilor oameni: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1.28) Urmaşii lui Set formau linia de oameni evlavioşi care, în marea de păcat a lumii de atunci, erau ca o insulă fericită în care se puteau auzi rugăciuni şi tot atâtea speranţe că va veni Izbăvitorul promis de Dumnezeu din “Sămânţa femeii”. (Gen. 3.15) Poate se gândeau chiar la Enos că ar putea fi Solul trimis de Dumnezeu. Oricum, naşterea unui copil într-o familie este un prilej de bucurie comparabil cu o nepreţuită comoară din punctul de vedere al vieţii create şi dăruite de Dumnezeu. Pe lângă faptul că părinţii creştini devin mai bogaţi pe plan sufletesc, ei dobândesc şi o mare responsabilitate de a-şi creşte fiul sau fiica după voia Domnului, aşa cum scrie la Prov. 22.6: “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” A-L chema pe Dumnezeu în familie înseamnă a-L recunoaşte ca Autor al ei şi a-I da primul loc în conducere. Pe de altă parte, rugăciunea relevă şi incapacitatea noastră de a ne descurca singuri într-o misiune grea. Suntem suficient de slabi pentru a-L chema pe Dumnezeul cel Atotputernic (El Şadai) în rezolvarea problemelor familiale. Biblia Noului Testament le îndeamnă pe soţii la supunere faţă de soţii lor, iar pe soţi la o conduită înţeleaptă prin care aceştia să-şi iubească şi să-şi cinstească soţiile astfel încât rugăciunile lor să aibă eficienţă şi să fie ascultate de Domnul (2 Petru 3.1,7). Tatăl şi mama copilului sunt primii lor educatori, iar în această lucrare vastă Vechiul Testament are multe de spus. Educaţia din care lipseşte Cuvântul lui Dumnezeu este ca un castel de nisip sortit prăbuşirii la adierea primului vânt. În crezul iudaic al educaţiei, numit Shema, părinţii evrei nu-şi puteau permite afirmaţii aproximative cu privire la Dumnezeu, tratarea superficială a educaţiei copiilor lor, şi nici cultivarea unui syncretism teologic prin amestecarea Dumnezeului unic cu zeităţile popoarelor păgâne: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” (Deut. 6.5-9) Realizarea dezideratelor care privesc educaţia biblică a copiilor noştri necesită mult timp şi multe activităţi creative şi de stimulare a interesului elevului pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dar toate acestea trebuie să poarte pecetea zilnică a stăruinţei în rugăciune pentru a cere ajutorul Învăţătorului de sus. Este adevărat că în istoria lui Israel, uneori, din părinţi buni au ieşit copii răi şi viceversa, adică nişte părinţi răi au avut în cele din urmă copii buni. Ca părinţi suntem chemaţi să facem ceea ce depinde de noi, cu toată dragostea, aşteptând în smerenie, lucrarea desăvârşită a harului ceresc în viaţa copiilor noştri. Legând porunca Scripturii de casa în care locuim şi de activitatea pe care o prestăm, de ceea ce facem în călătorii sau în anumite momente ale zilei, Cuvântul va căpăta o relevanţă deosebită pentru copil şi-i va fi un permanent semn de aducere aminte că Dumnezeu există şi Se ocupă în mod personal de problemele şi nevoile lui specifice. Statisticienii creştini ne spun că mulţi membri din Biserică L-au cunoscut pe Domnul în copilărie sau în tinereţe. Acestor exemple li se opun, desigur, cazurile când părinţii, aşa-zişi creştini, netrăindu-şi viaţa creştină, îşi îndepărtează pentru totdeauna copiii lor de la Calea Domnului. Este un semnal de alarmă şi o provocare care nu trebuie să ne dea linişte. Dacă nu veţi accepta cu niciun chip să vă creşteţi copiii pentru iad, atunci să facem şi noi ceea ce au făcut părinţii lui Enos: să-L chemăm de urgenţă pe Domnul în casa noastră! Astfel naşterea unui copil i-a făcut pe acei oameni să se roage lui Dumnezeu. Deşi nu ne este redată şi rugăciunea lor, noi ne putem imagina din proprie experienţă cum părinţii lui Enos şi-au dat seama că depind de harul lui Dumnezeu pentru creşterea acelui copil. Pentru astfel de rugăciune este imperios necesar să cunoaştem, în primul rând, promisiunile lui Dumnezeu făcute copiilor Săi. Deşi Dumnezeu nu are nepoţi, ci numai copii, El le promite celor ce ascultă de El binecuvântarea. El ne-a făcut promisiuni ca să le împlinească, iar noi cunoscându-le bine, trebuie să ne rugăm pentru împlinirea lor atât în viaţa noastră cât şi în viaţa copiilor noştri. Ştim că Dumnezeu a făcut în Biblie promisiuni condiţionate şi necondiţionate. El a hotărât să fie scrise în singura Carte pe care Duhul Sfânt a însuflat-o şi care se numeşte Biblia. De aceea sfântul apostol Petru scria creştinilor din primul veac al erei noastre: “El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1.4) Dumnezeu nu are în vedere numai bunăstarea noastră materială şi spirituală, ci El urmăreşte mai întâi părtăşia tuturor sfinţilor la natura Sa divină. De aceea a pus la dispoziţia creştinului făgăduinţele Scripturii pentru ca orice mădular al Trupului lui Cristos, prin credinţă şi rugăciune, să-şi primească hrana şi creşterea necesare şi să fie, în acelaşi timp, de folos şi altor mădulare (citeşte 1 Cor. 12). Una din metodele pe care Dumnezeu le foloseşte în acest scop îl constituie împrejurările cotidiane din viaţa noastră, evenimente mai mult sau mai puţin plăcute pe care le putem considera drept îndemnuri indirecte la rugăciune. Pentru aceasta este necesar să ne înarmăm cu vegherea profetului Habacuc din cap. 2, versetul 1, pe care mi-am ales-o drept motto al acestei cărţi: “M-am dus la locul meu de strajă, şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-Mi va răspunde la plângerea Mea.” Acţiunea profetului înseamnă mai mult decât o pregătire a inimii pentru starea de vorbă cu Dumnezeu. Se pare că Habacuc I-a vorbit ceva Domnului, I-a adus la cunoştinţă nişte plângeri personale, sau poate chiar naţionale, şi acum aştepta de la El un răspuns. Câte plângeri nu avea şi profetul Ieremia pe ruinele Ierusalimului şi ale Templului iudaic distrus de armatele Babilonului! Vă dau realmente o veste eliberatoare: aveţi voie să plângeţi înaintea Domnului ca părinţi, ca fii neînţeleşi şi respinşi de societate, ca adulţi fără perspective extraordinare după atâtea eforturi de navigare spre ţărmul stabilităţii şi fericirii mult visate, şi aşa mai departe. Cel dintâi care va înţelege lacrimile dvs. este Domnul Isus despre care citim că, atunci când S-a apropiat de Ierusalim şi l-a văzut, a plâns pentru el (Luca 19.41). Printre lacrimile Sale, Domnul păcii, deşi respins de Ierusalim, întrezăreşte o fericită rază de speranţă: “Vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’ ” Habacuc a primit asigurarea Duhului Sfânt că prorocia se va împlini chiar şi după o lungă întârziere. Ieremia s-a bazat pe bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu care se înnoiesc zilnic. (Plâng. 3.22-23) A sta în turnul rugăciunii înseamnă a reacţiona la evenimente după voia Domnului. Acestea ne descoperă, în mod indirect, nevoile noastre, iar promisiunile Bibliei ne arată, pe de altă parte, resursele dragostei lui Dumnezeu care S-a oferit să ne poarte de grijă atât în viaţa de acum, cât şi în viaţa veşnică. Când problemelor noastre nu le găsim soluţii apelăm la ajutorul şi înţelepciunea altora cu mai multă experienţă în domeniul respectiv. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne demonstrează însă că, de cele mai multe ori, problema suntem noi înşine. Multe din îngrijorările vieţii ne iau cu asalt şi ne diminuează încrederea personală în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Nu avem o inimă plină de mulţumire la adresa Domnului pentru că ne afişăm deseori independenţa faţă de toţi şi considerăm realizările noastre un produs al eforturilor proprii. În cele din urmă neîncrederea şi nemulţumirea aduc frustrare inimii şi tendinţa nemărturisită de a-L învinui pe Dumnezeu pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Care este de fapt adevărul? Plutim la voia întâmplării pe marea evenimentelor vieţii fără să recunoaştem că, de fapt, Dumnezeu este în mod indirect implicat în ele. Dacă zgomotul din inima noastră ar înceta ar trebui s-auzim, cu fiecare eveniment pe care-l întâlnim zi de zi, bătaia mâinii Aceluia care ne spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apoc. 3.20)

Aş vrea în final să enumăr succint câteva prilejuri de rugăciune sperând că şi dvs. , iubiţi cititori, vă veţi face, după exemplul meu, propria listă:

* un eveniment trist din viaţa altora, un frate sau o soră din biserica locală, asa cum a fost, de pildă, cazul închiderii în temniţă al lui Ioan Botezatorul care L-a determinat pe Domnul Isus să Se retragă în pustiu pentru meditaţie şi rugăciune (vezi Matei 14.13a) sau cazul închiderii lui Petru din Fapte 12;

* o lucrare de izbăvire sau de binefacere a Domnului care nu trebuie uitată, ci amintită mereu în rugăciune de mulţumire potrivit recomandării pe care şi-o face sufletului său regele-psalmist David: "Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!" (Ps. 103.2)

* o atitudine critică, nedreaptă, manifestată prin vorbiri de rău sau prin fapte rele făcute de oameni răzbunători şi plini de mândrie; Pentru astfel de situaţii apostolul Pavel scrie: "Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm." (1 Cor. 4.13) Atunci când te rogi lui Dumnezeu pentru cei ce te vorbesc de rău îţi aşezi duhul la adăpost şi poţi fi folosit de Domnul pentru îndreptarea persoanelor respective. Numai Dumnezeu îţi poate descoperi situaţia reală în care te găseşti precum şi partea de vinovăţie care îţi revine, în aşa fel încât în urma rugăciunii şi deciziilor practice pe care le iei, să poţi atinge idealul Predicii de pe Munte: "Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău". (Matei 7.5)

* Adunarea creştină şi orice prilej pe care copiii lui Dumnezeu îl folosesc pentru a fi împreună în scopul părtăşiei frăţeşti şi a glorificării Mântuitorului nostru. Casa Domnului se numeşte în primul rând casă de rugăciune. Acolo cei ce vin nu sunt nişte simpli spectatori ai serviciilor divine care se desfăşoară în virtutea unor obiceiuri şi tradiţii omeneşti, ci toţi sunt, -după cum mărturiseşte apostolul Petru în 1 Petru 2.5 - "nişte pietre vii" care formează "o casă duhovnicească, o preoţie sfântă" şi aceasta cu scopul ca toţi să se închine lui Dumnezeu şi să-I aducă "jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos";

* viaţa de fiecare zi cu momentele ei importante: dimineaţa, la amiază şi seara. Pârâşii lui Daniel au declarat în faţa împăratului Darius că profetul evreu, în ciuda restricţiei imperiale,"îşi făcea rugăciunea de trei ori pe zi" (Daniel 6.10,13. David mărturiseşte în Psalmul 119.147-148: "O iau înaintea zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale! O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău." * solicitările speciale pentru rugăciuni de mijlocire cum ar fi: bolnavi de toate felurile, examene, căsătorii, crize economice sau financiare, conflicte interetnice în zone ce urmează a fi evanghelizate, creştini persecutaţi în închisori şi multe alte probleme."Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi!" (1 Tes. 5.25)

* lucrarea de evanghelizare şi ucenicizare trebuie să fie un obiectiv permanent al vieţii noastre de rugăciune; Apostolul Pavel era conştient de acest lucru şi de aceea a solicitat ajutorul în lupta rugăciunii din partea creştinilor aflaţi în Roma (Romani 15.30-32). Acest fel de a mijloci în rugăciune este o armă puternică de apărare aflată la dispoziţia oricărui creştin, armă prin care se asigură succesul necesar Evangheliei pe frontul marilor bătălii spirituale. Fără ea predicatorii în zadar îşi deschid gura ca să ducă lumii Vestea cea Bună a lui Dumnezeu. Îndemnul apostolului Pavel din Efeseni 6.18-20 este şi astăzi la fel de actual ca pe vremea primilor creştini: "Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca, oridecâteori îmi deschid gura, să mi se dea Cuvânt ca să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc". Marea Însărcinare include, cu titlu de maximă prioritate, rugăciunea necurmată. Orice misionar perseverent va cădea în genunchi şi se va ruga astfel: “O, Dumnezeule, numai Tu poţi face ca aceste lucruri să se petreacă în realitate!” Dumnezeul acestui veac nu se predă atât de uşor. Plantatorii de biserici sunt de multe ori ţinta celor mai severe atacuri la nivel spiritual. În aceste condiţii rugăciunea este cea mai bună apărare pe care ei o pot instrumenta zilnic. Un alt scop al rugăciunii de mijlocire este grupul oamenilor pierduţi pe care evangheliştii se luptă să-i evanghelizeze. S-a demonstrat în istoria mântuirii că sursa convertirii la creştinism a multor oameni pierduţi este mulţimea sfinţilor care se roagă mereu pentru cei pierduţi. Odată cu noile posibilităţi de a călători, mulţi luptători ai rugăciunii intră în câmpul de bătălie spirituală. În 1997 au fost două biserici care-au trimis circa 40 de credincioşi într-o ţară din nordul Africii cu până la nouă milioane de locuitori. Misionarii au cerut în anul următor tuturor credincioşilor din lume să se roage pentru acea ţară. La un an după această intensă campanie de rugăciune numărul credincioşilor a crescut cu 500% şi s-au format 13 noi biserici. „În ce a constat punctul de cotitură?”, a fost întrebat un misionar local. „Rugăciunea!”, a venit pe loc răspunsul. Astăzi aceste rugăciuni fac să plouă minuni peste ţările respective unde oamenii păcătoşi se întorc din păcatele lor la credinţa în Isus Cristos.

* noi trebuie să ne rugăm pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu şi poruncile Lui aşa cum este, de exemplu, porunca umplerii cu Duhul Sfânt: "Fiţi plini de Duh!" (Efeseni 5.18) Umplerea cu Duhul Sfânt, necesară trăirii în sfinţenie şi împlinirii poruncilor Domnului Isus, este lucrarea pe care Dumnezeu o realizează în noi prin rugăciune. De aceea, ucenic al Domnului, oricât de mari ar fi înzestrările şi calificările pe care le-ai obţinut până acum, nu uita necesitatea rugăciunii cu orice prilej! Dacă diavolul loveşte în noi de multe ori cu săgeţile lui arzătoare să folosim deci şi aceste prilejuri în rugăciune pentru ca Împărăţia Tatălui nostru ceresc să vină mai degrabă. Aşa cum este în Cer, să fie şi pe pământ.

• rugăciunea furnizează uriaşe surprize prin viaţa misionarului rugativ şi devine a doua lui natură: unii nu-l vor putea urma privindu-l ca pe o persoană extraordinară, iar alţii îl vor considera fanatic şi periculos aşa cum era privit Ilie de împăratul Ahab şi soţia lui Izabela. Isus i-a molipsit pe ucenicii Săi de spiritul rugăciunii Sale. Să fim şi noi ca El pentru ucenicii noştri. Ucenicii au fost gata să înveţe de la Isus arta şi puterea rugăciunii.

* rugăciunea pentru noii credincioşi ajută Biserica să supravieţuiască hărţuielilor lui Satana care, dacă va zdrobi primele roade, atunci întreaga mişcare se va stinge treptat-treptat. De aceea Domnul Isus S-a rugat pentru ucenicul Petru pentru a-l ridica din căderea sa şi ca, în cele din urmă, credinţa sa să nu se piardă. Credinţa noastră este vie atunci când îi întărim pe alţii aducându-i la Cristos. În concluzie ne rugăm tot timpul când viziunea trece dincolo de posibilităţile noastre. Când vedem ce se întâmplă cu lumea în care trăim ar fi bine să ne spunem unii altora: “Această situaţie nu-L proslăveşte pe Dumnezeu, şi de aceea, prin harul Lui, trebuie să se schimbe!” Pe bună dreptate rugăciunea, asemenea îngerilor, coboară de la Dumnezeu şi se întoarce la El pentru cei ce nu-L cunosc pe Isus şi nu au primit viaţa veşnică. Dacă prin evanghelizare îi introducem pe oameni în mişcarea Duhului de plantare biserici, prin rugăciune zidirea Bisericii se leagă de Mântuitorul care a zis: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16.18b)